Intreaga opera a lui Mihai Eminescu este impanzita de motive poetice fundamentale, sau chiar motive specifice, prezente numai la Eminescu.
Se observa, in poemul "Luceafarul", imbinarea perfecta a motivului lunii cu cel al codrului si cel al izvoarelor. Totodata aici mai sunt prezente si motivul marii, motivul florilor de tei si motivul visului, acesta din urma facandu-se prezent si in "Imparat si proletar", "Scrisoarea I", "Scrisoarea III" si "Sarmanul Dionis".
In "Dorinta" apare motivul codrului si al izvoarelor: "Vino-n codru la izvorul care tremura pe prund", acestea impletindu-se cu motivul florilor de tei: "Flori de tei deasupra noastra or sa cada randuri randuri"
"Scrisoarea I" contine in prolog motivul timpului (vazut de Eminescu bivalent, un timp terestru masurabil cu ceasornicul si timpul cosmic al vesniciei) si motivul lunii, aceasta fiind realizata prin personificare: "Isi arunca peste toate voluptoasa ei vapaie".
In poezia "Glossa" apar motivul fericirii, aceasta fiind insa de scurta durata, si motivul lumii vazuta ca un teatru. Poetul precizeaza faptul ca lumea este asemeni unui teatru urias a carei piesa se repeta mereu, actorii find cei care se schimba; totul este repetabil: "alte masti, aceeasi piesa/ alte guri, aceeasi gama".
Tot aici apare mutivul timpului, autorul afirmand faptul ca prezentul concentreaza in sine toate caracteristicile trecutului si viitorului.
Se observa ca toate aceste motive poetice se impletesc foarte bine cu continutul de idei si sentimente al poeziei, toate acestea dovedind inca o data arta de mare poet a lui Eminescu.
Panteraa întreabă:
RAY întreabă:
Alexandrududn întreabă: