Am priceput că bărbații au dreptul să aleagă ce vor. Au acest drept.

Dar vi se pare ok, situația în care un tip îi spune unei tipe (tipa cu un defect, ce prin muncă ar putea fi șlefuit) că o acceptă doar fără acel defect?

Voi din exterior cum vedeți o situație ca aceasta?
Și dacă tipul totuși se ține el după tipă, ca "amic" și o acuză dacă ea se îndepărtează ca nefiind serioasă, cum percepeți și această situație? Ținând cont că poate tipa are niște feelinguri altfel pentru tip și preferă ca în loc să fie disperată să fie la locul ei, dar evident că nu poate fi nici sadomasochistă. Specific și că amicul tipei, nu prea se simte ajutat cu sfaturile primite de la ea și nu îl motivează deloc. Deși a luat povestea lui pe toate părțile. Cum vedeți voi o poveste de genul?

Ar trebui tipa asta să treacă peste feelingurile ei și să rămână ca o amică loială lângă tip? Iar dacă tipul nici cu tot ajutorul tipei, nu vede nicio schimbare și ieșire și pune toată vina pe viciul lui și pe bolile lui psihice, dar de fapt nu vrea să-și asume nici un risc și nici o răspundere în societate, ar mai trebui tipa să fie amică cu acest om sau intuiția ei cum că "omul ăsta o fraierește" ar fi plauzibil?

Voi ce ați sfătui-o pe această tipă? Să-i rămână loială amicului lui sau să se îndepărteze că da e fraierită, doară?

Dar de ce considera ca e fraierita? El o vrea de amica, prietena, nu e obligat sa i asculte sfaturile sau sa fie într o relație. Asa funcționează toate relațiile de prietenie Ea dacă simte ca se îndrăgostește e normal sa se îndepărteaze fiindcă probabil ea nu îl vrea doar ca amic, prieten și probabil se simte frustrata sau suferă. Depinde doar de ea, dacă prezenta lui ii face bine sau rău. Dacă și ea îl place ca amic poate încerca să rămână apropiata. Faptul ca el spune ca nu ar accepta o fără anumite defecte, de fapt vrea sa spună ca nu se simte atras de ea, nu e neapărat un motiv de a judeca pe cineva fiindcă într o relație amoroasa contează sa existe chimie, atracție. Dar persoana în cauza știe cel mai bine ce simte. Dacă ea simte ca el doar o manipulează sentimental sau se folosește de anumite avantaje poate ar trebui sa și asculte instinctul, nu poți sa cunoști sau sa ți faci o impresie citind o întrebare decât la modul general, în particular, în realitatea lucrurile pot sa difere.

Tipul-i un manipulator complexat.
Vrăjeala lui ține doar la femeile slabe.

Sau poate nu-i place de tine si iti zice asa ca sa te refuze destul de politicos era mai nasol daca iti zicea fa nu te plac lasa-ma.a vrut sa fie politicos.

Păi dacă tipul a împrumutat deja vreo 500 de lei de la tipă și a mințit-o și o tot minte că-i va da, el de fapt nu a avut nicio intenție să-i mai dea și acum când ea ca amică îi spune că salvarea lui totuși este jobul și munca și el stă și se gândește doar cum o să se împace cu mătuși-sa și verișoară-sa ca să-i dea bani. Tipa ce concluzie ar trebui să tragă? Mai ales că tipa asta i-a dat chiar și recent bani și când ea l-a întrebat serios dacă și-a găsit sau măcar a căutat job, el îi răspunde că dar cum se poate el angaja dacă face foamea acum, dar ultimii bani i-a băgat în droguri, tipa ce să înțeleagă din asta?
Iar tipul susține că "dar ce să trăiesc eu măi cu 20 de lei?" Adică tipa ce să înțeleagă din toate astea?
Voi ați mai da bani unui astfel de om, mai ales că voi nu v-ați văzut pe viu cu omul acela? Doar în online? Cum ați proceda? Mai merită un astfel de om preocuparea și interesul cuiva?

Mi se pare ok. Se poate si invers. Toata lumea are libertatea de a alege. Din ce zici tu, eu inteleg prin "disperata" normala si prin "la locul ei" anxioasa/incapabila de comunicare clara...

De sfatuit as sfatui-o SA DESCHIDA GURA SI SA II SPUNA OMULUI CLAR CE SIMTE/VREA, cu subiect si predicat si punctuatie. Tot ci trebi ca sa iasa ghini. Mai bine sa ii para rau de ceva ce a facut decat de ce nu a facut.

