Nu știu cum faceți, dar voi reușiți să fiți liniștiți știind că trăiți ca niște oameni necunoscuți din mulțime?! Fără succes, fără reușite care să fie prin gura tuturor și fără faimă?!
Eu una nu pot.
Sincer, între prietenie, iubire, mândrie și faimă, deși nu am spus la nimeni niciodată sincer, mereu am visat, aspirat, invidiat și dorit faima. Așa cum sunt bulimică și fug după mâncare cu disperare, așa am fugit după faimă, după grandomania aia în care toți te bârfesc, dar ești pe buzele tuturor și tu ești unicat, undeva acolo sus. Și nimeni niciodată nu va ajunge la tine și valoarea ta.

De unde această nebunie?! De ce unii oameni pur și simplu nu pot suporta acest anonimat și lipsa faimei/succesului?!
L-am rugat pe God în fel și chip să-mi aducă această faimă. Am cântat, am dansat, nu am ajuns niciodată cunoscută, am făcut sport sperând că slăbesc și ajung o polițistă faimoasă sau o sportivă faimoasă, nimic.
Am dat mereu, dintre toate asta plăcându-mi cel mai mult, dând altora din puținul meu, nu am ajuns însă niciodata filantroapă și nimeni nu m-a plăcut sau aclamat, din contră chiar am fost urâtă mai mult. Și niciodată nu am ajuns să pot da mai mult, mai multor oameni așa cum visam.
Am observat că partea fizică nu mă ajută și nici tracul de scenă, așa că am lăsat visele adolescentine cu Hannah Montana și trupele rock și am citit (chiar și prin prisma jobului) am citit, m-am documentat și într-un timp am decis să devin tobă de carte și poate nu voi deveni vreodată Miley Cyrus sau Marleen Moonroe, dar voi deveni vreun Steve Jobs în alte domenii, de altfel în ultimul timp chiar atrăgându-mă știința. Însă nici asta nu am devenit și și chiar dacă aș ajunge la o facultate pe științe, am realizat că singurul job disponibil va fi tot un job amărât de profesor printr-un sat amărât. Deoarece în domeniile high, nu voi ajunge niciodată tot din cauza tracului de a aplica la un job sau de a sta între oameni.
Deci voi înțelegeți ceva?
Eu una am obosit de această viața. Așa a fost toată viața mea. Niciodată nu am reușit să îmi înțeleg viața.
Dacă nu pot suporta persoana mea, felul meu de a fi, de ce nu pot deveni Alfa și un om puternic și faimos care calcă pe cadavre, iar dacă nu pot deveni ceea ce visez, de ce nu mă pot resemna?!
Eu una am obosit să trăiesc astfel.
Iar dacă D-Zeu chiar există de ce nu-mi rezolvă el dilemele astea?! De ce nu mă ajută să mă liniștesc cu viața mea umilă și anonimă sau dacă nu vrea să mă liniștească, atunci măcar de ce nu mă face să devin și eu un om ce poate călca într-o bună zi pe cadavre, pragmatic și axat doar pe el și pe succes?!

0 Raportează Evaluează

Întrebări recente

Cele mai vizionate întrebări

Remarcate de editori

Categorii