Buna! Am o micuta problema in legatura cu care as dori niste sfaturi, dar intai voi face o micuta introducere ca sa intelegeti de unde a pornit toata povestea in care ma aflu.
De mica am fost tinuta din scurt acasa si trebuia sa fiu ac la scoala, pentru a nu-mi face parintii de ras, in special mama care era colega profesorilor mei(sau cel putin asta mi s-a dat de inteles de cate ori am fost certata ca s-a simtit prost cand profesorii veneau sa ii arate ce greseam in teste, in ciuda faptului ca mereu aveam peste 8). S-a intamplat de cateva ori sa nu fiu lasata la niste zile de nastere. Ulterior am ajuns sa nu fiu chemata la zilele de nastere la care as fi vrut sa merg(si erau sanse mari sa fiu lasata sa merg), ca in final sa refuz singura putinele invitatii invocandu-mi singura motive precum "e prea departe", "nu suntem asa apropiati", "nu am cu ce sa ma intorc dupa petrecere" cu toate ca atunci cand eram mica nu imi faceam probleme de acest gen. De dormit la prietene nici nu s-a putut pune problema pana cand am ajuns la facultate si a fost o surpriza pentru mine sa nu mi se comenteze acasa fiindca voiam sa merg sa dorm la o colega de facultate care sta intr-o localitate din apropierea orasului in care fac facultate(oras care e in alt judet decat cel in care m-am nascut). Asta in contrast cu faptul ca atunci cand eram mai mica nu eram lasata sa dorm la o colega care statea la jumatate de ora distanta de casa mea si pe care o cunosteau parintii de mica. Cand am crescut totusi am mai avut restrictii precum faptul ca nu aveam voie sa ma inscriu la facultate in Bucuresti fiindca cu cateva luni inainte de admitere o tanara a fost impinsa in fata metroului si a murit(iar mama se temea ca as putea urma eu daca merg in capitala). Partea asta nu m-a afectat fiindca oricum nu voiam sa merg acolo. Alta restrictie era mersul cu trenul singura. Nu aveam voie decat daca mergeam cu un coleg sau o colega(culmea, colegii astia erau toti noi si nu a fost vreo problema ca in prima luna venam cu un coleg(nu conta daca pe tren sau cu microbuzul) pe care il stiam de maxim 2 saptamani si cu care schimbasem cele mai multe vorbe cu 3 zile inainte de plecarea cu el). Povestea cu trenul se incheiase cand am hotarat sa vin singura cu trenul si sa anunt asta pe ultima suta de metri, fiindca ma saturasem ca atunci cand intreba cineva de ce nu merg cu trenul fiindca e mai convenabil, raspunsul din partea mamei sa fie "ii e frica ei sa mearga singura" cu toate ca eu nu aveam nicio problema. De sarbatori am avut niste saptamani cu multa incarcatura negativa din cauza relatiei mele. Iar acestea, spunea prietenul meu, erau cauzate de mama care il teroriza mereu cu absurditati cand venea la mine in vizita. Nu neg ca la un moment dat ma simteam prost din cauza modului in care se comporta, dar m-a deranjat la el faptul ca nu putea sa o ignore cum faceam eu. In fine, dupa aproape o luna i-am mai dat o sansa, cu toate ca parintii mei nu sunt de acord fiindca si-au dat seama ca nu o prea agreaza pe mama. Ce-i drept, nici ei nu il agreau si dupa cearta de sarbatori mi-au spus si ei multe despre ce cred despre el. In perioada sarbatorilor simteam nevoia sa stau singura, sa ma descarc prin lacrimi si sa stau singura sa ma uit la ceva filme, dar nu am fost lasata fiindca parintii se temeau ca voi intra in depresie.