Wait, ăsta e sfat pentru mama mea cea anxioasă și tăcută sau pentru tipa din descriere, că nu am înțeles, cui dați acest sfat?

Păi asta am priceput, oricum după prima dezamăgire în iubire și chiar și în prietenie, am cam înțeles că viața e făcută să fii alone și sincer nici dragostea nu prea există. Cel puțin nu aia din filme și romane. E doar treabă de afinități, compatibilități și muuultă colaborare, treaba asta cu dragostea. Am priceput.

Dar ideea este că dacă nu mă place, de ce totuși se comportă ca un copil mic lângă mine, care parcă are nevoie să-i rezolv eu toate problemele. Acum nu zic că sincer, tot eu i-am dat speranțe, pentru că i-am promis că eu o să-l ajut să se schimbe, să se ridice, să lupte pentru viața lui și chiar să avem un parteneriat frumos, deoarece el m-ar fi ajutat, cred sau așa susțineam eu la un moment dat, să slăbesc. Dar, admit că pe vremea aia, când i-am promis astea, eu una aveam alte speranțe legat de el, că poate în timp mă va plăcea. Dar ideea este că, am priceput totul, nu sunt proastă, dar oricum mi-a și spus-o face to face că nu mă place fizic. Doar la nivel de personalitate, aș fi tot ce și-ar dori vreodată, dar să fac ceva cu fizicul că el are standarde și vrea fete fit. Pe atunci nici asta nu m-a deranjat prea mult, sincer nici acum, prea mult, deoarece oricum eu comparativ cu el, care nu se acceptă așa cu toate defectele și se urăște, că simte că lui Dumnezeu nu i-a dat prea multe, eu una am ales să nu îmi plâng de milă, că poate da, ăsta chiar îmi e destinul și chiar crucea, să fiu just me, forever. Și chiar mă motivează această lipsă să trag și sper și reușesc pe alte planuri.

Deci nici pentru asta nu-l urăsc prea mult, dar simt că pune prea multă presiune pe mine, să-l ajut și chiar să îl înțeleg pe deplin, cu nișre chestii în care chiar nu pot. Însă cel mai tare mă doare că simt că mă face să mă simt vinovată eu, pentru neputința lui. Că eu nu-l ajut suficient. Dar sincer, eu una chiar dacă am și eu un viciu cu mâncarea (și da, atunci credeam că e la fel ca al lui) și că deși și eu am fost mai mereu demotivată și am stat câțiva ani buni pe banii mamei și faptul căci chiar nu aveam job și simțeam că anii treceau, mă îngenunchea și mai mult viața și nu mai găseam ieșire, da, l-am cam înțeles până la un punct. Dar sincer, el susține că ale lui sunt mai grave, problemele decât ale mele și că drogurile i-au întunecat mințile și că acolo se duc mii de bani, apoi nefiind lucid nu mai poate lucra și mai pică și-n depresie. Și pune mereu vina pe depresie și pe droguri, că nu poate el lucra. Dar acum pe bune, eu sincer deși nici eu nu am văzut rezultate cu slăbitul și vreo dietă vreodată, eu una măcar știu că m-am luptat necontenit măcar să mă mențin la kilogramele de acum și pe alocuri am încercat măcar să mă mai abțin, chiar dacă nici eu nu am reușit niciodată disciplinar. Însă am încercat să-i spun că poate totuși dependența lui de droguri, e totuși too much, pentru un om și i-am sugerat să meargă la psiholog. Dar mereu pune placa banilor lipsă. Însă tot eu i-am explicat că fără job, nu are cum să ajungă apoi la psiholog. Însă m-am și oferit să-i dau pentru o primă ședință tot eu bani, că m-am gândit că poate dacă-l împing de la spate și apucă de intră măcar la o ședință, va vedea că poate-i face bine să vorbească cu un psihoterapeut despre ceea ce-l macină și poate așa îl voi și motiva să se țină de un job cu scopul de a avea bani pentru a-și plăti un psiholog. Dar tot el a evitat mereu subiectul și mereu mi-a pus placa, că doar eu sunt cel mai bun psiholog al lui, dar ca după când îi reveneau stările lui de rahat sau simțea că iar își dă și ultimi bani (oricum primiți de la familie și de la mine) în droguri, că eu nu l-am ajutat suficient și că sfaturile mele sunt de rahat. Iar pe mine cel mai tare dintre toate, mă doare doar faptul că simt că povestea se repetă.
Până la urmă nici nu mai contează că mă place sau nu, că mă apreciază măcar sau nu, dar mă doare că la fel ca în trecut, dorința mea cea mai mare a fost să am prieteni pe care să simt că-i mulțumesc și le pot oferi tot ce am mai bun și că o să am în sfârșit prietenii ăia ca în filme și romane, dar când colo, am întâlnit aceeași oameni, iar și iar, care orice le-ai face, tu nu ești suficient și oricum ai deveni, pe ei nu o să-i mulțumești vreodată și asta doare. Mai ales când știu că încerc să dau tot ce am mai bun din mine pentru ei. Și ei sunt veșnic nemulțumiți. Păi asta mă înfurie și pe mine la culme. Și mereu când istoria s-a repetat astfel, am simțit că eu mereu încerc să-i mulțumesc pe alții, dar pe mine nimeni. Ori că încercând să-i mulțumesc pe ei, am uitat mereu de mine și de nevoile mele. Uite și de aceea aleg eu iar și iar singurătatea. Simt că doar în singurătate mă pot mulțumi pe mine. Nu știu dacă și asta nu e tot o formă de egoism. Poate e. Până la urmă, tot nu știu care e rezolvarea problemei ăsteia.

