Ordonare:
Cronologică
Enigma este însuşi caracterul ei şi un şarm mai aparte, cum se poate vedea la sfârşit, când eroul masculin îi vede o poză când ea e mai bătrână, lipsită de acel farmec din tinereţe.
Răspunde
Enigma Otiliei consta in faptul ca ea este imprevizibila. Este un persoanaj complex care cucereste printr-un farmec natural. Otilia se doreste a fi imaginea femeii perfecte, care este misterioasa prin feminitatea ei matura si totusi surprinzator de copilaroasa. Otilia surprinde ipostaza femeii din visul oricarui barbat, uneori vulnerabila, uneori stapana pe situatie, uneori copila, uneori matura dar mereu cu acelasi mister incantator.
Eternul feminin. Cel pe care barbatii nu-l vor intelege niciodata.
Acum, sincer, mie Otilia nu mi-a placut deloc. Mi s-a parut stearsa si insipida.
Probabil pentru ca, atunci cand am citit romanul, aveam inca proaspete in minte romanele lui Balzac, pe care Calinescu a incercat, fara succes, sa le reproduca.
"Eternul feminin. Cel pe care barbatii nu-l vor intelege niciodata."
Intr-adevar, tot asa cum nici femeile n-or sa inteleaga vreodata "eternul masculin" 
Eu am descoperit o Otilie aici pe site. Vesela, sensibila, frumoasa, sufletista, jucausa, pff... si enigma va fi mereu, nimeni nu banuieste cine ar putea fi 
Si avind in vedere cita rautate am descoperit la unele persoane de aici, nici ca-i voi periclita linistea si fericirea spunind cine e.
@roscavitza: In niciun caz nu-i contest lui Calinescu meritele de critic.Istoria Literaturii, Viata lui Eminescu, Opera lui Eminescu sunt excelente.
Ca romancier, insa, da-mi voie sa ma indoiesc. El insusi afirma ca a intentionat sa scrie "romane exemplare", in care sa aplice in mod stiintific toate caracteristicile realismului. Din pacate, nu a prea reusit. Atmosfera din "Enigma Otiliei" se identifica in amanunt cu cea din Eugénie Grandet. Personajele, insa, in afara de Stanica Ratiu, nu sunt atat de puternic individualizate pe cat ar trebui. Nu stiu de ce, aveam senzatia ca imi aluneca printre degete atunci cand citeam. De asemenea, Papadopol este "fratele" mai mic al baronului Charlus din "A la Recherche du Temps Perdu" de Marcel Proust.
Dar, asta este doar parerea MEA despre romancierul Calinescu.
Tema este evidenţiată încă din titlu, care pune accentul pe caracterul imprevizibil al eroinei şi care face din roman o poveste a enigmei feminităţii. În intenţia scriitorului, cartea purta titlul "Părinţii Otiliei", ilustrând astfel motivul balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii interbelice. Fiecare dintre personajele romanului pot fi considerate părinţi ai Otiliei, pentru că, într-un fel sau altul, îi hotărăsc destinul. De pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină pasiunea cu paternitatea. De asemenea, tema moştenirii este un alt element de inspiraţie balzaciană, fiind ilustrată prin lupta dusă de familia Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu.
De altfel, romanul este structurat pe două mari planuri narative: povestea de iubire dintre Felix şi Otilia, pe de o parte, şi încercările familei Tulea de a moşteni averea lui Costache, pe de altă parte.
ENIGMA OTILIEI (G. Călinescu)
Afirmaţia criticului literar Gheorghe Glodeanu despre romanul lui George Călinescu, surprinde, într-adevăr, cele mai importante trăsături ale balzacianismului asimilat de prozatorul roman. Atât caracteristicile ce ţin de conţinut (individualizarea caracterelor, observaţia socială) cât şi cele care se referă la forma, la tehnica narativă (narator omniscient, relatare la persoana a treia) evidenţiază formula estetică balzaciană, aplicată romanului "Enigma Otiliei".
