Salut TPU. Vreau sa va spun din start ca intrebarea asta va fi una destul de lunga. Daca doriti sa cititi bine, daca nu, mai bine nu mai raspundeti. Daca aveti chef de misto-uri o sa va raportez raspunsurile.

Am aproape 21 de ani, si pot spune cu mare sinceritate ca sunt o persoana esuata. Consider ca mi-am irosit viata, am trait-o degeaba, mi-am suparat parintii foarte mult din cauza mea.

In primul rand, am extrem de putini prieteni, pot sa spun chiar si zero. Sunt la o facultate buna, stau la camin, am conditii ok pot spune, am un coleg de camera, insa acesta nu ma baga absolut deloc in seama, si totusi, e din acelasi an cu mine. Am in schimb vreo 5 colegi de facultate cu care pot spune ca "m-am imprietenit" dar nu au absolut nicio treaba cu mine, nu imi dau absolut niciun mesaj, dar in schimb, am un coleg din liceu care a stat totul anul impreuna cu mine. Problema e ca din toamna, o sa vina un alt fost coleg de-al meu pe care il urasc la sange, din cauza lui am fost internat chiar in spital (mi-a cauzat o fractura severa la cotul drept, din cauza faptului ca mi-a taiat franele la bicicleta pe ascuns iar eu fara sa observ, am mers pe bicicleta, nu m-am putut opri, si am cazut jos.), iar acest coleg e prieten cu asta care a vorbit tot anul cu mine. Dupa ce o sa vina el din toamna, pe mine nu o sa mai bage sub nicio forma in seama, garantat 100% va vorbi cu mine doar pentru a cersi teme. In rest, nimic. Daca vorbesc eu cu ei bine, daca nu, nu. Nu inteleg de ce dintre ceilalti colegi nimeni nu isi dedica macar 10 minute sa vorbeasca cu mine, dar eu trebuie sa imi dedic timp in schimb. Nu inteleg, de ce mereu eu sunt acela care incepe firul? Si nu ca ar fi timp mult sau putin, dar totusi, chiar asa nevaloros sunt? Cum alti colegi vorbesc intre ei prin mesaje, in care ei se saluta reciproc? De ce nu imi da si mie cineva macar un mesaj cu "Ce mai faci?" Pe bune. Am ajuns la concluzia ca degeaba am colegi si prieteni, nimeni nu ma baga in seama decat daca le dau ceva, ca de exemplu teme, un suc, o ciocolata, etc. Dar daca le cer eu ajutorul la o tema, se fac ca ploua, ba ca... "Nu stiu la exercitiul asta", "Nu am facut tema", si alte aiureli. Iar a doua zi ei au temele complet facute. Deci, tot eu sunt un fraier. Prieteniile adevarate s-au dus demult, totul e acum bazat pe bani si avere, daca vede lumea ca ai BMW, Volvo sau ce alta masina ai mai avea vorbesc toti si te baga in seama, daca nu, nici macar nu se uita la tine.

In al doilea rand, am fost o victima a bullying-ului. Parintii mei si dirigintii de la scoala tratau cu nepasare treaba asta, spuneau ca... "lasa ca doar glumesc copiii cu tine, nu te omoara!" Da sigur. Era o gluma atunci cand se nimerea unul sa ma ia de par. Era o gluma cand cineva se juca cu bricheta prin clasa si voia sa ma arda la mana. Era o gluma cand ceilalti imi trageau pantalonii, cand imi dadeau cu nuiaua peste picioare, cand imi dadeau cu palmele in microbuz, cand imi bagau guma in urechi si cate si cate. Ce imi pare rau, si regret enorm ca nu am facut din cauza parintilor mei care m-au impiedicat sa o fac, a fost sa ma iau si eu la bataie cu ei. O sa ziceti ca poate sunt tampit la cap, dar serios. Toti copiii la scoala se bateau, toti isi scoteau ochii, si iata-i ca tot ei sunt acum prieteni pana la capat. Neutralitatea asta si nepasarea cu care eu am tratat violenta colegilor mei m-a facut sa sufar enorm de mult. Chiar tata spunea o vorba, si anume ca din bataie ia nastere o prietenie adevarata. Am fost victima bullying-ului si in scoala primara, ceilalti inainte se radeau de mine ca eu trageam vanturi in clasa cand eu clar nu le trageam. Dar ce sa vedeti, tot eu am picat de prost, iar invatatorul se supara pe mine din cauza asta si chiar imi suna parintii, intrucat le avea numarul, iar parintii mei erau nervosi pe mine, ma certau, zicandu-mi... "Nu ti-e mai rusine sa faci asta in clasa", cand eu eram nevinovat. Ce sa mai zic mai mult de atat? Lucrurile astea nu le pot lasa in urma, e mult prea dificil, la cat de rau m-au afectat.