N-am inteles! Cum adica barbatul are drept sa aleaga dar nu si femeia? Nici in evul mediu nu era asa 100%.
Lasa-l drc cu mofturile lui cu tot.

Cum? Da bani unui tip pe care nici nu îl cunoaște? Omg, nu pot crede! Fata este extrem dar extrem de naiva, și poate fi păcălita atât de ușor încât eu mi as face griji pentru ea, m as întreba cum face fața in viata reala, dacă da de excroci care chiar ar putea sa o fraiereasca mult mai grav? Ce fel de prietenie este aceasta, nici măcar nu exista, nici din partea ei nici fin partea lui, aceasta prietenie se afla doar în mintea ei, și probabil el profita de aceasta situație. Și dacă e viata lui asa, de ce tu sau cineva ar da bani unui tip pe care nu îl cunoaște? Eu i as zice fetei sa încheie comunicarea cu un tip care ii cere bani si recunoaște ca se droghează și nu muncește.

Tipa din descriere. Dar cred ca e valabil la oricine.

Păi, bine, noi totuși vorbeam la telefon zilnic, și ne-am făcut și planuri de a ne muta împreună, bine, aia pe vremea când eu una am crezut că mă plăcea, apoi mi-a zis că el nu mă place și că el nu mă apreciază în acel mod și mă motiva non-stop să slăbesc, că doar așa el mă va iubi. Oricum de slăbit o voiam pentru mine, deci nici nu mai conta pentru cine o făceam. Dar da, m-am simțit, admit, un pic umilită când mi-a spus că nu mă place, dar că totuși el ar avea nevoie de mine și chiria mea. Păi eu cum aș dormi în casă cu un bărbat care ar fi doar un străin? Dar am trecut și peste asta, aveam de gând să merg în acea chirie, măcar până făceam o faculta și-mi luam treptat independența și apoi plecam și de la el, ori în afară, ori într-o altă chirie, cum el era aproape de munte și eu întotdeauna mi-am dorit să mă mut la munte, sincer, chiar am simțit că ăsta o fost răspunsul la rugile mele de la God. Dar apoi când i-am spus și mătușii planul meu, mi-a zis că ea nu vede cu ochi buni asta (bine și încă ei, nu i-am spus că i-am mai și dat bani în perioada asta și că e dependent de droguri, i-am zis doar că are depresie și anxietate și că nu poate lucra din cauza asta) și i-am mai spus și că mă duc la el doar în calitate de amiga și că o să-i dau 500 de lei lunar chirie. Și a zis că ei îi e frică să nu mă vadă de fapt sechestrată pe acolo, dar și cu banii luați și el să trăiască de pe spinarea mea. Pt mine iar au fost momente de cumpănă, deoarece și prin faptul că l-am întâlnit pe acest om, am simțit că tot Dumnezeu îmi răspundea la o rugă veche de-a mea, voiam să întâlnesc și eu oameni cu aceleași probleme ca ale mele și oameni căzuți care să înțeleagă prin ce trec eu și cât am suferit și eu. Iar cum poveștile noastre se asemănau, chiar am simțit că Dumnezeu îmi răspundea la o rugă. Mai ales că dacă acolo era Dumnezeu, cum aș putea eu să întorc spatele și să plec? Dar totul până la a mă acuza tot el că eu nu l-am ajutat. Asta da; am simțit-o ca un cuțin în spate, iar am simțit cum un tovarăș mă înjunghie în spate. Când Dumnezeu mi-e martor că eu de 7/8 luni de când vorbim, nici nu m-am mai ocupat de job (ținând cont că eu lucrez cu copii, iar eu fiind și la început de drum, aveam multe de învățat și de făcut pentru elevii mei) dar au fost zile în care nici nu făceam fișe la școală, ca să-i răspund lui, să-l ascult pe el, să-i repar lui sufletul. I-am dat bani, mi-am cumpărat până și cărți de psihologie ca să mă documentez mai mult și să văd dacă îl pot ajuta. Și el acum susține că nu-l ajut cu nimic, când de fapt el nici măcar nu vrea să-și schimbe viața. Așteaptă de o săptămână să se împace cu vară-sa, ca să o convingă apoi aia mică pe mamă-sa, adică mătuși-sa tipului, ca să îl ierte că pe ultimii bani primiți de la ele, i-a băgat iar în droguri. Și ca în final să poată primi iar bani de la ele. Eu i-am spus că asta este comportament de copii și de profitori și că el la aproape 30 de ani, nu se mai poate lipi de ai lui, și că hai să zicem, că se gândește la ele ca la un sprijin, că na, evident cu banii din România, nu poți trăi chiar alone, ele lucrând în Europa și trăind acolo. Și i-am zis toate astea și după el a țipat la mine că eu de fapt sunt imatură, mi-a mai aruncat și toate defectele mele în nas și a zis că eu nu-l ajut deloc. Păi stai bă frate, că eu te-am ajutat cu ce am putut. Și i-am zis de n ori să meargă la psiholog, că eu deși chiar dacă am citit mult și am studiat 2 ani la faculta, eu încă nu am licență în ale psihologiei și nu sunt un psiholog acreditat și tot el făcea atunci că nu, că lasă, că eu sunt cel mai bun psiholog. Păi asta nu e o oleacă de ipocrizie? Acum pe bune? Eu i-am spus toți pașii pe care să-i urmeze dacă el chiar vrea să se vindece și trateze și chiar oleacă să se schimbe. Dacă îi urmează sau nu, ține doar de el. Eu nu am cum să și urmez eu pașii pentru el. Eu am oricum și eu de tras pentru mine, că nici viața mea nu e perfectă și nici pentru viața mea, nu trage nimeni altcineva.

