Pentru ce merită să lupți?

Fiți originali.

A zis să fim originali, nu a întrebat în ce constă viața noastră și nici nu a menționat ce fel de luptă.

Traiesti intr-o realitate imaginata, nicidecum in cea reala!

Am trăit intr-o lume a visurilor pana sa cred, de cand cred, sunt mult mai realist si cu picioarele pe pămînt, e o dovada ca nu.e vorba de un basm.

Lucrurile sunt mult mai complexe de cat iti poti imagina tu.
Trăsătura cu adevărat unică a limbajului nostru nu este capacitatea lui de a transmite informaţii despre oameni şi lei. Mai degrabă este capacitatea de a transmite informaţii despre lucruri care nu există deloc. După câte ştim, doar sapiens pot vorbi despre categorii întregi de entităţi pe carenu le-au văzut, atins sau mirosit niciodată. Legendele, miturile, zeii şi religiile au apărut prima oară odatăcu Revoluţia Cognitivă. Multe animale şi specii umane puteauspune înainte „Atenţie! Un leu!". Graţie Revoluţiei Cognitive, Homo sapiens a dobândit capacitatea de a spune „Leul este spiritulprotector al tribului nostru". Această capacitate de a vorbi despreficţiuni este trăsătura cea mai aparte a limbajului sapiens-ilor.Este relativ uşor să cădem de acord că numai Homo sapiens poate să vorbească despre lucruri care nu există în realitate şi să creadă şase lucruri imposibile înainte de micul dejun. Nu am reuşiniciodată să convingem o maimuţă să ne dea o bananăpromiţându-i că va primi în schimb după moarte oricât de multebanane va dori în raiul maimuţelor. Dar de ce este acest lucru atâtde important? La urma urmei, ficţiunea poate fi periculoasă prin faptul că induce în eroare sau că distrage atenţia. S-ar zice că ceicare umblă prin pădure în căutare de zâne şi unicorni au maipuţine şanse de supravieţuire decât cei care umblă în căutare deciuperci sau căprioare. Iar dacă petreci ore întregi rugându-te laspirite protectoare care nu există, nu iroseşti timp preţios, timp pe care l-ai folosi mai bine dacă l-ai petrece căutând hrană, luptându-te şi făcând sex? Însă ficţiunea ne-a permis nu doar să ne imaginăm lucruri, cisă facem asta în mod colectiv. Putem să creăm mituri comune precum povestea biblică a creaţiei, miturile Timpului Visului aleaborigenilor australieni şi miturile naţionaliste ale statelormoderne. Astfel de mituri le conferă sapiens-ilor capacitatea fărăprecedent de a coopera în mod flexibil în număr mare. Furnicile şi albinele pot şi ele să colaboreze într-un număr uriaş, însă fac asta într-un mod foarte rigid şi doar dacă între ele există o relaţiestrânsă de înrudire. Lupii şi cimpanzeii cooperează într-o manieră mult mai suplă decât furnicile, dar pot face asta doar cu un numărmic de alţi indivizi pe care îi cunosc bine. Sapiens pot colabora înmoduri extrem de flexibile cu un număr nelimitat de străini.Acesta e motivul pentru care sapiens conduc lumea, în timp cefurnicile mănâncă resturile noastre, iar cimpanzeii sunt închişi îngrădini zoologice şi laboratoare de cercetare.
Există limite clare în ceea ce priveşte mărimea grupurilor care
pot fi formate şi menţinute în acest mod. Pentru ca grupul săfuncţioneze, toţi membrii săi trebuie să se cunoască foarte bine unii pe alţii. Doi cimpanzei care nu s-au întâlnit, nu s-au luptat şinu şi-au curăţat unul altuia blana nu vor şti niciodată dacă pot avea încredere unul în altul, dacă merită osteneala să se ajutereciproc şi care dintre ei are un rang superior. În condiţii naturale, un grup de cimpanzei tipic constă din circa 20-50 de indivizi. Pe măsură ce numărul cimpanzeilor dintr-un grup creşte, ordineasocială se destramă, ducând în cele din urmă la o ruptură şi laformarea unui nou grup de către unele dintre animale. Doar într-o mână de cazuri zoologii au observat grupuri mai mari de 100.Grupurile separate cooperează rareori şi tind să concureze pentruteritoriu şi hrană. Cercetătorii au documentat războaie prelungite între grupuri şi chiar un caz de genocid în care un grup a măcelărit în mod sistematic majoritatea membrilor unei cete dinvecinătate. Tipare similare au dominat probabil viaţa socială a primiloroameni, inclusiv a lui Homo sapiens arhaic. La fel ca cimpanzeii, oamenii au instincte sociale care le-au permis strămoşilor noştri să lege prietenii şi să formeze ierarhii, să vâneze şi să lupte împreună. Totuşi, la fel ca instinctele sociale ale cimpanzeilor, şi cele ale oamenilor erau adaptate doar pentru grupuri mici. Când grupul devenea prea mare, ordinea socială era destabilizată şiceata se scinda. Chiar dacă o vale deosebit de fertilă putea să hrănească 500 de sapiens arhaici, nu exista nici o posibilitate ca atât de mulţi străini să convieţuiască. Cum ar fi putut ei să se punăde acord cine să conducă, unde să vâneze fiecare ori cine să seîmperecheze cu cine? În urma Revoluţiei Cognitive, bârfa l-a ajutat pe Homo sapiens să formeze cete mai mari şi mai stabile. Dar până şi bârfa îşi are limitele ei. Cercetările sociologice au arătat că mărimea „naturală"maximă a unui grup unit de bârfă este de aproximativ 150 de indivizi. Majoritatea oamenilor nu pot nici să cunoască foartebine, nici să bârfească efectiv mai mult de circa 150 de fiinţe
umane. Chiar şi astăzi, un prag critic al organizaţiilor umane sesituează undeva în jurul acestui număr magic. Sub acest prag, comunităţile, întreprinderile, reţelele sociale şi unităţile militarepot să se menţină bazându-se în principal pe o foarte bună cunoaştere reciprocă a membrilor lor şi pe răspândirea de zvonuri. Nu e nevoie de ranguri, titluri formale şi regulamentepentru a menţine ordinea. Un pluton de 30 de soldaţi sau chiar ocompanie de 100 de soldaţi pot să funcţioneze bine pe baza unorrelaţii strânse, cu un minimum de disciplină formală. Un sergent care se bucură de respect poate să devină liderul necontestat alcompaniei şi să exercite o autoritate chiar mai mare decât aceea aofiţerilor. O mică afacere de familie poate supravieţui şi prospera fără un consiliu de administraţie, un administrator delegat sau un
departament contabil. Însă odată ce pragul de 150 de indivizi este depăşit, lucrurilenu mai pot funcţiona în felul acesta. Nu poţi conduce o divizie demii de soldaţi în acelaşi mod în care conduci un pluton. Afacerile de familie care au succes se confruntă de obicei cu o criză atuncicând se extind şi angajează mai mult personal. Dacă nu se potreinventa, dau faliment. Cum a reuşit Homo sapiens să treacă acest prag critic, fondândîn cele din urmă oraşe care aveau zeci de mii de locuitori şiimperii care conduceau sute de milioane? Secretul a fost probabilapariţia ficţiunii. Un număr mare de străini pot coopera cu succes prin intermediul credinţei în mituri comune. Orice cooperare umană la scară mare – indiferent dacă e vorbade un stat modern, o Biserică medievală, o cetate antică sau un trib arhaic – se înrădăcinează în mituri comune care există doarîn imaginaţia colectivă a oamenilor. Bisericile îşi au rădăcinile în mituri religioase comune. Doi catolici care nu s-au întâlnitniciodată pot totuşi să meargă în cruciadă împreună sau săstrângă fonduri pentru a construi un spital, pentru că amândoi cred că Dumnezeu s-a întrupat în carne omenească şi că s-a jertfitpe cruce pentru a ne răscumpăra păcatele. Statele îşi au rădăcinileîn mituri naţionale comune. Doi sârbi care nu s-au cunoscut niciodată pot să-şi rişte viaţa pentru a se salva unul pe altul pentru că ambii cred în existenţa naţiunii sârbe, în patria-mamă sârbă şiîn drapelul sârb. Sistemele judiciare îşi au rădăcinile în mituri legale comune. Doi avocaţi care nu s-au întâlnit niciodată pottotuşi să-şi unească eforturile pentru a apăra o persoană cu totul străină pentru că amândoi cred în existenţa legilor, justiţiei şidrepturilor omului – şi a banilor plătiţi ca onorariu. Totuşi, nici unul dintre aceste lucruri nu există în afarapoveştilor pe care oamenii le inventează şi şi le spun unii altora.Nu există zei în univers, nu există naţiuni, bani, drepturi aleomului, legi şi justiţie în afara imaginaţiei comune a fiinţelor umane. Înţelegem fără dificultate că „primitivii" îşi cimentează ordinea socială prin intermediul credinţei în fantasme şi spirite, adunându-se să danseze în jurul focului de fiecare dată când e lună plină. Ceea ce nu reuşim să înţelegem este că instituţiilenoastre moderne funcţionează exact pe aceeaşi bază. Luaţi de exemplu lumea marilor corporaţii. Oamenii de afaceri şi avocaţii moderni sunt, de fapt, vrăjitori puternici. Principala diferenţădintre ei şi şamanii tribali este că avocaţii moderni ne spunpoveşti mult mai stranii.

