Zilele acestea imi reanalizam viata si ma intrebam care a fost cea mai socanta experienta pe care am reusit s-o traiesc in dragoste. Ma gandeam sa v-o povestesc si voua pentru ca poate cineva a patit ceea ce am patit eu. Sper sa ma credeti pentru ca nici eu nu ma cred uneori cand ma gandesc ce mi s-a intamplat.
Povestea incepe anul trecut, undeva in primavara, cand m-am indragostit nebuneste, la prima vedere, de o fata cu un an mai mica decat mine, de la mine de la scoala si de la mine din cartier. Incercand sa aflu mai multe despre ea prin intermediul Facebook, am inceput sa o caut pe la prietenii colegilor, iar cand am gasit-o am avut un adevarat soc: era nascuta in aceeasi zi cu mine, asculta exact aceeasi muzica, aceleasi formatii si multe alte similitudini fizice pentru care ma indragostisem de ea (eu am simtit ca imi seamana si eu unul am o parere buna despre mine insumi. Ma consider destul de frumos ). Inima imi batea tot mai tare cand treceam pe langa ea pe hol, treceam de la agonie la extaz atunci cand o priveam si eram parca sub influenta unui farmec! Am incercat pe fortele proprii sa cunosc persoane din clasa ei, sa ma apropii de ea, sa ii cunosc prietenii, iar intr-o zi, chiar de Inviere, undeva dupa miezul noptii am reusit sa o prind singura si sa ii povestesc putin despre dragostea mea. Am intrebat-o la sfarsit daca i-ar placea sa fie iubita mea si ea mi-a spus ca se va gandi si imi va spune. Am vorbit cu ea inclusiv pe internet si mi-a raspuns acelasi lucru.
Partea finala este ca prietenii mei m-au sfatuit sa am rabdare si sa nu fac presiune pe ea asa ca am procedat precum am fost sfatuit. Din pacate n-am mai avut curajul s-o intreb niciodata daca s-a hotarat, iar ea n-a mai raspuns. Nu mai am curajul nici s-o mai privesc in ochi acum, dupa un an bun si ma simt in sufletul meu cel mai mare las de pe planeta asta si cel mai mare ratat si, atunci cand ea trece prin fata mea, simt ca toata lumea stie ca eu sunt ratatul care poate tocmai si-a dat cu piciorul in sansa vietii. Eu sunt idiotul care a pierdut-o pe eventuala pereche a sufletului sau...
De atunci am auzit multe apropo-uri cum ca eu si cu ea am semana si am simtit aceeasi tristete usturatoare in suflet. De atunci am auzit multi prieteni care m-au consolat si mi-au spus ca un cuplu trebuie sa se completeze unul pe altul si sa nu fie la fel si probabil ca de aceea nu eram sortiti sa fim impreuna...
As vrea sa stiu care este parerea voastra despre toata povestea asta. As vrea sa stiu daca si voi ati patit asa ceva si daca da, atunci cum ati actionat.
Exista oare o clona de sex opus cu 75% similitudini majoritatea oamenilor? Voi ce credeti? Mie imi vine greu sa cred ca nu sunt unic, autentic, dar se dovedeste ca gresc...

Daca aveti aceleasi hobby-uri sau stiu eu mai ce in comun, asta nu inseamna ca semanati complet, sunt sigura ca sunt si diferente. Scumpule chiar nu imi vine sa cred ca am auzit un baiat spunand sincer dupa cum am vazut "suflet pereche" deci nici eu nu spun asa ceva pentru ca nu prea cred in asa ceva , iti admir sinceritatea, majoritatea baierilor sunt opusul tau si de aia spunem noi femeile "toti barbatii sunt porci".In fine, si eu am avut intotdeuna un sentiment de asta cand ma desparteam de cineva ca poate am dat cu picioru intr-o relatie de durata si cum nu am mai avut niciodata si ca poate ne-a fost "sortit"sa fim impreuna, dar in acelasi timp, imi spun in gand "totul se intampla cu un motiv". Daca regreti asa de mult eu zic sa iti iei inca o data inima in dinti si sa ii dai o sansa relatiei voastre, si apoi vezi cum e...bine sau nu .Eu iti urez bafta

Prietene..parerea mea e ca opusurile se atrag :d nu poti crea un intrg din doua jumatati de acelasi fel.

Te iubesc!) Nu, acum pe bune, ai descris asa frumos ce s-a intamplat incat vroiam sa nu se mai termine.Mai,scrie un roman! Si da, cred asta pentru ca si eu am trait o experienta asemanatoare.M-am indragostit de el de cand l-am vazut, eram disperata.Nu ne-am intalnit deloc un an de zile si eu tot cu gandul la el eram.Eu mereu am fost o fata timida si delicata, fara tupeu. Dupa un an, soarta ne-a adus fata in fata.Il iubeam cand ne-am intalnit si incet-incet el s-a indragostit nebuneste de mine.Din momentul in care mi-a declarat dragostea lui, am inceput sa ma intreb daca chiar il iubesc, daca nu ma pacalisem singura pret de 2 ani.Da...asa era! Desi aveam muuulte chestii in comun,de fiecare data cand ne intalneam,abia asteptam sa se termine,era mult prea plictisitor(eram mereu de acord unul cu altul,aproape ca imi doream sa ne certam).I-am explicat ca imi pare rau si atunci chiar ne-am certat(a spus ca e vina mea pentru ce l-am facut sa ma iubeasca, ca s-a lasat vrajit mult prea usor de farmecul meu).Nu am vorbit cateva saptamani, si imi era, sincer, tare greu.In cele din urma, m-a sunat si am cazut de comun de acord sa fim prieteni.Iti pot spune ca acum suntem cei mai buni prieteni, ca el imi spune tot si eu la fel.Sunt sigura ca, desi eram la fel, nu ne potriveam.Asa ca, ascultati inima! Dar sa stii ca daca aveti aceleasi interese, nu sunteti neaparat suflete pereche! Daca vrei, mai putem discuta pe tema asta, doar tremite-mi un mesaj.Succes!

Hey, multumesc tie si, de fapt tuturor, pentru pareri, critici sau complimente. Nu ma asteptam ca aceasta poveste sa creeze totusi asa niste mesaje lungi in sensul sentimental. Ceea ce am inteles eu inca odata este ca exista si va exista mereu intre mine si acea fata o legatura spirituala. Nu vorbesc aici doar de interese sau pasiuni comune! Vorbesc de trasaturi (fie ele fizice sau de caracter) identice! Stiu ce am trait si nu consider povestea mea o exagerare. Nu stiu daca am puterea sa o mai iau de la capat si sa o spionez zile in sir in disperare, sa ma holbez dupa ea la scoala si in final sa-i declar aceeasi dragoste nemarginita cine stie in ce context. Mi-e frica si chiar si acum tremur ca un nebun doar gandindu-ma la asta. O chestie ii sigura, povestea asta ar trebui pusa pe hartie si ma voi ocupa de asta pentru ca nu ar fi prima data cand incep un roman. Imi pare rau sa declar in ultima instanta ca, desi e un sentiment nobil, dragostea asta ma face slab si neputincios. Cred ca pur si simplu mi s-a irosit sansa, iar mintea si sufletul meu nu pot concepe asta.

Nu cred ca trebuie sa ai putere pentru a o lua de la capat.Trebuie doar sa gasesti acel ceva in inima care sa te determine sa vrei sa inceapa din nou aceeasi poveste.Sunt sigura ca,de fapt, ti-e frica de un refuz, ti-e frica sa nu cazi penibil in ochii ei.Dar de ce sa traiesti toata viata cu remuscarea asta? De ce sa te intrebi zilnic ''ce s-ar fi intamplat daca as fi?". Daca i-ai declarat dragostea exact asa cum ne-ai spus si noua,(scuza-ma ca iti spun)dar e nebuna pentru ca te-a evitat mai apoi .Ma tem de faptul ca s-ar putea ca tie sa iti placa doar ''hainele'' cu care tu insuti ai imbracat-o, ca in ea iti ingramadesti toate visele inocente, ca ea e o imagine a ceea ce ai vrea tu sa gasesti intr-o femeie.Si cand o vei avea, o sa iti dai seama ca nu asta ti-ai dorit.Dar, nu vreau sa se termine asa.Incearca! Nu risti, nu castigi! Fa ceva care sa o impresioneze, sa ii atraga atentia! E posibil sa fie cam tarziu, e posibil ca timpul sa fi schimbat multe, dar cu siguranta ea inca se gandeste la tine!(fetele nu uit niciodata nimic legat de genul asta).

Stiu ca se mai gandeste la mine si s-ar putea sa ai dreptate, poate i-am dat o simbolicitate cam exagerata, dar eu asa sunt. Asa e firea mea. Sunt un timid cu o inima mare ascunsa bine. Crede-ma nu am tremurat atat de mult niciodata in viata mea decat in noaptea in care i-am marturisit. Nu imi gaseam cuvintele. As putea sa spun ca un prieten bun m-a fortat sa fac acest lucru si n-a fost propria mea vointa. Nici nu-mi gaseam cuvintele, dar am reusit sa vorbesc coerent desi destul de raspicat (mai degraba cu mine insumi). Fata asta nu inseamna pentru mine chiar totul, pentru ca, spre exemplu chiar si acum sunt sub influenta altor farmece ale altei fete. Stau si ma gandesc doar uneori ca poate am pierdut sansa de a fi fericit alaturi de cineva ca si mine, cineva care mi se potrivea. Acum, punand toate in calcul, vad in fata ochilor mei un scenariu in care eu scriu vara asta un roman, iar in toamna i-l dedic. De ce nu? Si da, as vrea sa discutam daca ai timp, sa impartasim ceva din experientele de genul asta, cel putin. Cred ca mi-ar prinde bine. Ma simt incuiat si lipsit de ratiune din cauza povestii asteia. Poate cineva ar trebui sa-mi deschida ochii.

By the way, id-ul meu este rapiduta01@yahoo.co.uk.

Pai,prietenii tai au dreptate. Un cuplu se completeaza unul pe altul, se mai spune si ca "opusii" se atrag.
Ca si un exemplu: O persoana vesela place o persoana mai trista si invers! Ei se completeaza dandu-si unul altuia din sentimentele lor. Intelegi?
Eu iti spun asta caci spre surprinderea ta, si eu am patit-o , iar noi am fost foarte asemanatori ca si personalitate si nu s-a intamplat se pare nimic

Nu esti singurul, stai linistit.Prima oara t e chinui 10000 zile sa ii zici si apoi cand ar trebui sa ii zici si a 2-a oara, nu mai ai curaj