Este greșit să vrei să ajuți oamenii sau chiar să te intereseze "de viața lor" și de problemele lor doar din cauză că tu ai simți un vid interior sau că ai fi mai antisocial și când ajuți pe altul afli chestii despre viața altor oameni?
Totul în ideea că persoana care face treaba asta nu judecă viața celorlalți și chiar dispune de empatia necesară pentru a ajuta și nici nu bârfește cele auzite, dar o atrage ideea de a afla cât mai multe povești și chiar a-și păstra imaginația vie. Dar cumva o și face vie treaba asta.

Voi cum ați vedea o astfel de persoană?

E ok, dacă ajută sub aceste condiții și cu aceste nevoi ale ei?

Și dacă nu e ok, atunci ce o sfătuiți să facă, ce altceva poate să facă persoana pentru a umple acel vid interior?

Și de ce unii oameni simt acel vid interior?

Acel vid interior cum îi spui tu, vine din lipsa lui Dumnezeu, a Duhului Sau Sfânt in sufletul acelui om. Știi, un om fericit e acela care Îl are pe Dumnezeu in suflet, căci însuși Dumnezeu e Dragoste și Bucurie. ♥️

E ok că vrei sa ajuți oameni, dar din păcate e cam greu sa faci asta daca tu nu ai trecut prin situația respectivă, sau nu ai o vasta experiență de viață.

Teoria nu se aplica de cele mai multe ori.

Eu unul ma hranesc doar din suferinta altora sa fiu sincer

Pai cand nu faci destule cu viata ta, simti nevoia sa le pui vietile altora in ordine. Nevoia de validare, in principiu. Nimic senzational.

Sincer, acum nu că m-aș lăuda, dar eu nu am avut niciodată o relație amoroasă și cu toate astea am ascultat pe toată lumea care a trecut prin așa ceva, nu o să mă laud că am dat cele mai bune sfaturi, asta oricum nu am de unde să știu, dar știu sigur că mi-am ascultat toate prietenele și le-am sfătuit. Evident că nu cum să facă s** dar cum să se comporte, cum să vorbească cu partenerul lor sau chiar să-l lase atunci când am văzut prin ce trec ele și cum se turmentează singure în acea relație, mai mult unilaterală, decât bilaterală. A și mereu când am sfătuit oameni legat de relații (că au fost amoroase sau simple relații de prietenie sau colegiale) mereu am pus problema la mijloc, dacă ele erau apropiate mie, făceam în așa fel încât să pară că le înțeleg și că empatizez cu ele, dar mereu am pus problema la mijloc, adică le-am sugerat să vadă și din perspectiva partenerilor lor și am subliniat mereu ideea că în relații interumane, sunt mereu minin 2 persoane sau chiar mai multe, nu doar ele. Deci nu știu cât se aplică în cazul meu teoria ta.
Barem de motivație nici nu mai zic, cât îi sfătuiesc pe alții, deși uneori la capitolul motivație, eu una stau cel mai prost. )

Ai dreptate!
De altfel, cei mai susceptibili la sinucidere sunt cei ce resimt din plin acel vid interior. Iar God spune clar că atunci când comiți sinucidere, comiți păcat împotriva Sfântului Duh. Tu singur deci ești împotriva Sfântului Duh, care Sfântul Duh este Viața.

Asa gandeam si eu cand eram mai tanar, sa ajut etc,
Oarecum imi doream binele altora, dar din pacate lumea fiind egoista iti va intoarce spatele, te va dezamagii, nu iti va intoare favorul, stiu cum e

Domnule Dracula, prea sadic.

Dar să știți că se vehicula o teorie conform care oamenii exact ca mine, care ajută too much o fac și din cauză că le e mai bine când oamenii suferă, decât când oamenii celebrează. Aceași teorie susține că oamenii ăștia sunt de fapt invidioși, pentru că nu se pot bucura de reușitele prietenilor sau a oamenilor din jur, dar se bucură atunci când ei "pot fi de ajutor". M-am gândit multă vreme și la treaba asta ) adică am rumegat-o ceva timp ) o fi ceva, cine știe.
Sigur, invidioasă sunt uneori, dar nu pe prietenii mei sau și chiar dacă aș fi și pe ei, știu că nu fac rău din cauza asta, însă când ei au nevoie de mine eu mă simt folositoare pe lângă faptul că uneori așa îți și faci prieteni, ajutând. Dar evident că dacă ar fi unul căruia viața i-ar fi acum prea bună, parcă m-ar face să mă simt în inferioritate. Nu știu, uneori rumegarea asta relațională, e prea cringe, mereu afli chestii pe care nu ai vrea să le afli. Tocmai de aceea e mai bine uneori să fii singur și independent. Adică știi că nu ai de analizat nimic, cine cui a greșit, cât și cum a greșit, ce ai tu de făcut, dar ce au de făcut cei din jurul tău. Nu trebuie să repari, dar nici să salvezi nimic.
Yuhhh, toate astea mi-au amintit de vremea când aveam relații interumane cu oamenii. Too much pain, too much thoughts.

Dar revenind la răspuns, apreciez sinceritatea dv.

Ok, deja asta mă sperie, mai multă lume observ că expune problema asta, că oamenii care ajută nu au o viață a lor. Acum nu că aș dori să vă contrazic pe toți, dar totuși să știți că avem și noi durerile, gândurile, visele, năzuințele noastre, ba chiar problemele și încercările/luptele noastre , chiar dacă na, comparativ cu unul care are neamuri multe, familie, copii și 10 case sau chiar 10 joburi, ok, poate nu o ducem așa de rău, dar complet pe loc, nu stăm nici noi.
Recunosc că m-ar durea să cred că așa sunt văzuți totuși oamenii care ajută sau vă referiți doar la cei care ajută din cauza vidului interior?
Eu una mă declar persoana din întrebare, dar nu am spus că aș face-o doar din acest punct de vedere, ci și pentru că îmi și place să ajut (dar clar îmi admit și vidul interior). Dar evident că nu mereu. Chiar am și momente în care simt că aș vrea să mă evapor complet de pe Planetă sau chiar momente în care mă fac "dispărută" ) doar pentru că nu prea știu nici să spun "nu"

Domnule Dracula, mi-ați cam aruncat o suliță în inimă în acest moment, dar doar pentru că știu că spuneți adevărul.

Înspăimântătorul adevăr. Trist, dar da, uităm binele ce ni s-a făcut cândva. Oricum nimeni nu e mai bun ca nimeni în secolul ăsta. Am devenit un pământ de monștri. Și acesta ar fi un motiv în plus pentru care nu doresc nici eu să mă mai implic în relații interumane, e prea greu să faci față acolo. Să suporți, să analizezi, să aștepți sau să se aibă așteptări, să vezi exact și concret cine cu ce a greșit, unde și când. Ooo, e de-a dreptul terifiant.

Și mulțumesc domnule Dracula, că după o infinitate de ani, când în sfârșit eram hotărâtă să renunț la dulcele comerical și mâncatul obsesiv, mi-ați deschis răni vechi, amintindu-mi de ce mi-am găsit refugiul în propria casă și în mâncarea compulsivă. Cred că o să renunț din nou la așa zisa mea "dietă" )

Și îmi pare rău să aud că ați cunoscut și dv acest sentiment al decepționalului interuman. E trist, e chiar trist. Dar măcar acum înțeleg de unde vă provine numele acesta. După astfel de traume, ne rămâne ori să ne înrăim, ori să ne sinucidem. În cele mai grave cazuri, să ucidem.
Ba chiar recent, i-am mărturisit eu mamei și chiar și lui God ăsta, că din toate speciile și specimenele existente pe Pămânțelul nostru, la naiba de nu cel mai profund și bine, îi înțeleg pe criminali. Indiferent de natura și patologia lor care s-a format în timp, nu aveți idee ce poate sta ascuns în inima și sufletul unui criminal. Acolo este ca un Tsunami, părerea mea. Chiar dacă pare că nimeni nu mai accesează sau înțelege inima criminalilor, eu una chiar îi înțeleg și pe ei și pe toți cei care au suferit în copilărie.

Nu toti. Depinde in ce masura ajuta, pe cine/ce ajuta, si cum e viata lor in rest.

Păi eu ajut, uneori dar spre exemplu eu am probleme uneori și cu ajutatul ăsta și uneori tind să pic și în extrema cealaltă, adică să par neserioasă deoarece am o problemă imensă cu "programele" adică eu dau aproape orice, ascult oricând, dacă vine persoana la mine sau mă sună, sau mă contactează pe o rețea socială și vrea să se descarce, dar dacă cineva spune "mâine la ora 10, ne vedem pentru aia sau aia" eu clar voi veni după 12 încolo am tot lucrat cu treaba asta, dar la naiba dacă am reușit să mă schimb prea mult
Ba pe unii prieteni i-am și pierdut din cauza asta, că știau că nu mă voi prezenta la ora cutare sau cutare acolo. Unii au mai acceptat și au venit cu soluția "ne vedem la 5 dar de fapt e 6" alții au venit cu soluția "pa"
Ce-i drept, nici eu nu prea sunt fană ieșit și mai ales programat ieșirile astea, așa că, și eu am renunțat într-un final.
Dar încă mă confrunt cu problema asta la work. Dacă până și anul acesta, eu care am prins cele mai faine și bune șefe, directoarea, tot mi-a atras atenția o dată, că întârzii, e grav. Adică nu aș vrea să știu când voi da peste o parolistă sau comunistă la școală, pe post de șefă. Cred că voi fi arsă pe rug atunci.

Avertisment, penalizare la salariu, concediere. Nu trebuie' sa te arda nimeni pe rug. Sintem in 2023 totusi.
In rest, la punctualitate trebuie lucrat un pic si se rezolva. In majoritatea cazurilor, daca stiu ca trebuie' sa ajung undeva, ajung.

Păi nu am lucrat eu prea mult, deci deocamdată nu am avut penalizări, dar totuși e și o luptă treaba asta, adică acum cine ar vrea să treacă prin așa ceva, domnule Gabi? Aici e mândrie. Mândrie că tu nu ai avertismente și alte cele. Dar mna, voi accepta ceva mai greu partea cu remunerația, dar voi accepta dacă e cazul. Dar aici măcar există un cadru, so, aici e ok.
Dar problema e în viața personală, adică acolo întârziatul nu are cum să fie sancționat, decât prin remarci/chiar alte mici răutăți uneori, că între prieteni ne permitem, nu spun că nu-i înțeleg, adică e greu și pentru cei fixiști să stea după unul care ajunge mai târziu. Dar aici, în punctul acesta voiam să ajung, că din cauza asta am rupt socializarea asta cu oamenii, adică e prea greu să devii fixist, dacă mergi pe tiparul tău, chiar nu-i ok și corect față de ei, dar la rândul lor nici ei nu acceptă și poate unii mai răzbunători ți-o întorc și cam aia e. Vrei să scapi din toată tevatura asta.
Dar să nu-mi spuneți că sunteți genul fixist. Parcă nu vă percep chiar așa. Adică am observat că oamenii chiar fixiști, au și mintea cam fixă. Adică ei nu prea mai pot înțelege că mai există acolo în Univers încă 5000 de alte specii cu alte 5000 de comportamente. Pe dumneata, domnule Gabi, parcă nu te văd chiar așa.