Nu știu cum faceți, dar voi reușiți să fiți liniștiți știind că trăiți ca niște oameni necunoscuți din mulțime?! Fără succes, fără reușite care să fie prin gura tuturor și fără faimă?!
Eu una nu pot.
Sincer, între prietenie, iubire, mândrie și faimă, deși nu am spus la nimeni niciodată sincer, mereu am visat, aspirat, invidiat și dorit faima. Așa cum sunt bulimică și fug după mâncare cu disperare, așa am fugit după faimă, după grandomania aia în care toți te bârfesc, dar ești pe buzele tuturor și tu ești unicat, undeva acolo sus. Și nimeni niciodată nu va ajunge la tine și valoarea ta.
De unde această nebunie?! De ce unii oameni pur și simplu nu pot suporta acest anonimat și lipsa faimei/succesului?!
L-am rugat pe God în fel și chip să-mi aducă această faimă. Am cântat, am dansat, nu am ajuns niciodată cunoscută, am făcut sport sperând că slăbesc și ajung o polițistă faimoasă sau o sportivă faimoasă, nimic.
Am dat mereu, dintre toate asta plăcându-mi cel mai mult, dând altora din puținul meu, nu am ajuns însă niciodata filantroapă și nimeni nu m-a plăcut sau aclamat, din contră chiar am fost urâtă mai mult. Și niciodată nu am ajuns să pot da mai mult, mai multor oameni așa cum visam.
Am observat că partea fizică nu mă ajută și nici tracul de scenă, așa că am lăsat visele adolescentine cu Hannah Montana și trupele rock și am citit (chiar și prin prisma jobului) am citit, m-am documentat și într-un timp am decis să devin tobă de carte și poate nu voi deveni vreodată Miley Cyrus sau Marleen Moonroe, dar voi deveni vreun Steve Jobs în alte domenii, de altfel în ultimul timp chiar atrăgându-mă știința. Însă nici asta nu am devenit și și chiar dacă aș ajunge la o facultate pe științe, am realizat că singurul job disponibil va fi tot un job amărât de profesor printr-un sat amărât. Deoarece în domeniile high, nu voi ajunge niciodată tot din cauza tracului de a aplica la un job sau de a sta între oameni.
Deci voi înțelegeți ceva?
Eu una am obosit de această viața. Așa a fost toată viața mea. Niciodată nu am reușit să îmi înțeleg viața.
Dacă nu pot suporta persoana mea, felul meu de a fi, de ce nu pot deveni Alfa și un om puternic și faimos care calcă pe cadavre, iar dacă nu pot deveni ceea ce visez, de ce nu mă pot resemna?!
Eu una am obosit să trăiesc astfel.
Iar dacă D-Zeu chiar există de ce nu-mi rezolvă el dilemele astea?! De ce nu mă ajută să mă liniștesc cu viața mea umilă și anonimă sau dacă nu vrea să mă liniștească, atunci măcar de ce nu mă face să devin și eu un om ce poate călca într-o bună zi pe cadavre, pragmatic și axat doar pe el și pe succes?!
Dacă VREI paparazzi după tine la fiecare colt de strada, sa NU poți înghiți un dumicat de mâncare intr-un restaurant ca TOTI ochii sunt ațintiți la tine lupta sa devii CELEBRA!
Mulți artiști romani sau străini poarta o masca a fericirii când ar dori o viata normala! Unii au avut un succes fulminant DAR când s-au lovit de " Celebritate " și de intimitate = 0 au cam luat-o razna! Acum ar dori o viata normala dar greu se mai pot întoarce la ea!
Mulțumește Domnului în fiecare dimineață ca VEZI lumina zilei, ca AUZI percutorul vecinilor bubuind în pereți, ca limba îți funcționează sa le poți baga ceva " carne în frigider " ca te poți ridica din pat pe picioare și poți MERGE! Mii de oameni în TOATA LUMEA doresc chestiile astea simple *( văz, auz, vorbit & mișcare) și NU le au din cauza unor boli sau accidente in timpul vieții ăleia anonime!
Nu înțeleg chestia cu " călcatul pe cadavre "? De ce?
Răspunde
Ordonare:
Cronologică
Pentru 99% dintre oameni e obositor sa traiasca asa cum doresti tu.
Viata linistita face bine la psihic.
Poti ajunge ce vrei dar numai prin mult studiu si multa-multa munca. Succes!
Răspunde
Păi eu oricum nu prea ies din casă, deci faima ar fi doar pe baza a ceea ce am făcut. Dar eu m-aș retrage frumos în casă după ce dau un articol ziar. Deci nu știu, dar eu una împlinită m-aș simți doar dacă aș avea succes și faimă.
Însă și ce ai spus, ai dreptate, cui nu-i place să se simtă liber în viața asta. Mă gândesc că cei faimoși, nu mai sunt și liberi. 
Ai cu călcatul pe cadavre, dacă mă înrrebi, nici eu nu aș ști să-ți spun de unde vine dorința asta. Poate sunt sociopată și nu știu sau poate e doar nebunie. Dar știu sigur că doar astea m-ar face pe mine să mă simt împlinită în viața asta. Ori că aș avea faimă (evident o faimă pozitivă mi-aș dori) și asta m-ar face să mă simt cu scop în viață, implinită și chiar fericită, asta cred că vine din histrionismul meu sau dacă nu pot accede la faima asta, recunoștința asta socială, măcar mi-aș dori să pot fi diferit de ce sunt eu, adică un melc călcat de trecători, să fiu eu cea care taie și spânzură și ca în final să fiu fericită știind că lumea mă știe de frică și nu eu pe ei și chiar că mă respectă măcar sub această formă.
Nu știu dacă din tot ce am spus ai sesizat dar acum că scriu toate astea, de fapt cred că dorința mea cea mai mare și care m-ar împlini este recunoștința. Și dacă observi, o caut în orice, ori în faimă, adică unde ar fi o recunoștință pozitivă că am ajuns cineva și ceva model pozitiv pentru societate sau dacă nu acel călcător pe cadavre, unde lumea nu mă mai recunoaște drept cel mai dulce om, dar mă recunoaște de frică.
Deci orice ar fi, cred că asta e de fapt dorința mea și ceea ce m-ar împlini să fiu recunoscută, faimoasă într-un fel sau altul. Să nu mor fără să fi știut lumea că am existat.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
