Am obosit! Am obosit să tin capul sus! Am obosit să mă lupt am obosit! Am obosit să simt, să visez si să sper!
Am obosit să mai închid ochii și să trec cu vederea toti oamenii care mi-au facut rău! Mă doare sufletul! Sunt goală, nu mai simt nimic! Înainte îi iertăm, apoi am început să îi urăsc, acum nu mai simt nimic! Nu mai pot! Nu mai pot să merg înainte, să sper să râd să visez! Am obosit să mai lup, să mai sper că totul va fi bine, am obosit să vad cum sunt rănită și lăsată baltă când am nevoie de ajutor! Fiecare om are o cruce de dus în viața asta, însă a mea, atârnă mult prea greu! Nu stiu cât îi mai pot face față. Atunci când un copil trebuie să se bucure de copilărie, eu plângeam si îmi doaream să nu mai exist. Am avut o viata grea! Un tata alcoolic, care mă bătea, mă umilea si mă jignea ori de câte ori avea ocazia si cu o mamă pentru care eu eram mereu singura vinovată, meritându-mi soarta. Dacă în clasele primare primeam doar o altoiala odata cu timpul acest lucru a devenit ceva frecvent, iar altoiala s-a transformat în jigniri, bătut cu cureaua, strâns de gât, umilită, scuipată. In vacanta din clasa a 10a, vacant mare am avut parte de un episod care m-a facut să îmi doresc moartea! S-a îmbătat, a luat cutitul si a spus ca ne va omorî, noi stăm in aceeasi curte cu bunicii mamei. Băut fiind, a intrat peste ei in casă să ii bată, spunea că ii omoară. L-am ținut, m-am luptat cu el, să nu mai dea in ei si nici in mama, majoritatea palmelor, pumnilor le incasam eu. Am spus că totul trece, că a gresit, ca l-am iertat, însă nu pot! Pur si simplu mă apasa ceva si nu mai pot! Totul mi se derulează un minte, același film. Am luat bătaie, am fost data afara din casă, am dormit in frig iarna, am primit palme si jigniri, am fost ridicară de la masa, spunându-mi că nu merit să mănânc cu el, le-am spus sa divorteze, însă nu vor. Uneori se comportă de parca nimic nu s-ar fi întâmplat. Cand am început clasa a 12a, mi-a spart buza, la mijlocul semestrului, ploua afara si am rugat o prietena să mă aduca. Cand am ajuns acasa nu era nimeni, peste 2ore au venit si ei. Au tipat la mine. Au spus că ei mă așteaptă acolo si eu umblu curvă. Mă bătut, mă trântit din pat pe podea si mi-a dat un picior in burtă. M-am ridicat si m-am apucat de învățat. La un moment dat, dintr-un acces de furie am luat o folie de pastile. Am ajuns inconstienta la urgente, medicii eu crezut ca eram drogata, nu stiam nimic, iar pe el nu îl recunoșteam. Cand am venit acasa, o saptamana a fost liniște. După îmi aduceau reprosuri ca nu sunt buna de nimic, ca nu invat ca sunt o rusine, ca uite vecina ce a facut si a dres iar eu nu sunt in stare de nimic. Ca abia asteapta sa pic bacul să îmi arate ei. Am luat bacul, cu o nota rezonabila 8 si un pic. M-am înscris la facultate, însă imi aduc constant reproșuri neștiind ce efect au. Nu mai pot! Poate ca nu am uitat tot ce s-a întâmplat?! Poate ca nu am iertat?! Dar un lucru il stiu sigur, nu mai pot! Simt ca mă sufoc! Am obosit lupt de aproape 20 de ani, mă lupt cu mine si am obosit, tind sa cred ca poate am ajuns la final de drum! Adesea mi-e teama ca oboseala asta o sa imi ia mintile intr-o zi. Sau ca teama asta de durere o sa ma innebuneasca de tot. Au spus ca ma internează la nebuni! Mă doare mă doare fiecare por, celula fiecare parte din inima mă doare! Fiecare particica din mine a simtit-o inzecit. Simt ca indiferent de cat de tare lupt, finalul va fi acelasi. Nu mai pot nu mai vreau! De ce?! Nu merit să fiu fericită?! Nu vreau sa fiu nevoita sa zambesc fals iar în mine urla fiecare particula. Nu vreau sa spun ca sunt bine, cand as putea sa ma numesc cadavru. Nu vreau. Nu iar!

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook