Vreau să vă povestesc ceva din viață. Sunt o fată înaltă, am 1, 65 la 14 dar sunt cam grăsuță, pot apune că am aproximativ 66-67 de kilograme. La școală, colegii din clasa mea mă jigneau, mă făceau "balena" clasei, eu chiar nu suportam asta, toți din clasă se puneau împotriva mea și nu știu de ce, eu nu le-am făcut niciodată nimic, sunt o fată sensibilă și timidă și doamna dirigintă se pune împotriva mea, niciodată nu ma crezut, au ceva cu mine toți. Câteodată îmi vine să plâng și să arunc cu lucruri prin clasă ori acasă. O să vă spun o întâmplare: era ora de matematică, profa de mate ne-a dat un test și a zis să nu copiem sau să ne uităm unii la alții (eu nu am copiat niciodată și nici nu vreau, îmi place matematica) profa a plecat din clasă că a zis că se duce undeva (nu știu unde) toți din clasă se uitau la mine urât sau cu scârbă, eu scriam rezultatele de la test și dintr-o dată văd o hârtie în banca mea, m-am uitat la ea și scria câteva rezultate de la test eu nu știam ce să fac mi-a venit o lacrimă pe față, știam că hârtia e de la ei ("colegii" mei) apoi toți s-au uitat la mine și au început să strige: Alexandra (numele meu) copiază! Alexandra copiază! Profa de mate i-a auzit și a venit în clasă la noi, ea ne-a întrebat ce se întâmplă și ei au răspuns că eu copiez la test. Profa sa uita la mine urât și m-a intrebat dacă este adevărat, eu i-am spus că nu, eu chiar tremuram (deoarece profa de mate se enervează foarte rău, când aude că copiază cineva, dar eu nu copiam, ei mi-au aruncat o hârtie în bancă) toți colegii ziceau că mint și profa nu mă credea ținea cu ei, eu m-am ales cu un 4 în catalog ((( nu mai pot, explodam în interior, îmi venea să țip și să înjur dar o parte din mine nu voia, mi-au venit câteva lacrimi în ochi când am auzit ce notă am primit. Imi era frică de părinții mei dacă aflau, nu mai pot nu suport pe nimeni din clasa mea, după ce s-a terminat ora de matematică, profa a plecat și es uita cu scârbă la mine colegii mei râdeau pentru ce mi-au făcut. A venit și diriga să afle ce s-a întâmplat, colegii au spus că eu am copiat la test, diriga m-a întrebat dacă am copiat și eu i-am răspuns cu lacrimi în ochi că NU, toți colegii spuneau că nu e adevărat, că eu am copiat și diriga îi credea, ținea cu ei. Eu nu am nicio prietenă, toate au "iubit" și se sărută cu ei în clasă, eu chiar nu vreau să am acum, vreau să termin școala, să termin liceul, să fac o facultate, să fac ceva în viața asta... După ce s-a terminat o altă zi de școală am ajuns acasă, părinții mei sunt foarte pretențiosi când aud de mine, dacă vă spun că când vine cineva, mă țin în cameră că auzi la ei: îi fac de râs, că sunt sensibilă, moale și timidă asta este firea mea, așa sunt eu. Nu îmi place să vorbesc tare, cum vorbește mama mea, îmi place să fiu liniștită și să citesc cărți (ador să citesc când mă plictisesc în camera mea) ok, să revenim, profa de mate i-a sunat pe părinții mei deoarece ea are numerele lor de telefon, le-a spus că am luat "4" (mulțumită colegilor mei) părinții mei m-au chemat în living și m-au întrebat cu furie în ochi dacă e adevărat, eu cu câteva lacrimi în ochi, le-am spus că "nu" iar ei nici nu m-au crezut, am povestit tot ce mi-au făcut toți din clasă, iar ei au răspuns: Tu ne crezi pe noi proști, fată? Așa au spus, iar eu am spus că "nu" cu multe lacrimi în ochi și tremuram deoarece erau furioși, apoi după câteva secunde, tata mi-a dat o palmă peste față cam tare, mama mi-a zis tare și cu furie: să mă duc în camera mea și să nu mai ies de acolo și îmi iau și telefonul (oricum eu nu prea stăteam pe el, eu citeam mult). După ce mi-a spus asta am plecat în camera mea și am stins toate luminile, am început să plâng în pat, părinții mei chiar nu mă credeau, nu credeau în mine, cred că sunt doar o povară. Nu mai pot, ascult muzică tristă, stau doar în camera mea, nu-i suport pe colegii mei, eu sunt bătaia lor de joc, sunt doar o proastă. Imi vine să plâng când mă gândesc, părinții mei nici nu mă bagă în seamă..nu prea comunic cu ei, sunt mereu plecați la firmă, nu am vorbit cu mama mea cam niciodată despre mine, ce simt eu cu adevărat, nu simt acea iubire de mamă, mă tot strigă: Fată vino aici! Niciodată nu mi-a zis un măcar: Te iubesc, pui (ok, îmi vine să plâng) Iar tatăl meu, este dur, nu prea comunică cu mine, mamei mele îi spune: Iubito, vino aici! Sau baby, mie niciodată nu mi-a spus un: Te iubesc din inimă! Cred că sunt foar povara lor și bătaia de joc a tuturor. V-am povestit tot, nici în momentul actual nu prea vorbesc cu părinții mei, stau singură în cameră, ei sunt plecați prin restaurante și hoteluri de parcă nu știu că mai sunt și eu și vreau măcar un singur lucru de la ei: iubire și afecțiune. Sper că ați citi tot, puteți să-mi dați un sfat? Ce ar trebui să fac? Spuneți-mi orice, pentru mine contează

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook