Engleza modernă timpurie ("early modern English") a fost acea etapă a limbii engleze vorbită între secolul al XVI-lea și al XVIII-lea, fiind și stadiul în care Shakespeare și-a scris operele. Fiind curios, m-am documentat pe subiect și vă pot spune că a ajuns să îmi placă mai mult acest stadiu al englezei decât engleza de azi. Vă expun aici diferențele dintre engleza modernă și engleza modernă timpurie, pentru a vă putea da cu părerea.
- "thou" vs. "you"
Dacă ați citit King James Bible probabil v-ați lovit deseori de cuvântul "Thou". Ce înseamnă? "Thou" a fost pronumele personal la persona a II-a singular în engleza modernă timpurie, asemănător nemțescului "du". Cuvântul "thou" era considerat informal; cuvântul pentru "dumneavoastră" era "you". Pe la 1700 cuvântul "thou" a început să fie considerat nepoliticos, fiind înlocuit cu "you".
- genitivul
Genitivul în engleza modernă timpurie seamănă cu cel din engleza modernă, cu mici modificări. Pentru genitiv, atât plural cât și singular, se adăuga un "s" la finalul cuvântului (asemănător cu limba germană). Apostroful la genitiv singular era opțional până în secolul XVII iar la genitiv plural nici nu exista.
Pentru substantivele care se terminau în "s" exista "possesive dative". Un exemplu: "Moses his Meeknes" (Richard Frank, 1694). Uneori se mai folosea și "her" sau "their".
(Ca în limba engleză de azi, substantivele primeau "-s" ca terminație pentru plural, iar substantivele neregulate erau cam aceleași.)
- "its" vs. "his"
Până pe la 1600, forma de posesiv pentru pronumele personal "it" era "his". Mai existau și alte variante, ca "it" ("it had it head bit off beit (=by it) young" - "Regele Lear") sau "thereof" ("Sufficient vnto the daye, is the trauayle therof" - "Great Bible", 1539). Forma "its" a apărut pentru întâia oară prin 1590 și a devenit rapid populară.
- pronumele reflexive
Deși în perioada aceasta pronumele reflexive cu "-self" și "-selves" au apărut, forme arhaice ca "me", "thee", "us" etc erau încă folosite în scop poetic.
- verbele
Terminația pentru persoana a III-a singular folosită azi, "-(e)s", a luat naștere în sudul Angliei și a început să înlocuiască terminația "-eth" prin secolul al XVII-lea. De asemenea, exista o terminație pentru "thou": "-est". Știind asta, verbul "to be" ar suna cam așa:
I be
Thou beest
He/she/it beeth
We be
You be
They be
Verbul "to be" era, de asemenea, verb auxiliar: Shakespeare îl folosește des cu "to go", "to meet", "to ride", "to run", "to enter", "to flee" și "to retire".
Existau și participii în engleza modernă timpurie, formate din schimbarea vocalei din infinitivul verbului, adăugând sufixul "-(e)n". Ex: participul de la "to help" era "holpen". (Asta în cazul așa numitelor "strong verbs". Pentru "week verb" era altă regulă.)
- adverbele
În general, adverbele erau preferate fără "-ly" la final. "No man spake clear, equal, or without artifice." (Paul Rycaut, 1681)
Mai sunt și alte diferențe, dar mă opresc aici.

Diferențe din astea sunt în orice limbă. Și româna acum sute de ani diferă de ceea ce se vorbește acum. Peste o sută de ani, cu siguranță vor apărea alte schimbări.

Mulțumim că ne-ai expus aceste particularități care îți plac.

Limba română de acum 500 de ani este mult mai asemănătoare de româna de azi decât engleza modernă timpurir de engleza de azi. Scrisoarea lui Neacșu (1521):
"Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole. (= Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung, n. n.).

I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnie tale za (=despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.

I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus.

I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.

I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta.

I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe eu-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă.

I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre.

I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

I bog te veselit. Amin."(=Şi Dumnezeu să te bucure. Amin)

Comparând asta cu româna de acum, mi se pare că Ray vorbește bine româna.