Deci da, deși mă doare să o spun, acum că am scris toate astea și văd unde a ajuns povestea asta, da, poate ai dreptate, poate până la urmă chiar era doar un necunoscut și eu cu visul meu de a schimba lumea și a ajuta Mapamondul, am crezut că fac un bine unui samaritean. Dar da, acum i-am dat block peste tot și i-am șters și numărul de telefon din ambele telefoane. Nu mai vreau să aud nimic de persoana asta. Nu pot să cred că ceva ce mi s-a părut fascinant acum câteva luni, o să ajung să-mi provoace azi, ură, repulsie și durere. Aia e, să facă ce-o vrea. Eu pe cât de darnică sunt și iubitoare în momentele mele de euforie, tot pe atât de a dracu și de neiertătoare și disprețuitoare sunt cu omul care m-a trădat sau nu am simțit că nu mi-a oferit respect. Și da, știu că asta în psihologie se consideră o formă de superioritate cumva, am auzit mult teoria asta, ba chiar terapeutul meu mi-a zis o de n ori. Că dacă tinzi să crezi în ideea iertării și oferi cuiva iertarea, de fapt consideri că celălalt ți-a greșit și tu astfel te consideri superioară lui. Dar eu sunt la extrema chiar și acestui concept. Eu nu iert pe nimeni, căci consider că de fapt nimeni nu este cu adevărat lângă tine, când tu chiar ai nevoie de un umăr. Nu mai zic de ceva fizic sau chiar financiar. Așa că, aia e. Nu e să fie și tocmai asta mă va motiva și mai tare să reușesc măcar pe alte planuri. Cu oamenii am văzut că da, nici eu nu sunt perfectă și nu pot oferi chiar tot ce vor alții, dar nici ei nu sunt cine știe ce. Aia e. Cu oamenii chiar am încetat. Mai ajut din când în când dar ocazional (la asta nu renunț, deoarece oricum ar fi, ajutorul meu, mi-L va răsplăti Dumnezeu la momentul cel mai oportun, atunci când voi fi și eu în rahat și chiar voi avea nevoie de un sprijin.) Așa că, voi mai oferi ajutor, nu mă voi lăsa înghețată nici după acest incident, dar eu speranțe că viața va fi în ca în filme, cu gașca de prieteni, ci care faci toate tâmpeniile și vă sacrificați unii pentru alții, ooo, girl, în bullshit-urile astea am renunțat complet. Mă piș, ba chiar pe ele de astfel de vise. În iubire am renunțat chiar complet și oricum după o vârstă nici nu prea mai există iubire și aia. Mergem înainte, că înainte era mai rău (spuneau niște versuri faine dintr-o melodie românească, dar am uitat cine-o cânta )
Oricum, am trecut eu peste Didi care m-a ținut schingiuită la pat 5 ani aproape, nu mă mai las schingiută și azi, până la urmă de un necunoscut, așa cum susții și tu, am învățat lecția de acolo și nu o voi mai repeta. De data asta voi lua și lecția asta, îi voi da cu flit omului care doar susținea că îmi va fi amic, că nu mi-a și fost și îmi voi vedea de drum. Sunt oricum multe de făcut și în viața asta.
Ahhh, ce fain și eliberator e să scrii, dar și să te asculte cineva.
Cred că e și momentul să mă reîntorc la psiholog. Am cam tras chiulul lunile astea, dar sincer până și asta a fost un motiv tot pentru el, pentru că mă luptam să strâng bani pentru ca să mă pot muta la el și să îmi fac un fond de economii până atunci. Dar aia e. Hai că e vară și merită să râdem și zâmbim, nu să suferim.

Mersi că m-ai ascultat.

Tu trăiești realitatea sau romane romanțioase construite de mintea ta, ca narațiunea de mai sus?

Eu cred ca tu din cauza unor dorințe, nu vezi exact realitatea cum este și o romantezi, speri sa iasă cum iți dorești tu, dar în realitate nu este asa, lucrurile nu funcționează asa, tu dacă îți imaginezi ca un om e bun, nu înseamnă că el chiar este bun, tu trebuie sa ți obții mulțumirea și fericirea în primul rand singura și abia apoi alaturi de ceilalți. Nimeni nu face nimic pentru noi în afara de persoanele care ne iubesc cu adevărat, iar acelea sunt în prima faza părinții. Dar pana sa ajungi sa cunoști iubirea unui bărbat trebuie sa construiești iar calea trebuie sa fie una fireasca. Nu trebuie sa cumperi bunăvoința nimănui. Tipul nu are caracter, chit ca e bolnav, nu are nici caracter bun, este un om manipulator și lipsit de empatie. E bine sa ajuți, e normal tine de omenie, nu trebuie sa te lași influențată de dezamăgiri. Exista și oameni buni, care au caracter, sa nu crezi ca au dispărut, dar toate relațiile se construiesc în timp, natural, nu forțate de împrejurări, de nevoi sau de alți facturi, ci natural. Când un om este vulnerabil, sau sensibil e magnet pentru profitori, asta e problema.

Nu stiu cum poti lasa astfel de persoane parazite sa profite de tine...zau asa.