Mulțumesc pentru apreciere.Chiar ai dat un răspuns original, îmi place.În "lupta" fiecăruia trebuie să ne concentrăm pe viață nu pe detalii insignifiante care ne fac să ne irosim viața, care și așa este scurtă.

Interesant tratat.
Pepenele e bun. Stii asta pentru că l-ai gustat. Biblia spune: "Veniți si gustati si vedeti ca bun este Domnul." E greu pana "gusti", cand ai facut-o, realizezi ca e la fel de adevărat că pepenele, ca are "gust", si, o!, ce gust!

Premisele tale sunt gresite. Aduci in discutie lucruri materiale cu care incerci sa dovedesti ceva imaterial si inexistent. Nu exista nicio legatura una cu alta.

"Gustul" lui Dumnezeu nu e deloc ceva material. Dar asa cum gusti ceva si stii ca e bun sau rau, asa poti vedea si la Dumnezeu. Se poate experimenta. La fel ca senzatiile obtinute prin gust, isi are si El caracteristicile Sale.
Doar nu credeai ca Dumnezeu poate fi mincat?!?

Pentru dulciuri.

Pentru viata Harului sau a Duhului Sfant. Aceasta viata a Duhului Sfant produce multe roade frumoase. Noi trebuie sa primim Duhul care ne calauzeste spre roade frumoase. Se vorbeste de 7 roade ale Duhului, insa El produce(invata) mult mai multe roade sau virtuti.
Duhul este dat de Dumnezeu atunci cand ii invatam voia. Cand am inteles acea vointa, incepem sa producem roadele acelei vointe.