Bună!
Nu stiu dacă ma confrunta cu depresia.Dar as vrea dacă știți voi sa îmi spuneți și sa ma lămuriți.
Am 29 de ani și un copil nou născut.Ideea e ca eu am fost genul de persoana căreia ii plăcea sa călătorească.Stau intr-o zona mai izolata și aici și sa mergi la magazin e ceva distanta asa ca mereu am fost pe drumuri cum s-ar zice și mai mult de atât foarte lipita de soț. Adica mergeam peste tot împreună chiar și la munca deoarece muncim independent.Doar ca de când am născut,chiar din spital am început sa simt ca timpul si viata mea s-a cam dus pe apa sâmbetei,am început sa ma gândesc ca de acum nu o sa mai am viata,ca nu o sa mai pot sa călătoresc,ca nu o sa mai pot ieșii de loc (nu cluburi sau alte nebunii,dar la plimbări în parc,la excursii etc) și cel mai nasol am început sa am probleme în relatie.
Acasă partenerul meu îmi da de înțeles ca nu are încredere în mine sa am grija de copil și asta doar pentru ca la el copilul se liniștește mai repede fiind mai răsfățat.Iar cu mine mai puțin pentru ca, cu mine sta mai mult și eu nu am posibilitatea fizica sa stau doar cu el în brate și legănat.Cand are el grija de copil suntem mereu doi. Unul sta cu copilul altul pregătească una alta și tot asa.Cand sunt eu cu copilul sunt doar eu și normal sa mai planga ca trebuie sa îl mai las și jos, sa ma mai și duc de lângă el.Dar el spune ca el îl ia în brate când își face activitățile și multe altele.
Iar după asta apare invidia.Si invidia ca se liniștește copilul la el,ca plânge copilul după el dar și invidia ca el poate urca în mașină sa meargă la cumpărături,la munca, sa rezolve una alta iar eu nu.Ca poate sa bea o cafea, sa fumeze o țigară iar eu din cauza ca am copil si niște probleme de sănătate și îmi e frica sa nu îmi fie rău când sunt cu copilul nu mai pot sa am plăcerea asta.Ca atunci când merg la medic doar mie mi se adresează medicul și doar mie îmi reproșează dacă ceva nu e în regula ca eu sunt mama.Ca atunci când cerem un sfatu unui medic sau cuiva ei mie îmi spun ca sunt mama și aia e.Ca ma simt vinovata daca las copilul și în grija lui și multe altele.
Cum as putea gestiona lucurile?
Număr zilele și săptămânile pana creste copilul cu gândul si speranta ca va fi mai ușor după.
Ordonare:
Cronologică
În problemele de relație în familie, dacă apar probleme, încearcă să te asiguri întotdeauna că nu e vina ta. Să ai conștiința împăcată că tu ești corectă; bineînțeles, atât cât omenește este posibil. Contează mult. Deasemenea, dacă el se enervează, nu trebuie neapărat să te enervezi și tu sau să-i dai replici tăioase. Dimpotrivă, răspunde-i cu un zâmbet. În felul acesta se crează o atmosferă care nu se poate ca, cu timpul, să nu-l influențeze și pe el; în bine, evident. Fiecare greșim, dar greșelile lui sunt ale lui, nu trebuie să ți le asumi și pe alea ca fiind tot ale tale. Este responsabilitatea lui să și le corecteze. Bineînțeles, trebuie să ai și tărie de caracter, să nu te doboare orice moft sau beșteleală din partea lui. Ar mai fi multe de spus, dar îi las și pe alții să completeze.
Răspunde
Ai un nou nascut. Ca toate mamicile cam esti legata de prunc si de nevoile lui.
Cand va mai creste putin oricum va trebui sa iesi cu el. Apoi mai mult, chiar veti alatori impreuna.
Cat despre sot, spune-i ca e si copilul sau. Indatorirea sa nu s-a teminat odata cu procreerea ci abia atunci a inceput. Trebuie sa faca totul egal cu tine. Stiu barbati care se trezeau noaptea pentru copil ca sa se poata odihni sotia. Si da, mergeau si la serviciu.
