Povestiti copilaria voastra. Cum ati crescut in cadrul familiei.

Copilaria mea a fost una total diferita de cele din ziua de azi, imi amintesc cu atata drag cand stateam in parculetul din spatele blocului si ma jucam, si mama ma striga de la geam, cand nu aveam nicio idee despre internet si vara stateam de la 11 dimineata la 8 seara afara cu prietenii mei , iar iarna intr-un parculet batandu-ma cu zapada, sau cand tata ma ducea cu sania
(in fine m-am abatut putin cam mult de la subiect )

Rasfatat tare... am avut o copilarie frumoasa, cu de toate.

Eu am fost crescută şi educată de tata.Îţi imaginezi că eu, crescând lângă un bărbat, am prins drag de activităţile pe care femeile nu prea pun accent şi nici nu le admit.Activităţi precum pescuitul sau apicultura.De la el am învăţat arta fotografiei şi dragostea pentru tot ce înseamnă munte:peisaj, natură, zăpadă... căldură şi vin fiert cu scorţişoară. Uneori venea acasă şi odată la 2 zile.De la el am învăţat şi să fac mâncare.A avut atâta răbdare cu mine,cum rar vezi la un bărbat.Ohh, ce e amuzant şi nu prea sunt eu obişnuită cu asta... Când îmi este prezentat un băiat/bărbat, să dau notoc, aşa cum dau bărbaţii şi să întoarcă mâna, să o pupe.Lol!
Chiar nu sunt obişnuită cu asta.Sau,dacă vreodată un băiat îmi aduce flori, mă simt penibil. Ştiu că asta e ceva wow pentru orice fată, dar nu şi pentru mine. Dacă e ceva bun, cred că acel ceva este reprezentat de tăria de caracter. Felul în care trec peste probleme.Mereu ştiu să ascund problemele şi necazurile, astfel încât lumea să nu vadă nimic. Oricât mi-ar fi de greu, eu mereu zâmbesc.Şi dacă e vreun moment în care plâng, acel moment are loc atunci când pun capul pe pernă. Atunci pot să plâng în voie cât vreau, pentru că nu mă vede nimeni.Am avut o mulţime de probleme, încă din copilărie.Simţeam mereu un gol în suflet.Îl aveam doar pe tata.El era singurul căruia îi păsa de soarta mea.Mereu vedeam familii fericite, sau cel puţin aparent fericite, oriunde mergeam.Şi îmi doream şi eu o familie fericită. Mereu mă întrebam când o să am şi eu o zi fericită, dar acea zi nu a venit niciodată pentru mine.Niciodată nu am putut să mă bucur şi eu de un lucru al meu, să am şi eu o realizare.În timp, am avut o nouă pasiune pentru cărţi şi pentru citit.Am început să scriu.Am început cu versuri.Am continuat cu proză.Şi am ajuns la roman. Când a văzut tata,mi-a interzis să mai scriu,a spus că nu am nici un viitor dacă scriu,dar fără să ştie că pentru mine versurile reprezintă singura mea alinare, singurul lucru ce mă mai ajută acum. Când scriu, mă descarc, aştern pe hârtie propriile mele gânduri şi asta mă face să mă simt completă.Eu nu am avut o copilărie exagerat de frumoasă, precum alţi copii.Niciodată nu am mers la Olimpiade.Nu ne ajungeau banii nici să ajung în alt oraş. Ceilalţi colegi mereu râdeau de mine.Am avut de înfruntat diferenţele sociale şi în Facultate.Dar, din banii mei de mâncare, eu îmi cumpăram cărţi.Îmi place mult să citesc.Este o pasiune plăcută. Când citeşti, poţi să fii cine doreşti, unde doreşti şi când doreşti.Eu am o viaţă diferită de restul lumii.Sunt mai izolată de societate, nu am încredere în oameni, mă aştept la orice din partea oricui.Eu nu merg în cluburi,nu sunt ca restul fetelor.Duc o viaţă liniştită şi nici nu îmi doresc mai mult. Dacă aş avea o căsuţă la malul mării,o căsuţă în care să am o odăiţă de scris,să pot să scriu oricând doresc, să am marea aproape, să stau cu picioarele goale în nisip şi să prind un Răsărit de soare, nu mi-aş mai dori nimic altceva.Aş fi departe de tot ce înseamnă societate, de tot ce înseamnă restul lumii.Doar eu şi marea...plus un colţişor de foaie.Eu nu am avut o copilărie din care să am lucruri frumoase de povestit, dar am o speranţă apărută de nicăieri, ce va ajunge tot spre nicăieri...pentru viitor.

Norocosule... : ))