Scrieți niște tampeni, Engleza de acum 500 de ani era mai apropiata de Germana

https://en.wikipedia.org/wiki/Old_English

nici limba romana nu e ca lb romana de azi, vad ca unu ma pomenește, uimitor e ca ma înțeleg deși ma citesc

Domnule, am impresia că vă depășește situația. Dumneavoastră mi-ați trimis acum un link despre "engleza veche", vorbită de anglo-saxoni. Eu vorbeam acum despre "Engleza modernă timpurie", apărută mult mai târziu. https://en.wikipedia.org/wiki/Early_Modern_English
Adevărul e că în 1066, când ducele francez Guillaume de Normandia a uzurpat tronul Regatului Angliei, condus de tribul germanic al anglo-saxonilor, el a implementat limba franceză ca limbă oficială a Angliei. Deși engleza continua a fi vorbită de păturile sociale de jos, nobilii și educații au adoptat franceza. Engleza a redevenit limbă oficială trei secole mai târziu, în 1362, prin urma unui edict dat de regele Edward al III-lea. În acest răgaz de trei sute de ani, engleza s-a apropiat foarte mult de limbi latine, rupând legătura cu limbile germanice.

Am pus o întrebare pe acest subiect în martie, pe fostul meu cont. https://www.tpu.ro/......leza-este/

Nu e adevărat, cuvintele populare sunt de origine germanica, din 3000 de cuvinte cele mai populare 85% sunt de origine germanica, si gramatica si pronunțarea si cele mai populare verbe, substantive, adjective

Cu toate astea, conform Wikipedia, 58% din vocabularul limbii engleze este de origine latină, ca urmare a celor 300 de ani de franceză ca limbă oficială.
În acest stadiu al limbii engleze, cunoscut ca "engleza de mijloc", cele 5 cazuri gramaticale ale englezei anglo-saxone (nominativ, acuzativ, genitiv, dativ și instrumental) sunt înlocuite de prepoziții; articolul hotărât se rezumă doar la "the" chiar dacă în engleza veche fiecare caz avea propriu articol, depinzând și de genul gramatical (masculin, feminin, neutri) și cu numărul plural având propriul articol, indiferent de gen (ca în limba germană de azi).
Engleza veche: cazul nominativ - sē (masculin), þæt (neutru), sēo (feminin) și þā (plural)
Limba germană: cazul nominativ - der (masculin), das" (neutru), die (feminin) și das (neutru).
Limba engleză veche: cazul acuzativ - þone (masculin), þæt (neutru), þā (feminin) și þā (plural)
Limba germană: cazul acuzativ - den (masculin), das (neutru), die (feminin) și la plural e idem singular
Și așa mai departe...
De asemenea, în engleza veche pronumele personale aveau și numărul "dual", care a dispărut complet după invazia normandă. De exemplu: "wit" însemna "noi doi" iar "wē" însemna "noi [3/4/5/6...]".
De asemenea, verbele regulate din engleza aveau terminații asemănătoare cu cele din limba germană. În limba germană terminația pentru persoana I plural este "-e" ("Ich habe", "Ich gehe", "Ich wohne" etc) iar în engleza veche era tot "-e". În germană, avem terminația "-st" pentru persoana a II-a singular; idem și engleza veche. În germană, terminația pentru a III-a singular este "-t" iar în engleza veche era "-þ". Numai la plural engleza veche avea o singură terminație, anume "-aþ". Participiul era și el asemănător cu cel nemțesc, adăugându-se prefixul "-ģe".
Deci engleza s-a distanțat mult de germană. Nu mai e ce era odată.

Degeaba comunic cu tine ca nu intelegi

Frate, eu ți-am zis că engleza s-a îndepărtat mult de limbile germanice, că s-a apropiat de cele latine, tu vii și zici că nu e adevărat, aducând statistica că 85% din cuvintele populare din engleză sunt germanice, eu vin și îți arăt că din totalul cuvintelor aprox. 58% sunt de origine latină. Tu te mai legi și de gramatică, zici că engleza seamănă cu germana la gramatică (deși nu e adevărat: vezi numai cazurile gramaticale, timpurile verbale, locul verbului în propoziție etc.) iar eu vin și îți arăt că nici aici n-ai dreptate, și îți arăt cum a evoluat limba engleză din 1066 până prin 1500: dispariția cazurilor, a articolului hotărât, a numărului dual etc. Toate astea ca urmare a cui? Nu a franțuzificării?

Degeaba

Și teoria dacomana demontata.

Ceea ce oamenii considera drept KJV nu e traducerea din 1611, ci din secolul XVIII.

Https://www.kingjamesbibleonline.org/1611-Bible/