Nu are incredere? Perfect! Pune-i-l in brate. E copilul lui, sa se ocupe de el complet. Asa vei fi mai putin stresata.
Viața nu e despre plăcere. Cât timp nu ești fericită acum, nu vei putea fi fericită nici mai tarziu. Nu îți imagina că dacă te despărți sau dacă fugi de responsabilități sau dacă dai vina pe copil se schimba ceva în bine și brusc apare fericirea. Învață sa fii fericita făcând lucruri dificile. Nimeni n-a zis ca e ușor sa cresti un copil, cred ca toată lumea zice exact opusul
In primul rand, de ce ai mai facut un copil daca stilul asta de viata nu ti se potriveste? Din ce ai zis tu, reiese ca de fapt nu ti-ai dorit sa ai un copil inca de cand s-a nascut.
Daca iti place sa calatoresti si simti ca nu iti doresti sa stai pe loc, de ce ai alege sa faci ceva ce te va tine in loc?
De acum pana creste mai maricel, gen 3-4 ani, cam ai sa stai numai cu plodul langa tine. Accepta de acum incolo ca viata pe drumuri in acesti 3-4 ani, e gata. Incearca sa iti formezi o relatie cu copilul tau, avand rabdare, grija, atentie, si aratandu-i ca chiar iti pasa de el in primul rand. El se intelege bine cu tatal lui, pentru ca el simte ca pune efort in relatia dintre ei doi. Spre deosebire de tine care te plangi si ai reticente atunci cand il tii in brate. Nu e o mare filosofie sa cresti un copil. Trebuie doar sa-i asiguri nevoile biologice si sa-i arati ca-ti pasa de el. Altceva nu trebuie sa stii.
Ca sa intelegi mai usor cu ce se mananca, cauta femei care au trecut prin asta si cerele sfaturi.
Asa cum zici, lucrurile se schimba atunci cand copilul mai creste.
Cred ca iti faci prea multe griji pentru nimic.
Important e sa aiba copilul tot ce-i trebuie si sa creasca sanatos.
O sa mai fie timp si de calatorit. Ori iei copilul cu tine cand calatoresti, ori il duci la bunici o vreme si gata esti libera 
Buna.Este normal sa se comporte asa deoarece tu nu ii permiti multe, asa cum face tatal care in mod evident sta mai putin cu el. Daca rolurile s-ar inversa, copilul te-ar prefera pe tine.Si mama mea era mai severa, asa ca, evident, mintea mea de copil stupid de atunci il prefera mai mult pe tata, cu care stateam mai putin din moment ce ajungea tarziu de la lucru.Intre timp am crescut si mi-am dat seama ca nu este mare diferenta intre ei.
Este obositor sa se aplice toata presiunea si responsabilitatea din lume pe tine.In ritmul acesta vei ceda psihic si va afecta nu doar relatia cu copilul, ci inclusiv relatia cu sotul.Este anormal sa stai lipita de casa, mereu in garda 24/24, numai ochi si urechi la copil. Vorbeste cu sotul sa mai iesiti si voi din cand in cand.
Anormal este si sa te simti vinovata daca il lasi in grija sotului.De ce se intampla asa? Gandeste-te ca de aia sunteti doi, deci sentimentul nu isi are locul.Crezi ca i se poate intampla ceva rau deoarece tatal nu este capabil? Daca da, atunci mergi la psiholog.Toti comenteaza aiurea, insa eu am vazut destule femei care s-au blocat in rolul de mame si au ramas cu frustrari pana la sfarsitul vietii.Crede-ma ca nu doresti sa ajungi si tu acolo.