Si acum problema mea:
De cand am venit la facultate am devenit foarte pasiva fata de parintii mei. Daca ei nu ma sunau cateva zile, nu dadeam niciun semn de viata. Dar faza e ca nu resimteam vreo nevoie sa ii sun sau ca a trecut atat de mult timp de la ultima discutie cu ei. Dupa ce am ajuns sa am prieten si sa stau mai mult cu el, inclusiv in vacante, el a devenit din punctul lor de vedere motivul indepartarii mele, cu toate ca facusem asta si fara sa fie el in viata mea. Dupa episodul trait de sarbatori, desi i-am dat o sansa, am devenit usor pasiva si fata de el. Dar nu e in sensul ca stau cu el fara sa fie sentimente, ele mai sunt, doar ca nu mai sunt atat de afectata de unele chestii care ma suparau tare in trecut. Fata de parinti am devenit si mai rezervata, mai ales ca incep sa ma preseze cu locul de munca, copiii, casatoria. Am auzit inclusiv fraza "Cand vei avea copii ne vei intelege, daca vei avea copii, ca la cum evolueaza relatia ta si tu nu vrei sa il lasi nu prea vad eu sa te casatoresti prea curand sau sa faci copii". Si mai sunt multe care ma incarca negativ. In prezent sunt anxioasa, imi sare rabdarea imediat, dar la nivelul ala ca imi vine sa las totul balta si sa plec singura sa ma plimb unde vad cu ochii fara sa am telefonul la mine ca sa nu ma bata nimeni la cap cu ceva. Simt nevoia sa stau singura cat mai mult. Ma enervez cand primesc mesaje de acasa si incerc pe cat posibil sa inchei discutia cat mai repede fara sa para ca vreau sa le dau cu flit. Totusi la facultate sunt ok. Rad in pauze, glumesc cu colegii, chiar simt nevoia sa vorbesc mult. Dar cand se incheie programul redevin rece. Am momente cand prietenul meu ma mai inmoaie, dar mai mult folosesc momentele alea ca sa ma alint. Simt nevoia sa ma alint, dar in acelasi timp in majoritatea timpului sunt pasiva. Uneori cand sunt singura plang deodata fara motiv sau daca vad un filmulet putin mai emotionant. Acum ca vine pastele vreau tot sa stau departe de familie si nu stiu cum sa dau vestea ca voi veni doar sa ajut la niste treburi si apoi plec. Toata lumea trage de mine si nu intelege ca vreau sa fiu lasata in pace si pe masura ce a preseaza mai tare simt ca o sa clachez. La ultima vizita acasa chiar am izbucnit in lacrimi cand i-am zis mamei sa ma lase in pace cu intrebarile despre ce vreau sa fac mai departe. Pur si simplu vor sa imi impuna sa imi gasesc un loc de munca cat mai aproape de ei si imi reproseaza ca nu inteleg cate sacrificii au facut pentru mine si cat de greu le e sa plec, eu fiind singurul lor copil.
Dar sacrificiile mele? Pur si simplu incerc sa ii multumesc pe toti si aparent toti cred ca tin partea taberelor opuse. Nimeni nu vede ce fac pentru el. Uneori vreau sa imi iau lumea in cap, sa imi schimb datele de contact si sa uit de toti.
Si nici macar nu inteleg daca am devenit copilul ala razvratit despre care vorbeeau parintii langa mine cand eram mica sau pur si simplu rutina mea de dinainte de a veni la facultate m-a facut sa vreau sa evadez din cusca odata ce am ajuns in alt oras unde nu imi putea contoriza nimeni activitatea. Si nici nu stiu: ar trebui sa consult un psiholog? Adica, simt ca fac fata tot mai greu situatiilor. Mi-am incarcat timpul liber cu alte activitati in ideea ca ma vor distrage de la gandurile negative, dar rezultatul e o anxioasa plangacioasa care vrea sa doarma non-stop fiindca e obosita la finalul tuturor zilelor(fie fizic, fie mental), dar ideea e ca pic lata la final de zi, iar dimineata abia imi vine sa ma ridic din pat si vreau sa continui somnul cat mai mult.
Asa ca va rog din suflet, dati-mi un sfat cu ce ar trebui sa fac sau a ce par reactiile mele. Devin tot mai greu de controlat

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook