Imi dati va rog si mie povestea La Mestecanei de Mihail Sadoveanu?

Asculta, Lie, sa-ti spun o istorioara

c-o baba, c-o fetita si cu niste giste.



O istorioara de demult, de cind eram eu in anii tai. De cind adica incepeam sa ma fudulesc ca am spravit de deslegat buchile. Eram pe atunci mititel, sfios, cu capul mare si cu parul zbirlit. Eram si galben si slabut, si urechile parca mai crescusera din ce erau, ca niste toarte, de o parte si de alta a capului: abia ma ridicasem de pe o boala indelunga; se dusese de pe mine pielea ca de pe serpi si in ochii idinciti imi lucea inca lumina frigurilor. Bunicii, dupa ce se sfatuira intr-o zi, stind pe scaune la o masuta, nas linga nas, hotarira sa ma trimeata la tara, la Mestecanei, la lelea Margarinta, manca mea cea buna, din sinul careia supsesem lapte doi ani si jumatate, caci eu, draguta, n-am avut parte de mama, ca tine.

— Acolo, draga mea, zicea bunicul ridicind in sus aratatorul minii drepte, are aer curat, caci muntele e la doi pasi: se poate juca in voie s-are sa se bucure in curind de dulceata primaverii

— Cum hotarasti mata, frate raspunse bunica si ma privi cu mila.

Bunicul se uita la ea, se intoarse si spre mine, isi pleca barba in piept si ma atinti peste ochelari. Facu un pas si-si puse mina-i osoasa in crestetul meu:

— Asa-i, Iliuta, ca te duci la baba Margarinta?

— Ma duc! raspunsei eu cu o voce subtirica si slaba. Nu puteam sa rid si sa sar, caci fusesem molesit de boala, dar ma bucuram, caci baba, cum ii ziceam eu mancei mele, imi era draga si la Mestecanei mai petrecusem eu multe zile bune.

Era pe dupa sarbatorile de iarna si frigul incepea sa se moaie: omatul insa era gros pretutindeni si drumurile de sanie erau lucii, ca oglinda. Alexa cel chior, vizitiul bunicului, m-a invalit bine intr-o blanita, a umplut sania cea mica cu paie, a inhamat pe Sura cea batrina, s-a cuibarit linga mine si am pornit pe o vreme cu soare Era frig numai cit trebuia ca sa nu se dezghete zapezile: aerul era curat si-l inghiteam cu o placere nespusa: simteam cum mi se suie sanatatea si singele in obraji. Tot drumul ne intilniram cu oameni care fugeau in saniutele lor cu oplene si se hartoiau la povirnisuri pe calea sticloasa. Padurile erau cafenii, muntii albastri. Atita amintire mi-a ramas, s-o lumina alba nesfirsita si dulce.Imi era cald in blanita mea; eram in cel dintai ceas fericit de care-mi pot aduce aminte. Alexa ma privea din cind in cind cu ochiul lui verziu, apoi indemna pe Sura, si citeodata incerca sa cinte un cintec, pe care niciodata nu-l ispravea: il mormaia si-l intrerupea la mijloc:



Intr-o gradina, Subt o tulpina, Crestea o floare

Cind am ajuns la Mestecanei, asfintea soarele, si pe munti, pina-naltul cerului, piclele si nourii inaltau o dulce lumina trandafirie. Am cunoscut indata satul pe coasta lina, cu mestecenii insirati ca o zabrea pe culme, neclintiti in rumeneala soarelui. M-am bucurat cind am vazut si casuta babei, in vale. aproape de pirau, cu gradinita ei cu gard frumos impletit. Am recunoscut si mestecenii cei tineri la izvoarele de sub deal. Numai catelul care a iesit, zapaind la poarta, era altul. Apoi ce s-a bucurat Margarinta cind m-a cunoscut, s-apoi cum a prins a plinge in casa, cind m-a scos din blana si m-a vazut asa de putintel si de slabut. De durerea ei s-a induiosat si Alexa si si-a sters cu minica sumanului, de lacrimi, ochiul lui cel verde.

