Va place sa traiti in iluzii fiind astfel mereu fericiti necunoscand adevarul, sau preferati sa descifrati iluziile pana la sange si sa dezvaluiti adevarul fie el dureros sau placut.Credeti ca e bine sa spunem mereu adevarul,sau uneori e mai buna tacerea decat adevarul? Credeti ca spunand mereu adevarul,vom putea simti intr-un final adevarata libertate si fericire,sau din contra ne vom afunda in dureri si batjocore? Spun asta pentru ca priviti in jur,fiecare om are probleme,si prefera uneori iluzia decat adevarul crunt,pe de alta parte fiecare om are cea mai mare incredere in el insusi, si are dubii in privinta sinceritatii celorlalti.Fiecare om spune ca el e mai bun,si toti din jur isi bat joc si sunt rai,de ce nu putem avea incredere unul in celalalt,si sa fim uniti? De ce pacatuim si facem rautati, daca stim ca minciuna e ca o puscarie psihica si adevarul o libertate?

E mult mai usor asa. Atata timp cat esti fericit cred ca nu conteaza cum o faci.

Uneori, aș vrea să aud ceea ce vreau, aș vrea să pun un voal între mine și adevăr doar de dragul iluziei care reflectă o fericire, dar în realitate e doar ceva fals, nerelevant.
Uneori, văd doar ceea ce vreau eu să văd, dar niciodată nu iau în calcul celelalte posibilități.
Îmi place starea de euforie și uneori am nevoie de ea.
Dar într-un final, sunt conștientă că realitatea o să izbească iar eu o să plutesc deasupra ei, undeva pe la marginea universului sau chiar înafara acestuia.
Uneori, în situații extreme, întreb oamenii aceleași chestii de nenumărate ori, așteptând un răspuns pe care în adâncul sufletului, îl știu prea bine.
Probabil pentru că mi-e frică să nu trăiesc o iluzie.
Mă cred puternică întocmai acestui fapt, fiindcă aș alege mereu adevărul, chiar și în ultimul prag. Aș face față acestuia, știind că nu are consecințele celelalte.

Era un citat "Prefer să fiu rănită cu adevărul, decât liniștită cu o minciună" și e adevărat.
Deși sunt ferm convinsă că uneori, minciuna e mult mai interesantă decât adevărul.


Hm, dacă o să putem simți într-un final adevărata libertate și fericire?
Personal, cred că adevărul e tocmai opusul acestora, dar vei fi mult mai împlinit cunoscând adevărul și învățând pe parcurs să-i faci față, iar într-un final vei ajunge la fericire și libertate.

Sunt convinsă că 95% din oameni preferă să trăiască în minciuni și într-o durere profundă doar pentru că n-au capabilitatea să înfrunte adevărul, neștiind că într-un final, te găsește oricum și vei sfârși mult mai rău.
Ceilalți 5% știu sfârșitul de la bun început, iar datorită personalității puternice, se conformează și aleg să învingă și, prin urmare, să trăiască ceva real.

Nu ți-am dat toate răspunsurile cerințelor tale, dar legat de ultima parte, îți spun doar că oricât ai încerca să schimbi omenirea și cursul firesc al vieții, n-o să poți.
Un motiv ți l-am enumerat mai sus.
Ce poți schimba, în schimb, e viziunea ta asupra vieții și să-ți formezi propria cale.
Vei avea mult mai mult de câștigat decât în încercarea zadarnică de a-i schimba pe ceilalți.

Nu cred ca vreo minte poate suporta tot "adevarul". Ar innebuni.
E nevoie de iluzii.

A mea suportă și nu-s nebună

De unde stii ca ce suporti e adevar?

Fiindcă e ceva de-a dreptul firesc, dar nu pot să-ți explic asta.

Vrei să zici că nu poți suporta ceva grav?
Tu, ca persoană ai capabilitatea asta, important e să găsești o constanță reconfortantă.

Prefer să trăiesc la plesneală. Uhh, cum a sunat asta. Până la urmă cine ştie ce e adevărul? Cine cunoaşte viitorul? E aşa imprevizibil, deci, eu nu pot decât să înaintez şi să-mi trăiesc viaţa la maxim, încercând din toate puterile să-mi câştig lupta cu gândurile chinuitoare, care mă ţin trează nopţi întregi şi care mă fac să mă întreb dacă mai merită să trăiesc. Prefer să-mi bag picioarele în gândurile alea şi să fiu fericită, eu mă pot face fericită. Nu ştiu dacă sunt iluzii, nu ştiu dacă fug de adevăr şi bla bla. Până la urmă, nici nu-mi pasă de astea. Am alte priorităţi în viaţa. Când am să mor, nu vreau să mă gândesc la amăgiri şi alte rahaturi, vreau să mă gândesc la cât de fain, de nebun şi de spontan mi-am trăit viaţa.
Cred că fie dacă o să urli adevărul, fie că taci, viaţa asta oricum o să-şi cam bată joc de tine.
Ştii, vieţii îi place să se joace cu noi, iar uneori ne dă şah mat. Ne oferă totul, iar cand credeam ca suntem fericiţi, îi place, într-un mod sadic şi ironic sa ne ia fiecare părticică de bucurie. Şi rămânem nişte statui goale, fără sentimente, ne închidem în noi, refuzăm să mai sperăm pentru ca ne gândim că viaţa a trişat… şi dacă a trişat o dată, o să o mai facă.
Da, scuze, m-am abătut de la subiect.
În fine, ideea e că ai pus mai multe întrebări într-una şi duPĂ PĂrerea mea, fără legătură între ele.