Păi, oricum, cred că în final, el era mai vulnerabil. Deși da, uneori mi-am spus și eu, că dacă el nu ar fi fost așa se jos atunci poate că nu ar fi vorbit cu mine. De fapt, cred că a spus și el o dată, asta. Că am noroc că e jos, că altfel nu ar fi mai vorbit cu mine sau eu nu mi mai permitea să-i spun nu știu ce. Dar, oricum ar fi, eu am ținut la acea persoană, wait, încă mai țin, amical vorbind, așa că, nu cred că e chiar un profitor. Te rog, e un cuvânt cam too much. For me. Dar admit că uneori da, m-am simțit că s-ar profita de mine. Dar doar uneori. Dar ca să și fie adevărat, atunci chiar ar fi prea mult de procesat. Am vorbit prea mult și prea deschis despre tot, m-am simțit prea conectată, ca să nu mai spun că eu nu m-am prea simțit bine cu mulți bărbați vorbind, cum am făcut-o cu el, ca să aflu că de fapt nimic din toate alea nu ar fi fost reale. Adică dacă așa ar sta lucrurile, cred că chiar voi ajunge la apogeul dezamăgirilor legate de relaționarea interumană. Pentru că părea prea real, ca să cred că chiar tot, a fost doar un vis frumos sau o minciună. Că oricum nimic nu se va mai schimba și nici repara, asta sunt conștientă și e și mai bine așa, pentru că nu cred că ceva bun va ieși în final din asta, dar ideea este că măcar vreau să plec din povestea asta cu amintiri frumoase și să cred că da, pentru prima dată chiar am cunoscut dragostea pentru o perioadă scurtă de timp, ce-i drept, dar da, am cunoscut dragostea, am aflat că măcar pot simți și eu niște emoții profunde și puternice, dar mai ales că măcar pentru o perioadă scurtă de timp, am cunoscut un bărbat adevărat și am comunicat cu el. Vreau să plec cu amintiri frumoase din povestea asta. Măcar din asta. Și nici pe el, măcar să încerc să nu-l urăsc. Deși admit că dacă aș fi mai vorbit cu el, poate că da, începeam deja să ajung de la plăcere la ură. Dar aia e.

Credeți că eu inventez povestea asta?!
E cât se poate de reală, și e cât se poate de personală și a mea.

Hei, miss Dullcat, te apreciez mult pentru munca ce o faci aici și îți dai seama că până și intuiția mea a început să simtă că se profită oleacă de ea Dar totuși, te implor, nu îi spune așa amicului meu, oricum ar fi rămâne amicul meu măcar în suflet. Chiar țin la el și deși nu se mai poate face nimic, pentru că dacă continui să vorbesc cu el, va profita de mine în continuare și nici la dragoste nu se va ajunge vreodată, știu asta dar măcar în sufletul meu vreau să-l păstrez ca pe un amic bun și să iau momentele frumoase petrecute alături de el (prin telefon). Chiar mi-a fost drag.

Incerc sa inteleg cum te simti, asa cum am facut-o de multe ori.Insa pur simplu cred ca nu poate fi vorba de o conexiune sau prietenie reala intre doi straini de pe internet care nu s-au intalnit niciodata in viata reala.Mai mult de atat, dupa tot ce ai scris, reiese ca din perspectiva lui e/a fost doar oportunism, iar din a ta nevoia de iubire si/sau prietenie sincera.E trist.Esti mai buna de atat si meriti oameni care nu vor doar sa profite in mod grosolan de alte suflete.

Parcă îmi distrugi ultima fărâmă de încredere pe care o mai aveam în povestea asta. Dar știu acolo deep în mine, că ai dreptate. Oricâte scuze aș încerca să-i ofer, știu că s-a profitat oleacă de mine. Cumva nici nu mă mai surprinde treaba asta, că știam cumva că ăsta îmi e destinul. Ca lumea să profite de pe urma mea. Cumva am și personalitatea de așa natură de e simplu să fiu ușor manipulabilă. Dar lasă-mă măcar să cred că și așa, miss Dullcat, în tot haosul ăla, profitarea asta, măcar ca amiga, omul ăla a fost pe bune interesat de mine, adică de persoana mea și ceea ce spuneam eu și ceea ce eram eu, nu de ajutorul meu. Măcar cu asta să mă consolez și eu în final.

Păi de lăsat, ca bărbat, oricum l-am lăsat, de mult. Am simțit că nu mă place, chiar și atunci când părea sau dădea de înțeles că totuși m-ar plăcea. Femeile simt.
Dar am rămas totuși lângă el, ca amiga și tot ca amiga, sufăr totuși după el. Că nu pot avea o relație normală cu el. Că el nu vrea să mă asculte, că eu totuși îi vreau binele, mai ales că m-am oferit să-l ajut, cu toate. Cu dezintoxicarea, cu ajutorul căutării unui job, cu sfaturi, cu ajutorul bacului. Voiam să fiu lângă el când ajungea și la facultate. Îl vedeam în povestea asta. Dar până la urmă cine știe, poate și eu sunt țicnită că am proiectat un tipar anume pe el. Adică îl vedeam pe el, omul din nimic ce se ridica și reușea. Dar cred că asta este doar ceva din mintea mea. Dar tot m-am simțit ușor dezamăgită, că nu vrea să se ridice. Pt că nu știu, eu chiar am pus suflet în povestea lui și chiar mi-l închipuiam cum stăruie și răzbește peste toate. Dar aia e. Presimt că se va sinucide. Că mereu a zis că o va face. Ba chiar ultima dată m-a și rugat să nu-l mai salvez, că el are planul lui de a pleca de aici. Ba chiar m-a și certat că din cauza mea nu s-a sinucis mai demult. Că l-am ajutat eu cu bani în trecut și mă ținusem de capul lui să nu o facă. Trist, că nu vrea să fie salvat și nu se lasă ajutat, dar nici nu vrea să tragă pentru viața lui.