Pai depresia dupa nastere e ceva normal pentru ca ti se schimba viata la 90 grade. Dar oarecum ti-ai asumat asta cand ai decis sa faci un copil. Ai zis ca nu mai ai o viata a ta. Cam asa e. Asa cum zice mama mereu "copilul te leaga de maini si de picioare". Un copil e o fiinta de care trebuie sa stai legata 24 din 24 pentru macar 3-4 ani (pana va merge la gradinita si poti sa iei o pauza), asta daca nu ai sot si parinti care sa te ajute si sa il supravegheze pentru cateva ore. Si barbatii pot avea grija de un copil dar mama e mama, e normal si sa te simti vinovata dar e normal si sa iei o pauza. Deci eu zic ca te-ar ajuta foarte mult sa lasi copilul la parinti, bunici etc si sa iesi o zi in oras cu sotul tau (sau singura) sau chiar sa plecati intr-o vacanta. E mic si nu o sa-ti simta lipsa daca pleci cateva zile. Trebuie sa faci ceva sa iesi din depresie. Situatia asta nu o sa dureze prea mult, copilul creste, o sa mearga la scoala, tu la serviciu, o sa intrati intr-o rutina, nu o sa mai stai cu ochii pe el ca pe butelie, o sa mergeti toti 3 in vacante
De ce a facut copil? Din cauza parintilor alora "perfecti" care spun in stanga si dreapta ca viata de parinte e numai lapte si miere desi ei plang in draci si sunt frustrati si vor ca si ceilalti sa traiasca aceeasi viata ca ei. De asta nu zice nimeni adevarul despre cum e sa fii parinte
Dragă doamnă, e de înțeles să te simți dată peste cap. În viața voastră a apărut o mică minune, care necesită toată atenția și v-a scos din rutina zilnică. Este un motiv de bucurie, crede-mă. Da, acum viața vostră are un alt epicentru, nu mai puteți face cu ușurință tot ce făceați, dar este un nou început. 
O vorbă înțeleaptă spune "cine nu are copii are bani în buzunar, curățenie în casă, dar nu are bucurie în suflet".
Sunt căsătorit de peste 20 de ani, am două fete minunate, și te rog să mă crezi că m-am implicat în viața lor din primul minut, de la schimbat scutece, hrană, baie, nopți nedormite când erau bonave, serbări, ședințe cu părinții etc. în aceeași măsură în care s-a implicat și soția mea, așa că știu despre ce vorbesc.
Ca să-ți răspund punctual la ceea ce ai întrebat...
1. Faptul că nu te mai poți mișca liber vine la pachet cu apariția unui copil în viața ta. Dar bucuria pe care ți-o aduce e neprețuită. Asta nu înseamnă că nu mai poți face lucrurile pe care le făceai, înseamnă doar că va trebui să ții cont și de prezența lui și să te adaptezi ca atare.
2. Ideea că mama e de vină, fiindcă e mamă și, prin urmare, "părintele principal", e învechită și puerilă. Un bărbat care își respectă femeia, casa și familia, care te iubește, preia fără să-i spui o mare parte din îndatoririle tale, se implică în creșterea copilului și, împreună cu tine, îi oferă o educație solidă și un drum în viață.
3. E normal ca un copil să fie mai relaxat în prezența părintelui care, de obicei, lipsește. Îl vede pentru mai puțin timp, iar părintele - soțul tău, în cazul de față - se bucură de atenția copilului și are tendința să-l răsfețe. Aici nu e nimic neobișnuit.
4. Discută cu soțul tău lucrurile care te frământă, dar nu la modul isteric. Fă-l să înțeleagă că ai nevoie de câte o evadare, o ieșire, fie ea și la magazin. O excursie, eventual. În weekend poate sta și el câteva ore cu copilul, să te poți relaxa.
Cu timpul, lucrurile se vor aranja de la sine, veți intra într-o nouă rutină, care îl va cuprinde și pe cel mic, și veți putea să aveți grijă și de voi, în timp ce aveți grijă și de el.
Încă un lucru. Suntem prieteni de familie cu două cupluri care au încercat ani de zile să aibă copii. Unul dintre cupluri a mers până acolo încât s-a stabilit în Franța, au învățat limba de la zero, s-au angajat, doar ca să se trateze la o clinică de specialitate. N-au reușit, din păcate. Se uită la fetele noastre ca la soare, cu drag, invidie, dar și cu enorm regret. Fii recunoscătoare, poate acum nu-ți dai seama, dar sunteți binecuvântați cu tot ce poate primi mai frumos un om.