În primul rând, George Călinescu, important critic şi prozator interbelic, ilustrează concepţia sa critică şi teoretică despre roman, considerându-l pe Balzac modelul esenţial. În eseul "Teoria romanului", el consideră că romanul trebuie să fie o scriere tipic realistă, care să demonstreze idei printr-o experienţă de viaţă. În acest sens, criticul respinge proustianismul din romanele vremii sale (Camil Petrescu), optând pentru formula realistă, balzaciană. Totuşi, Nicolae Manolescu, în articolul său din volumul "Arca lui Noe", consideră că obiectivitatea romanului "Enigma Otiliei" e paradoxală, pentru că nu mai ilustrează, conform definiţiei, absenţa din text a unui narator, ci dimpotrivă, intervenţia permanentă a unui comentator savant şi expert. De aceea, s-a spus că, la Călinescu, mijloacele literaturii interferează cu cele ale criticii şi că toate aspectele sunt privite cu ochiul unui estet. Romancierul însuşi mărturiseşte că vrea să creeze documente de viaţă, asemenea lui Balzac, dar , de fapt, el face mai mult decât atât, comentează viaţa.
Realismul, obiectivitatea se relevă prin temă (raportarea unei societăţi degradate moral la ban ca valoare supremă), structură (sferică), tehnica detaliului, crearea de personaje tipice.
Tema este evidenţiată încă din titlu, care pune accentul pe caracterul imprevizibil al eroinei şi care face din roman o poveste a enigmei feminităţii. În intenţia scriitorului, cartea purta titlul "Părinţii Otiliei", ilstrând astfel motivul balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii interbelice. Fiecare dintre personajele romanului pot fi considerate părinţi ai Otiliei, pentru că, într-un fel sau altul, îi hotărăsc destinul. De pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină pasiunea cu paternitatea. De asemenea, tema moştenirii este un alt element de inspiraţie balzaciană, fiind ilustrată prin lupta dusă de familia Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu.
De altfel, romanul este structurat pe două mari planuri narative: povestea de iubire dintre Felix şi Otilia, pe de o parte, şi încercările familei Tulea de a moşteni averea lui Costache, pe de altă parte.
Acţiunea romanului începe cu venirea la Bucureşti a tânărului Felix Sima, un orfan care terminase liceul la Iaşi şi voia să devină medic. El soseşte în casa unchiului său, Costache Giurgiuveanu. Acesta o creşte pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia. Giurgiuveanu are o soră, Aglae Tulea, care o consideră pe Otilia un pericol pentru moştenire.
Lupta pentru moştenirea bătrânului este dată de Aglae şi de ginerele ei, Stănică Raţiu. Aceştia vor, fiecare pentru el, să pună mâna pe banii lui C. Giurgiuveanu. Tocmai de aceea ei vin foarte des în casa lui Costache şi vor să fie siguri că bătrânul nu o înfiază pe Otilia şi nici nu face vreun testament.
Cei doi bănuiesc că moş Costache ţine ascunsă în casă o mare sumă de bani. La un moment dat, moş Costache se îmbolnăveşte şi atunci Aglae îşi aduce toată familia în casa bătrânului, aşteptându-i moartea. Totuşi Costache îşi revine, dar mai târziu în urma unui efort mare, paralizează, ceea ce o determină pe Aglae să se reîntoarcă.
În cele din urmă, banii sunt furaţi de arivistul Stănică chiar de sub salteaua bolnavului paralizat şi din cauză că a fost jefuit fără să poată face nimic, Costache moare.
Un alt argument care susţine obiectivitatea romanului în spirit balzacian este incipitul, care fixează cadrul spaţial şi temporal: "Într-o seară de la începutul lui iulie 1909[…[, pe strada Antim…" După descrierea amănunţită a străzii, a casei lui Costache, în stil tipic balzacian, sunt prezentate personajele, în jurul cărora se va concentra conflictul. Esenţială pentru încadrarea romanului în realismul balzacian este descrierea din primele pagini , prin situarea exactă a acţiunii în timp şi spaţiu, prin impresia de verosimilitate dată de detaliile topografice şi prin tehnica detaliului semnificativ: "Varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii, mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor…."
În plus, o altă metodă balzaciană este aceea a prezentării însuşirilor personajelor prin deducerea acestora din mediul în care trăiesc. Se pătrunde astfel, prin descrierea interioarelor, în psihologia personajelor. Balzac spunea că o casă e un document moral şi sociologic, iar exemplul în acest sens este casa lui Costache Giurgiuveanu. Prin contrastul dintre pretenţia de bogăţie şi bun gust a locatarilor şi realitatea mizeră şi sărăcăcioasă sunt sugerate trăsăturile acestora: incultura (ce reiese din amestecul de stiluri arhitectonice), snobismul (din limitarea artei clasice), delăsarea (starea precară a locuinţei). Tehnica folosită în prezentarea cadrului e aceea a focalizării, adică restrângerea treptată a cadrului de la stradă la casă, la interioare şi la personaje.