Sti ce te-ar face fericită?

Nu, tu inventezi o realitate personală în care povestea ta este reală.
Asta cred. Este exact așa cum o numești, povestea asta, deci o poveste.

Doamneee ) domnule Sadrian acum mă numiți o fabulatoare și o mincinoasă Povestea aceasta este cât se poate de reală ) și este a mea. Este ba chiar o situație, nu o poveste. O întânplare, reală, cât se poate de reală. )

Sadrian a vrut sa, spună altceva dar nu ai înțeles. A vrut sa zică ca ești visătoare și ai văzut lucrurile în felul tău, ai atribuit calități și lucruri extrem de frumoase acolo unde nu existau doar ca tu le percepeai asa. Nu erai neapărat obiectiva.Asta se întâmplă deoarece, cred eu, ai o stima mult prea joasa și dacă cineva îți dă un pic de atenție ajungi sa ridici acea persoana în slavi sa ți se para un om extraordinar, dar de fapt e doar o percepție a ta nu e reala în totalitate. Dar da dacă tu ai amintiri frumoase și acel tip are și calități nu a fost timpul pierdut, cu a fost o experienta cu bune și rele fin care înveți ceva sau îți rezolvi niște probleme. Poate nici nu a avut intenții rele ci din neputința lui s-a agățat de tine, din nevoia lui SAdrian nu a vrut sa zică ca fabulezi sau ca minți ci cu totul altceva. Sfatul meu pentru tine ar fi sa ai o părerea mai buna despre tine, sa te apreciezi, sa te iubești, sa lucrezi la stima ta de sine, chiar începând cu partea fizica despre care spui mereu ca nu ești prea mulțumită, știu ca pare ușor de spus, dar mai greu în realitate dar meriți sa fii fericita la fel ca oricine care are suflet bun și care are intenții bune în ceea ce face.

Doamne Patricia, hai să îți relatez un experiment. Într-o sală de curs la facultate, în timp ce profesorul predă intră brusc doi indivizi, unul îl urmărește pe celălalt. Scot pistoaLe, trag unul în celălalt, urmează o luptă scurtă corp la corp. Apoi o iau din nou la fugă și dispar urmărindu-se pe ușă afară. Profesorul anunță că s-a tras cu gloanțe oarbe, că totul a fost regizat. și a fost un experiment psihologic la care au fost supuși cu toții. Și îi roagă pe toți să facă fiecare o relatare în scris, ce a văzut fiecare. Rezultatul a fost 100 de versiuni diferite ale evenimentului. Acum să revenim la tine. Este o Patricia care trăiește evenimentul și o Patricia care îl povestește. Când îl povestește ea se transformă în povestitoare, și rezultă o poveste. Trăirea poveștii este realitatea, povestirea evinimnetului trăit implică 2 entități. Retrăierea în memorie a evenimentului, care nu este identică cu realitatea, ci o oglindire a ei, și persoana povetititorului, acea Patricia care povestește. La povestire eu comentez. Ei și? Iar la povestitoare comentez. Vai săraca, în loc să își vadă de - realitatea ei.- preferă să își trăiască povestea, ca fiind reală. Asta am vrut să spun. Că crezi prea mult, prea tare în
povestea, fabula ta.