Vă doresc numai bine"
Nu am facut copii din presiunea cuiva.Noi ne-am dorit copii cu ani în urma dar am avut diagnostic pus de infertilitate,am rămas însărcinată fără sa putem avea de fapt copii cu dovada de la medic de imposibilitate și având o vârstă,si pentru ca ne-am dorit de-a lungul timpului l-am păstrat.
Îmi iubesc copilul,mi l-am dorit și am avut grija de sarcina și de mine ca el sa fie ok.Dar îți spun ceva ce tu poate nu ști,ceva ce tu vezi în filme ca fiind perfect, sau ceva ce vezi la familiile ce fac mai mulți copii pentru ca au noroc de o sarcina mai ușoară și copii ok de îți e mai mare dragul și odihna sa fi gravida sau sa ii crești.Dar mai sunt familii ce nimeresc o situație ca și a mea, cu un copil ce suferă de colici fără sa treacă de la nimic.Ce se trezește noaptea zbierand de dureri de burta, cu noi ce nu dormim toată noaptea ca să îl alinam sa nu se chinuie, cu taicas-o ce după ce nu doarme merge la munca și cu mine ce rămân în continuare cu el sa zbiere.Cu cadre medicale ce nu fac altceva decât sa acuze părinții în loc sa își facă meseria și sa trateze copilul, cu rude sau prieteni ce sunt buni doar de dat sfaturi și sa acuze.
Înțeleg ca e depresie sa ai un handicap sau alte lucuri nasoale și nu ma compar eu cu ei.Dar sa faci un copil pe care sa îl vezi chinuit și sa nu ai ce face.Sa nu te poți odihnii zi /noapte ca trebuie sa stai planton dar suplimentar sa ai grija și de casa și munca, sa fi operata și sa nu ai voie sa faci nici un efort sa trebuiască sa depinzi mereu de cine a sa îți facă și dreagă, sa ai dureri fizice de spate și burta după anestezie și când îți ți copilul în brate, copil ce striga dacă îndrăznești a îl lași jos ca nu mai poți, sa nu poți sa mănânci sau sa mergi la wc cu orele ca nu atipesti nici 5 minute, sa depinzi de altcineva ca să poți sa faci o baie, sa stai mereu cu frica sa nu faci ceva greșit și sa pateasca ceva, sa stai cu el prin spitale sa vezi cum se chinuie și cadrele medicale sa aștepte doar bani ca să te ia în seama și multe altele e greu și depresiv, dupa 9 luni de corp si homoni modoficati,greata/varsaturi,insomnii,dureri de spate,dureri de burta, de picioare, retentie de apa, probleme cu respiratia, palpitatii la inima etc.Si toate astea cu speranta ca o sa ai un copilas, ca o sa te bucuri de el si te trezesti cu cele enumerate prima oara. Daca o sa faci copii o sa vezi.
Nu folosește nimeni copilul.Eu nu am acuzat copilul, eu am spus ca nu e ok sa resfeti in exces un copil mai ales dacă ști ca poate celalalt părinte nu are cum sa ii facă toate nazurile ca și tine ce doar atât faci intr-o zi pentru ca ii ingreunezi viata.
Cred ca e capabil,dar mereu ma întreabă lucuri. Daca vrea sa îl schimbe ma întreabă "oare sa îl schimb?",dacă ma pun sa atipesc și trebuie sa meargă cu el afara "da e suficient de cald,da e suficient de rece?",dacă fac ceva în casa "da nu ii pregătești laptele,nu îmi aduci paturica, nu ii dai sosetele" iar după ce sta câteva minute "merg la țigară si revin" iar atunci normal ca se agita copilul ca tot îl iau ba eu ba el.
Nu as avea ao problema, dar di dacă ii răspund la întrebări nu e bine. Daca zic mai dezbracal ca e cald, vai de mine îl răcesc. Daca zic mai îmbrăcat, vai de mine ca ia fi prea cald și nu știu de ce ma mai întreabă dacă el deja are o părere și a luat o decizie.