In al treilea rand, tot din cauza bullying-ului, nu m-am implicat in absolut nicio activitate la scoala, sau acasa, si am renuntat sa mai socializez cum socializam inainte. La scoala, cand de exemplu era saptamana altfel, stiti voi, acea saptamana in care nu se preda si erau in schimb activitati din astea recreative... preferam sa nu fac nimic, cand vedeam ca venea diriginta in clasa, si ma vedea ca nu fac nimic, se enerva pe mine, iar eu aveam tendinta sa fug din clasa tocmai ca sa evit sa fac ceva. Ea le spunea tot timpul parintilor ca nu vreau sa ma implic si ca nu vreau sa fac, dupa aia tot ma certau parintii, va dati seama, insa, de teama sa nu ma mai injure, sa nu se mai rada de mine ori sa isi bage papucii in mine, am preferat sa evit sa mai fac activitati care mi-ar fi placut enorm, dar colegii mei "smecherasi" tot ma considerau drept un prost. Nu mai suport sub nicio forma sa rada cineva de mine. De exemplu, la modulul DPPD (stiti voi, ala de profesori) am jucat un mic joculet toata clasa, in care trebuia sa ne facem perechi de cate doi, si sa prezentam colegul nostru, nu pe noi. Ori din cauza neatentiei, ori nu mai stiu din ce, ca m-am prezentat pe mine. Si toata clasa a facut pe ea de ras. Ce a fost asa amuzant, nu am putut sa pricep. Imi venea sa ma strang de gat in fara clasei si sa cad jos la cat de suparat am fost in momentul ala, dar n-am facut-o. De atunci, nu am mai trecut la modulul ala decat la examen ca sa nu raman restant, si atata tot.
In al patrulea rand, mi-am irosit enorm de mult timp in fata telefonului, jucandu-ma si uitandu-ma la fel si fel de prostii. Acum nu zic ca e un lucru neaparat rau, toti ne mai jucam si mai vedem aiureli de pe Facebook sau TikTok, din cand in cand, insa, eu nu am facut-o cu masura si abia acum m-am desteptat si mi-am dat seama ca jocurile nu au facut altceva decat sa imi distruga viata. Alea au fost un "sedativ" sa zic asa, dar de fapt ele au fost o otrava care nu a facut nimic altceva decat sa imi acapareze atentia. Parintii isi consumau toti nervii cand ma vedeau ca in autobuz nu vorbeam cu colegii si in schimb ma jucam, insa nu am dat importanta, am crezut ca ei vorbesc balarii. Dar acum regret enorm ca am facut asta, si va spun sincer, in telefonul si PC-ul meu nu mai exista nici Facebook, nici Instagram, nici jocuri, nimic nimic nimic.

Totodata, din cauza izolarii cauzate de bullying-ul in exces, am devenit o persoana extrem de anxioasa. Mi-e frica sa incerc lucruri noi, nu mai am ambitia aia care o aveam inainte. Nu ma piepten, nu ma parfumez, sunt sedentar de mai bine de mai bine de 9-10 ani de zile, nu ma schimb, decat atunci cand imi vine mie cheful. Am anxietate seara la somn, am anxietate la examene, atunci cand poate spun vreo prostie, etc. Nu am permis (mi-e frica ca de moarte sa-l iau), nu beau, nu fumez, nu ma droghez, nimic altceva. In schimb sunt o marioneta pentru ceilalti. De lucrat inca nu lucrez, invat programare cat mai multa, dar garantat o invat degeaba, ca fara pile si relatii (care se formeaza din prieteni, totodata) nimeni nu ma va angaja, pot sa invat toate limbajele posibile. O sa intre alti tampiti cu mita, spaga, care nu au trecut pe la facultate si care nu stiu ce e ala limbaj de programare, ca de, asta e Romania.
Nu stiu deloc de gluma, ma supar din glumite din astea minuscule... de ma consum cred ca toata ziua. Urasc totodata sa-se aduca aminte diferite chestii din copilarie. Ca de exemplu, cand eram mic, eram foarte obsedat de ceasuri electronice. Mereu cand mergeam la oras ma puneam pe plans ca un nenormal ce sunt ca voiam un ceas din ala, tata zicea nu, dupa iar chiraiam, dupa el ceda si imi cumpara de acolo de unde avea unul. Nu pot sa cred ce am facut. O sa ziceti ca nu e mare chestie, toti copiii se plang, dar pe mine ma traumatizeaza rau treaba asta. Si multe alte tampenii care le-am facut in copilarie.
Am avut gandul sa imi iau chiar si viata. Ba chiar sa fug de acasa undeva undeva printr-un loc in care ce o fi, o fi. Tot timpul parintii mei ma compara cu ceilalti, zicandu-mi: "Ia uite cum ajunse X si cu Y, au permise, si tu nu faci nimic", cand ei nu inteleg ca eu am o frica imensa de masini. Nu este deloc usor sa invingi o asemenea frica, ba din contra, e mult mai greu decat va imaginati. O sa ziceti: "Da, dar bucura-te ca ai crescut cu parintii tai, ca ai avut cine sa te educe" dar va zic sincer, ca daca eram nascut in padure, si fara parinti, nu ajungeam eu in halul in care sunt. Nu ma ajuta cand ma gandesc la faptul ca sunt altii care sunt in situatii mult mai naspa.
Mai am tendinta uneori sa pun pete pe lume, sunt ranchiunos din chestii minuscule... daca cineva ma jigmeste sau se uita urat la mine, am tendinta sa-l evit si sa-l blochez in asa fel incat sa nu mai imi dea vreun mesaj. Am facut treaba asta cu colegi din generala, chiar si cu doi profesori din liceu, din cauza unor glume nesarate. Desi recunosc ca treaba asta nu imi face bine, eu tot am tendinta sa pun pete pe altii.
In final, ar mai fi si alte probleme insa nu mai stau sa le explic aici intrucat as scrie un ditamai romanul, si asa am scris enorm de mult. La psiholog, psihiatru, psihoterapeut, sau ce naiba o mai fi, n-am de gand sa merg. Arunc banii degeaba. Doar pareri peste pareri, ba imi va sugera niste medicamente de care garantat o sa ajung dependent de ele, si aia e.

Acum voi ce ziceti, chiar credeti ca mai pot eu sa schimb ceva in starea in care ma aflu eu acum? Chiar sunt eu o persoana esuata si inutila? Chiar exist degeaba, doar ca sa fac umbra pe pamant?

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook