Hei, TPU, mai sunt pe aici oameni care se confruntă cu bulimia sau cu viciul mâncării?! Voi cum reușiți să vă țineți patima în frâu?!
Eu nu mai știu ce să mai fac. Mă confrunt cu tot mai mult rău și crize de fiere și zăcut și somnolență și greață și simt cum mi se zvârcolește stomacul, dar nici chiar aceste stări nu mă opresc din a mânca.
Deci dimineața sau la orice oră din zi mă trezesc, nu apuc nici să mă spăl pe ochi că dau fuga la frigider și-l prăduiesc.
Știu că ce o să spun acum, o să spuneți că e scuză, dar sincer, uneori mă simt ca și când cineva mi-a luat mințile și abia după ce am mâncat realizez ce am făcut. Ce mai pot face ca să mă pot lăsa de acest viciu?! Oare ce?!
I-am zis mamei că am de gând să mă mut singură ca să mi pun în frigider doar chestii sănătoate și să mi proporționez mâncarea sau dacă nu, i-am zis că i-aș da cardul la salariu, ca să nu mai fiu tentată să cumpăr. Dar ideea că aș pierde mâncarea sau nu aș mai mânca așa cu sacii, mă neliniștește și adevărul este că nici nu mă simt capabilă să mă mut singură. Mi-e frică să nu cumva să nu rezist.
Orice aș face, nu mă pot lăsa de duce, de zahăr, de mâncare. 
Deci ce mai pot aplica ceva mai drastic, dar care chiar să funcționeze, să mă țină departe de mâncare, viciul meu?
Ordonare:
După relevanţă
N-o sa-ti placa raspunsul dar e unul pertinent.
Ai spus de dulce. Incearca o deparazitare.
Răspunde
Da, asta deja o știm cu toții. Chiar acum am avut prima ședință de terapie cu hipnoză. Și am zis să mă țin de această nouă terapeută. Doar că, prima hipnoză a fost ciudățelă. 
) Adică mă așteptam să pic în transă și să vorbească naiba altcineva în locul meu, însă eu de fapt eram super conștientă de tot și i-am răspuns la toate întrebările tot conștient. Dacă asta e hipnoza, mi se cam pare apă de ploaie de ce mă gândeam eu că e. ) Dar e ok, oricum continui cu ea, pentru că mi-a zis multe lucruri smart totuși, pare că știe multe și pe știință și nu doar psihologia. Doar la asta însă m-am contrazis cu terapeuta, că eu de cum am venit la ea, i-am spus de bulimie și cică nu aș avea bulimie pe motiv că nu și vomit tot și nu mă simt vinovată după ce mănânc. 
Apoi i-am spus că am fost la medic și medicul nu mi-a pus totuși diagnostic și de bulimie ci doar de anxietate, dar apoi ea a spus ca dacă nici medicul nu mi-a pus, asta înseamnă că da, nu e bulimie. Dar totuși cantitățile industriale pe care eu le consum, ce mai e?! De care boală mai e?!
P.S. dacă nu mai găsiți dulciuri pe raft, să știți că pe toate le-am achiziționat și mâncat eu. ) Deci cam la acest nivel merge nebunia mea. )
Răspunde Păi, atunci nu prea găsesc vindecare spui?! Asta nu prea m-a pasionat. Caut doar o vindecare de această boală numită Bulimie.
Practica un sport, sau sala, mers pe jos, sa ai ce face
Nu prea pot ieși din casă, m-a atacat iar anxietatea socială. Și din cauza ăsteia nu mă prea simt bine nici a merge la o sală, deși acolo mi-aș dori, mai ales box sau oriunde pot da cu bâta sau bate și scoate toată furia din mine, mi-ar fi plăcut, dacă aș fi reușit să ies din casă. Dar din păcate, nu prea pot.
Dar de ce? Oamenii ies liniștiti pe strada
Bine zis, oamenii. 
Oamenii normali. Eu am trecut prin bullying și multă răutate din partea străzii, încât acum am dezvoltat frica și panica de stradă și judecata socială.
Deci hai că acum ai spus-o chiar bine. Tocmai că, târâș, grăpiș, de ieșit ies de nevoie, dar cu ce cost psihologic, n-ai idee. Acum mai mi-a scos și doctor tratamentul și mă simt mai ca neomul. Nu mai simt nicio fericire, nicio plăcere, niciun nimic. Parcă mă simt ca o legumă.
Dar ce pățești cand ești pe strada?
Wow! Această întrebare cred că nici eu nu mi-am adresat-o vreodată. Acum că în sf am primit și o întrebare de genul, realizez că nici terapeuta mea nu mo-a pus vreodată întrebarea asta. )
Chiar bună asta. Și dacă mă crezi că nu aș ști să răspund la ea, o să începi și tu ca Violeta, de pe acest forum, să crezi că doar mă lamentez și e de fapt doar lene de a ieși din casă?!
Nu neg însă că nu ar fi și comoditate aș numi-o eu. De fapt uite, acum chiar cred că am găsit un răspuns la întrebarea ta. Cred că de fapt asta ar fi sentimentul simțit de mine ca să ies din casă, GREU, DIFICIL, COMPLICAT, CORVOADĂ ȘI POATE OLEACĂ DE FRICĂ. Însă cel mai mult simt frica de a nu fi judecată de social și societate și apoi desigur a nu fi acceptată. Uite spre exemplu chiar asta vorbeam ieri cu o colegă în cancelarie, căci se apucase să vorbească ea cu colegele, că o sunaseră o colegă care a lucrat la ei la școală și care vorbea mult de fel și a ținut-o too much la telefon și tot vorbind cu colegele toate o cam criticau așa friendly pe tipa aia că ea când le sună, nu se mai oprește din vorbă și așa că ele o cam evită. ) Iar asta se întâmpla la pauză, când eram mai mulți colegi, după sunându-se ceilalți colegi au mers la ore, iar eu și colega de care-ți spuneam având fereastră, am stat mai mult la povești, printre care din vorbă în vorbă, ca să-i spun că am rămas surprinsă că colegelor mele nu le plac de fata ai că vorbesc cam mult, că eu zic sunt la polul opus, nu vorbesc de fel și mereu am crezut că sunt judecată din cauza asta sau catalogată drept o ciudată, o proastă sau chiar o arogantă pentru că nu vorbesc cu colegii și oamenii în general și că mereu am crezut că cei comunicativi, zâmbăreți, carismatici și vorbăreți sunt apreciați de oameni și mereu plăcuți de alții. Și-i spuneam că din cauza asta mereu m-am considerat neadecvată în situațiile sociale, dar mai ales între mai mult de 2, 3 oameni. Zic mai mult de acest număr, deoarece, am observat că uneori e mai bine să fie 2, 3 care să comunice și tu doar să asculți și să fii de umplutură acolo, decât atunci când ești 1 la 1 și e și mai stânjenitor totul, sincer. Ba chiar am fost nevoită să trec prin asta chiar recent cu colegii din cancelarie în pauze sau ferestre. )
Deci acum ca să-ți răspund la întrebare, cred că ăsta e răspunsul. M-am simțit neadecvată mereu pe stradă. Nu m-am simțit nicidoată autentică pe stradă, asta poate doar când merg cu căștile în urechi și în lumea mea, dar atunci mă simt și mai neadecvată și ca un om mult mai ciudat, dar eu măcar cu caștile pe cap mă simt eu, cât de cât. Dar când merg și fără căști și mai am și oameni în jur, mă simt ca o idioată ce pe deasupra mai este și văzută de mulțime. Adică vreau să zic acea idioată. Nu știu, eu întotdeauna m-am simțit mai bine în casă, în pat, că e depresie, că e lene, aia e. Asta sunt, nu am cum schimba asta. Am făcut terapie, dar degeaba asta nu am reușit să schimb.
-
anonim_4396 întreabă:
5 răspunsuri
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