— Dragu' babei, da' de ce-ai fost asa de bolnavior! Da' cum n-am stiut eu sa vin sa te ingrijesc! Cine stie ce ti-au dat nemtii ceia de la tirg, de te-au slabit asa de tare! Da' eu cu cataplasme si c-un descintec al meu te ridicam mai degraba pe picioare, ca si atunci cind ai mai fost bolnav, dupa ce te-am intercat!

Vorbind, isi stergea ochii, isi tragea din nas lacrimile si umbla repede prin casa. intr-o clipa a scos lapte cald si pine neagra de griu, pentru mine, si mincare pentru Alexa. Iesea afara, intra iar: isi cufunda capu-ntr-un dulap, apoi se repezea la treburile ei. Baba Margarinta trebuie sa stii ca nu era chiar o baba. Asa ma deprinsesem eu sa-i zic. Era o femeie tinara inca, voinica, rumana si sprincenata Si cind ma cuprindea si ma stringea la piept si se induiosa de starea in care eram ii mirosea sinul a busuioc si a cuisoare.

Dar iata ca intra in casa si o alta cunostinta a mea: Irinuta, fata Margarintei, cu vreo trei ani mai mare decit mine. Dupa cit puteam eu pricepe, Margarinta si Irinuta traiau singurele in casa lor: gospodarul mancei mele murise in razboiul cu turcii. Cind a sosit vestea aceasta, manca mea era cu prunc mic, de care n-a avut parte. Atunci, dupa ce a ramas vaduva, a venit de m-a hranit pe mine, cel ramas fara mama. Acuma, Margarinta si cu fetita traiau in oarecare bielsug, alaturea de gospodaria socrilor, care erau oameni cuprinsi.

— Irinuta! striga Margarinta. Iaca a venit Iliuta! Vai! da' tare-i slabut, mititelul!

Fetita veni linga mine si amindoi incepuram a ne privi curiosi, fara a ne spune o vorba. Babei inca nu-i trecuse uimirea.

— Ba zau, badica Alexa, ia spune si dumneata: treaba-i asta? Minte au avut boierii? Cum sa lase un pui pe mina neamtului?

— Da! raspunse vizitiul, cu dispret. Parca ei ce stiu? Ei cred asa, ca nemtii au gasit si scara la cer!

Eu nu inteleg nici acuma cum de-am putut minca asa de mult, in sara aceea. Sa ma fi vazut bunicuta ca indes pe gura atita pine neagra si beau atita lapte, si mai adaog niste oua, s-o bucata de friptura de gaina, s-ar fi spaimintat grozav, si-ar fi pus minile in cap s-ar fi trimes pe Alexa dupa doctor. Dar Margarinta stia pesemne mai multe decit neamtul, caci inainte de culcare mi-a mai dat niste pere uscate si niste nuci, pe care le-am rontait pina ce-am inchis ochii. Am dormit foarte bine si nu mi-a fost nimica.

A doua zi m-am sculat cu noaptea in cap, indata ce au prins a roboti prin casa, la lumina gazornitei, gazdele mele. Zadarnic imi aseza baba capu-n perina si ma mingiia si-mi potrivea pe trup poclada vristata, caci nu voiam sa dorm cu nici un pret. M-am sculat, m-am spalat, m-am imbracat singur, s-am prins a ma tinea de Irinuta. Am vazut asa, in zori de ziua, cotetul cu doi porci, care grohaiau si intindeau riturile spre noi, am fost de fata la iesirea din poiata a gainilor si la trimbitarile falnice ale cucosului; am vazut ratele, si mai ales gistele care ne-au inconjurat din toate partiie si glgiiau intr-una cu pliscurite intinse spre noi. Apoi, din alt cotlon au iesit curcanii s-au inceput, fara rost, a se umfla in pene. Pentru mine toate erau lucruri noua caci in apropierea paserilor s-a animalelor inca nu traisem. Sa vezi ce tare ma miram cum Irinuta stia rostul tuturora, cum cauta gainile de ou, cum aduna in pestelcuta ei ouale de prin cuibare, cum deschidea lazi si scotea graunte si codina, cum s-a dus s-a dat ceva de mincare si vitelului. Toate le stia si le facea cu graba. Si desi era omat si inghetat pretutindeni, ea umbla numai cu niste papuci subtiri, cu picioarele mai mult goale, c-o rochita de pinza pe dinsa, si fara nici o broboada pe cap.

— Nu ti-i frig? o intrebam eu.

— Nu! imi raspundea ea si dadea repede din cap si ma privea rizind.

Intre alte lucruri frumoase pe care le-am vazut in cele dintai zile la Margarinta, au fost si budaiele, adica fintinitele de sub coasta; scorburi de copaci batrini, taiate ca niste stupi si infipte in pamint. Erau vreo douasprezece. Din fundul lor, apa limpede ca lacrima izvora suflind parca in toate partile nasipul: bulbuci argintii se ridicau si pocneau la suprafata si prin partea deschisa a scorburilor, apa iesea gilgiind si alerga prin prund si huma. spre pirau. in jur cresteau mesteceni tineri, care-si tremurau domol crengile subtirele si desfrunzite. Ma miram mai ales ca, desi eram in puterea iernii si apele toate erau inghetate, piraul acesta al fintinitelor curgea ca vara, curat ca un clestar, fara sa sufere pe el pojghita cea mai usoaia. Mai mult: nu stiu de unde, ce vinturi ale intimplarii adusesera in nomolul lui saminta de creson, s-acum se clatinau pe apa buchete nesfirsite si neintrerupte, de-un puternic verde-inchis

—- Irinuta, intrebam eu, de ce nu-ngheata piraul si de ce cresc iarna pe el buruiene?

— Apoi sa stii, imi raspundea fata uitindu-se siret la mine, ca din fintinite izvoraste apa vie.

— De care? de cea despre care se spune in poveste?

— Fireste!



Peste multe lucruri vrednice de mirare si necunoscute am dat eu acolo, la baba Margarinta. Dar cel mai minunat lucru a fost cu gistele.

Sa vezi. Acu' ma dadusem eu destul cu saniuta s-as putea zice ca ma saturasem de iarna.

Omaturile incepusera sa se topeasca si sa scada. Era, prin urmare, aproape primavara. Din pricina apelor si a noroaielor, stateam mai mult prin casa. intr-o zi aud ca ciocaneste cineva la usa.

— Da drumul, Irinuta! zice baba Margarinta.

Fetita deschide si vad ca paseste greoaie peste prag o gisca cu pene albe si cenusii. Se opreste putin, se uita in juru-i, face din gusa incet: da-da-da! apoi se indreapta spre un colt al odaii si intra sub pat.

— Da' ce cauta gisca in casa, Irinuto? intreb eu.

— A venit sa se oua!

— Cum asa? Dar ele vin in casa? Nu se tem?

— Nu se tem. N-ai vazut? Vin doua giste si lasa cate un ou in cuibar in fiecare zi. Pe urma au sa se aseze la clocit

Vra sa zica asta se petrece de mai multa vreme si eu n-am stiut nimic: eu umblam la sanius, la fintinite si la pirau! Ma apropiai de pat, ridicai lavicerul. Gisca fisii usor si ma privi, tinind drept in sus capul cu ochii rotunzi. Alaturea, un alt cuibar cu vreo zece oua frumos asezate in paie si puf.

— Peste citeva zile cad closte, zise Irinuta. Si-au smuls pene si le-au potrivit cu ciocurile in cuibare

Intimplarea asta mi-a pricinuit o bucurie asa de ciudata, incit in fiecare zi pindeam gistele si le asteptam sa vie la usa, sa ciocaneasca cu pliscurile si sa ceara intrare. Cind cazura closte si ramasera pe cuibar, ma bucurai cit si Irinuta.

— Acum sa te duci sa vezi pe ginsac, imi zise rizind fata.