Aaa, asta da. Am crezut că pare că povestea mea nu ar fi una reală. Ceea ce este.
Cât de partea cu stima de sine, nu știu, apreciez mult că-mi spui de asta, admit că m-am axat pe alte lucruri din viața mea și chiar am uitat de treaba asta, ce oricum o știam dintotdeauna. Că nu o am. Dar uneori am impresia că oamenilor care nu au primit sau nu au format de mici o stimă de sine, nu prea o vor mai avea vreodată. Și, acum ca să spun și ceva super deep, adevărul e că, fix din același motiv, nu am prea vrut vreodată să mă lansez într-o relație amoroasă. Pentru că știam că acolo, în spatele ușilor închise pot fi victima perfectă pentru cineva cu intenții mai malefice. Bine, iar în final cred că aș fi ripostat și eu. Deci cred că până la urmă Dumnezeu mă salvează de ceva mai macabru, cu iubirea asta.
Dar sper ca măcar cu amicii să mă înțeleg. Deși am cam văzut tiparul și aici. Vin niște oameni, par totul apoi pleacă luând totul sau eu plec luând totul. Cam asta e viața mea.

Acum am înțeles ce vreți să spuneți. Și da, știu că se spune că memoria și amintirile ne joacă feste. Că pe acolo ar fi doar niște proiecții ale noastre, mai fidele sau mai puțin fidele cu ceea ce a fost atunci. Și am înțeles ce vreți să spuneți și cu povestea. Dar măcar trăind-o și povestind-o pe aici, apropo, mulțumesc că m-ați ascultat. Da, e mai ușurător. O mică povară, s-a mai estompat. Nu zic că tot, dar ceva s-a mai dus. Așa că, mulțumesc.

De ce ai vrea sa vedem si noi aceasta situatie data? Ca sa se lipeasca si de noi? Daca in acel afara gasesc obstacole ci nu instrumente nu ma pun in relatie cu el.

Kant vorbeste de buna vointa. Tu de ce ai dialoga cu cineva care nu contribuie la fericirea ta? Daca monada si-a distrus diada si Tatal l-a distrus pe Fiul (bine ca o plans cerul) de ce ai fii tu mai flamenca si romantista? Cauti conformitate unde este nu-conformitate.

De ce sa ne intereseze un copac longeviv, extens dar sec in care samanta nu a avut capacitatea sa produca roade bune? Decat sa ne punem sa il taiem creanga cu creanga sau frunza cu frunza mai bine mergem sa cautam alte seminte care da roade bune si pe copacul asta sa il taiem de la radacina ca mai mult murim de foame cu seceta lui. Si chiar daca istoria ta ar fi plina cu crengi ca un copac tot as lua drujba si l-as taia ca in filmul Avatar.

Nu as avea pic de exotism, orientalism sau romanticism ci doar opinia/credinta/conventiunea/stereotipul si conceptul ca este gol si sec.

In Indiana Jones apare Jurgen Voller si spune ca episteme nu este romantizare.

Platón vorbeste de un Demiurg care construieste o IMAGINE diferita de REALITATE.

Trebuie sa avem grija cu aculturalizarea pentru ca asa vom caracteriza o societate.

Ilustrationismul are pretentia la Lumini pe cand romanticismul are pretentia la descriptii naturale.

Trebuie sa avem grija la romanizare si atunci cand am introdus in cultura nostra limba indio-europeana. Matriarcalismul o cauta mult pe mamá natura cu pasiunile ei. Pe Rona Hartner si Parisul ei nu pe Iisus. Asta este identitatea noastra. Inductiunea a intrat in conductiune. Noi avem tendinta sa ne lasam condusi. Trebuie sa dezvoltam gandirea lui Sherlock Holmes.

Cei care au produs schimbul de la clasicism la romanticism, aia sunt parintii nostri. Avem blungi, biciclete, adidasi, etc., insa avem un suflet care arde plin de depresii si probleme de astea medicale. Si plin de atitudini de astea sentimentaliste pe cand dusmanul are idei clare si stie bine ce face. De atatea adjectiviste si predicate ne pierdem sustantivitatea.

E clar. Azi aflu că sunt proastă, dragă Seba. Nada, nada, nu am priceput din ce spui tu aici. Ăsta ar fi punctul 1.

Dar punctul 2, pentru prima dată, chiar aș avea nevoie de niște amigos la fel de proști ca mine, care să-mi spună în 3 cuvinte, dacă se poate un substantiv-verb-adjectiv niște vorbe care să mă ridice. Deși nu neg că poate și tu ai făcut asta aici. Dar pe bune, dacă pricep ceva.

3. Acum pe bune? Încep să te invidiez oleacă, nu pricep, tu ești așa elocvent și cult că ai citit mult (deci atunci dacă urmez exemplul tău, voi deveni și eu cândva așa de cultă ca tine) sau e nativ și atunci mai bine mă duc să mă dau bătută?!
Ești too much, for us.