Din ce ai zis aici, el nu face nimic, e doar de decor, se bazeaza pe tine si e absolut pierdut daca il lasi singur, fiindca nu stie cum sa procedeze.Chiar si asa, dupa cateva minute de facut nimic, tot are nevoie de pauza de tigara si comenteaza ca o soacra la deciziile tale? Just great.Ca fapt divers foarte multi copii au facut tampenii fix in pauzele de tigara, de mers la toaleta etc.
Prin urmare, pot spune ca te inteleg daca nu ai incredere in el.
Asa e la primul copil, te simti prizonier absolut, si si la al doilea daca e diferență mică intre ei( intre primii nostri băieti este 1 an și 4 luni, era și mai greu decât cu unul.Nu scriii dacă e băiat sau fetită, dar dacă e fetită, fetele se linistesc mai bine cu tata indiferent cît de mult sta mama cu ele.La noi primii doi fiind băieti, ma gândean ce mama bună sunt pentru că ambii păreau să mă prefere. Când a apărut fiica noastră mai mare am fost socată sa constat că era topită după tatăl ei si după ce venea el acasă, parcă nu mai existam, chiar dacă eu stateam cu ea aproapte tot timpul.
Dacă ai copii de varste apropiate e greu la inceput, dar pe urma se joacaă impreuna, un frate are infinit mai mult timp decat părinții, altfel si dacă mai creste vrea tot timpul atenția execlusiva a unui părinte.vestea bună e cî perioada asta trece, apoi iti aduciaminte de ea cu nostalgie. Dacă e diferen
mai care intre copii cei mari pot fi de mare ajutor, se mai joacă cu el, il hranesc, il plimbă, poti merge și la cumăraturi.
Nu e bine să te descurajeze, ai nevoie deapreciere, e o muncă uriașă să ai grijă de un bebelus, mai grea și mai importantă decât orce altă slujbă Ar fi ideal dacă ar mai ajuta și bunicii.Si eu m-am luptat uneori cu descurajarea și obosela, dar iipovesteam lui Dumnezeu tot ce simteam, citeamPsalmii si ma incurajam.sotul meu ma ajuta cu toate cand era acasa.
Îl mai schimba și el și sta noaptea cu el sa îl râgâie sau sa încerce sa îl adorma. Apreciez chestiile astea da ma enervează ca se comporta ca și cum eu nu ma descurc cu nimic și ma face sa devin furioasa pe copil când plânge sau ceva ca am senzația ca ii demonstrez lui ca nu sunt capabila sau ma enervează ca la el nu face asa si cu mine face
Draga, golaniile si vagabontzeala s-au terminat. Acum traiesti o cu totul alta viata.
Eu știu că îs momente stresante că îi copilul mic dar e atât de frumos sa ii vezi toate momentele copilului pai voi trebuie să fiți cei mai fericiți că aveți o comoara așa că sparge gheața și adu atmosfera faina mai faci o gluma, va jucati cu copilul ce e cu treabă asta pe voi? Trebe sa îți comunici nevoile și să le pui in practica, mai du te tu la magazin, mai fa tu aia, mergeți cu copilul sa va plimbați pai de aia sunteți familie sa vă sprijiniți, hai că se poate
Din cele scrise de tine nu reiese nimic greșit. Oricum nu cred ca e indicat sa stai non stop cu copilul ca apoi se învață asa și ți va fi greu sa mergi și la baie. Oricum partea de adaptare e normala, te vei acomoda. Fa ți timp și pentru plăcerile tale, asa e normal. Prietenele mele după ce au născut mai ieșeau la o cafea, mai chemau prieteni la ei, mai stăteau la telefon de vorba. Invidia nu trebuie sa o simți, chiar dacă copilul e mai liniștit cu el, trebuie sa te bucure acest aspect. Lasă l și pe el sa stea cu copilul și mai ieși din casa, sau ieșiți împreună dar trebuie sa ai răbdare sa mai crească un pic, câteva luni măcar și apoi cred ca lucrurile vor întra în rutina. E normal ceea ce simți nu ti face griji și renunță la sentimentul de vinovatie
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