In adevar, afara gasi pe ginsac singur, inaintea usii. Voia sa intre si el, dar Irinuta il alunga cu varguta. Atunci se trase mai la o parte si, inaltindu-si capul, incepu a scoate tipete lungi, ascutite. Din casa, de pe cuibar, ii raspunsera gistele. Ca si cum ar fi inteles cum stau lucrurile, ginsacul, desi cu parere de rau, porni in spre fundul ograzii. Trecu pe linga codina fara sa ciupeasca nici un fir, trecu pe linga apa tot nepasator si se aseza undeva subt o tufa uscata. Se tupila la pamint, si parea ginditor si trist. Statu acolo neclintit, multa vreme. Irinuta il urmarea, mi-l arata si vorbea despre el ca despre un om.

— Acum el e suparat, c-a ramas vaduv, dar stie ca gistele clocesc s-au sa scoata boboci!

In cate o zi, clostele ieseau de sub pat si baba le dadea drumul afara. Gigiiau si dadaiau in felurite chipuri, parca vorbeau despre ceva. La mincare si la apa se opreau putin, ca si cum n-aveau vreme multa de pierdut. Si iar vorbeau despre ceva. Porneau dupa aceea repede in jurul casei. Si ginsacul isi aducea apoi singur soatele la prag. Le astepta sa intre. Dupa un rastimp dadea un semnal si cind primea dinlauntru raspunsul pornea melancolic spre coltul lui de ograda si spre tufa cea uscata.

Asa, zilnic ma interesam de gistele mele ca de niste oameni: caci le vedeam din toata infatisarea lor ca se inteleg, se asteapta, umbla, vorbesc, se sfatuiesc. Iar intr-o zi calda de inceput de primavara, cind gistele iesira cu douazeci de boboci in batatura, fui de fata la bucuria nespusa a ginsacului. incepu a tipa si a bate din aripi: se repezi cu gitul intins si cu ciocul deschis amenintator spre gaini, spre curcani, ca sa alunge orice suflare din preajma. Apoi se intoarse si incepu a-si plimba acelasi git. intins ca intr-o mingiiere, spre puii cu puf auriu. Gistele sosoiau si spuneau ceva incet, el le raspundea, bobocii sopteau si ei usor. Si pornira asa, incet, prin soarele auriu, pe pajistea tinara, verde ca buraticul.

Irinuta ii urmarea cu varguta ei in mina. Ginsacul, razboinic cum nu-l stiam, se repezea fisiind spre orice animal si pasare a ograzii, apoi avea aceeasi miscare, cu gitul intins pe deasupra bobocilor. Dar deodata il vazui inaltind capul, stind parca drept si semet si incepu a salta din picioare. Irinuta ridea si mi-l arata cu degetul.

— Acuma joaca de bucurie!

Intr-adevar, ginsacul avea o infatisare deosebita, cu pieptul scos putin inainte, cu gitul inaltat. Si tot tupaia din picioare in tact regulat si se misca in jurul familiei lui. Juca, tipa - tipa -tipa. Nu se mai ispravea. Ridea si Irinuta, rideam si eu. Ginsacul nu voia sa stie. Juca inainte in jurul bobocilor.

Dar soarele era stralucitor si mugurii mestecenilor se aratau, clatinindu-se, deasupra izvoarelor. Ginsacul isi duse nevestele si odraslele pe carare, la vale. Mergeau incet. Un bobocel raminea din cind in cind in urma, se invirtea in loc si parca nu stia in ce parte sa apuce. Raminea in urma o clipa si ginsacul, si-l privea mirat cind cu un ochi cind cu un altul, pina ce izbuteau sa se stringa iar cu totii la un loc pe cararea zbicita.





Cind ajunsera la piraul de apa vie, gistele batrine se sfatuira dind ocol bobocilor. Spunea ceva una, raspundea alta. Bobocii ciupeau firisoare de iarba, subtiri ca acele. Deodata, ca si cum ginsacul ar fi hotarit ceva, intrara incet cu totii in pirau si puii incepura a inota prin apa, miscindu-si regulat labutele portocalii.

Irinuta intra si ea in apa rece ca gheata si tot ii indemna cu varguta indarat, spre fintinite. Le spunea ceva, ii mustra, si gistele cele batrine raspundeau: da-da-da!

Da-da-da! Asa am inceput eu a petrece la baba Margarinta cele mai frumoase zile ale copilariei mele.

Ba se gaSESTE