În ceea ce priveşte personajele, acestea ilustrează o umanitate canonică, prin tipologiile în care se încadrează, dând obiectivitate romanului. Ele se definesc printr-o singură trăsătură, fixată încă de la începutul romanului şi nu evoluează, cu excepţia lui Felix. Restul reprezintă caracterele clasice, balzaciene: aristocratul rafinat (Pascalopol), cocheta (Otilia), femeia uşoară (Georgeta), lacomul (Aglae) avarul (moş Costache), arivistul (Stănică Raţiu), debilul mintal (Titi), fata bătrână (Aurica) .
Deşi se realizează tipologii, la construirea acestora este aplicată o formulă estetică modernă, şi anume ambiguitatea personajelor. Spre exemplu, moş Costache nu este dezumanizat de patima sa, astfel are o iubire profundă pentru Otilia. Aceeaşi ambiguitate se remarcă şi în construirea personajului Stănică Raţiu: el este, simultan, demagog al ideii de paternitate şi sentimental. Astfel, când vorbeşte, chiar are impresia că işi doreşte un copil şi se iluzionează că este capabil de fapte bune. Cu toate acestea, băieţelul pe care il avusese ii murise din cauza neglijenţei sale şi a Olimpiei, soţia lui şi fiica Aglaei Tulea, sora autoritară a lui Costache Giurgiuveanu.
George Călinescu îşi construieşte personajele şi în funcţie de etica lor. Astfel, unii actanţi sunt dominaţi de moralitate (Felix, Otilia, Pascalopol), iar alţii - de interese meschine (Aglae, Stănică). Această viziune este una antitetică. Spre exemplu, inteligenţa lui Felix este în contrast cu imbecilitatea lui Titi, iar feminitatea misterioasă a Otiliei - cu urâţenia Auricăi.
Un personaj realizat amplu, prin procedeul reflectării poliedrice, este Otilia. Portretul ei este complex si contradictoriu: "fe-fetiţa" cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata "admirabilă, superioară" pentru Felix, femeia capricioasă, dar şi copilăroasă pentru Pascalopol, "o dezmăţată, o stricată" pentru Aglae, "o fată deşteaptă", cu spirit practic pentru Stănică şi o rivală în căsătorie pentru Aurica.
Alte procedee folosite în realizarea personajelor sunt: comportamentismul ( prin care se transmit exclusiv datele concrete, obiective ale comportamentului, fără a se cunoaşte gîndurile personajelor, cu excepţia celor dezvăluite de ele însele) şi interesul pentru procesele psihice deviante (alienarea-Titi, senilitatea-Simion)
În ceea ce priveşte tehnica narativă, discursul îi aparţine unui narator omniscient, omniprezent, care relatează la persoana a treia, controlând traiectoriile existenţei personajelor sale. Deşi naratorul pare a nu se implica în acţiune, el face mai mult decât atât, comentează permanent evenimentele, ceea ce a şi determinat observaţia că autorul îşi prelungeşte mijloacele criticii în literatură.
O tehnică ce ţine de modernitatea romanului constă în introducerea în naraţiune a unor secvenţe tipice genului dramatic, cum este aceea a jocului de cărţi la căpătâiul lui moş Costache care agoniza. Prin intermediul monologului interior, sunt evidenţiate gândurile personajelor prezente, fiecare preocupat de o altă problemă, niciunul sensibil la drama muribundului.
De asemenea, umorul este un alt element al originalităţii lui G. Călinescu, romanul fiind considerat comic prin folosirea unor procedee caracteristice: tipologia redusă la esenţă, personajele – caricaturi (Simion), prezenţa unor teme şi motive specifice comediei.
Limbajul este uniformizat, ceea ce trădează faptul că naratorul se ascunde în spatele personajelor sale. Sunt utilizate aceleaşi mijloace ligvistice, indiferent de situaţia socială sau de cultura acestora.
În concluzie, "Enigma Otiliei" este un roman realist balzacian, obiectiv. Naratorul prezintă viaţa societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, folosind procedee specifice ca realizarea de tipologii, tehnica detaliului, a focalizării, motivul paternităţii, veridicitatea, depăşind însă modelul realismului clasic, prin elementele de modernitate (spiritul critic şi polemic, ambiguitatea personajelor, reflectarea poliedrică).
Ce etern feminin? Ce sa nu intelgeaga barbatii? A plecat cu cel care avea mai multi bani, logic nu? Asta e gandirea unei femei! 
-
anonim_4396 întreabă:
1 răspuns
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
