Ce resimtiti ca fiind cea mai mare pierdere in viata voastra?
Incep eu: pierderea tatalui meu in 1986 si a bunicii mele in 2007. Sunt oamenii cu care seman cel mai mult, care sunt cei mai apropiati firii mele. Pe tata de-abia mi-l mai amintesc...

Persoanele iubite oricare ar fi acestea

Mamica in 1989 si tata in 1993.este prima data cand pot sa spun despre asta. Facem cu surorile mele tot ce este crestineste in fiecare an, dar eu nu pot sa vorbesc despre ei si sa imi aduc aminte cu ele. Ma doare ingrozitor ca i-am pierdut. Ma gandesc la ei zilnic si vorbesc cu ei, dar in taina sufletului meu

Depinde, in conditii normale parintii si fratii/surorile, bunicii, prietenii apropiati toti constitue o pierdere mai mare sau mai mica. Nu as putea spunecare e mai mare dar pentru mine mama si tata, mi-as dori ca macar odata pe an sa am privilegiul de a vorbi cu ei, de a-i atinge asa cum erau in realitate doar pentru un minut. Dar... numai in vise ma mai intilnesc cu ei.

Pe sotul meu, care a fost un om minunat si care mi-a lasat ca amintire un baietel minunat care seamana foarte mult cu taticul lui pe care il cunoaste din poze.

Cu o luna si jumatate inainte de implinirea frumoasei si mult asteptatei varste de 18 ani, mi-am pierdut tatal... A decedat, tanar fiind din cauza unor metastaze cerebrale.

Probabil familia... o fi asa importanta?

Bunica mea...in 2002. a fost o femeie foarte sufletista. mi-as fi dorit ca si acum sa traiasca. dar se pare ca cineva acolo sus a avut nevoie de ea...

Va multumesc tuturor pentru raspunsurile folositoare, adevarate si emotionante pe care le-ati impartasit cu mine. Am declarat-o castigatoare pe Adina, doar pe baza unei empatii. Parca vorbea de bunicuta mea. Cu aceeasi duiosie si acelasi dor. Mi-au dat lacrimile. Va multumesc.

E cam tarziu, (acum am reusit sa mai intru pe tpu.ro), dar vreau sa raspund la intrebare. In aprilie 2008, mi-am pierdut tatal, dupa ce timp de 6 luni l-am vazut stingandu-se sub ochii mei...Stiam ca nu are scapare, dar speram, undeva intr-un colt al sufletului ca medicii sa se fi inselat, si sa se intample o minune si sa scape cu bine de boala haina ce ni l-a rapit. Nu a fost asa, Dumnezeu a avut alte planuri pentru scumpul meu tata...Imi tremura sufletul cand ma gandesc la el...si asta fac clipa de clipa. As vrea sa nu doara atat de rau, dar doare. Inca nu pot vorbi linistita despre el si nu pot sa ma uit la fotografiile cu tata.
Pe cand era bolnav, ( si rar am vazut pe cineva care sa-si accepte si sa-si duca boala cu atata demnitate!), imi spunea ca i-ar placea sa o duca pe Andreea( fetita mea) la gradinita, cand va veni timpul, dar nu a apucat nici sa o auda vorbind... Andreea nu-si va cunoaste bunicul ( care a adorat-o atat de mult ) decat din poze si dintr-un filmulet pe care-am apucat sa-l facem inainte ca boala sa-l rapuna de tot.
In clipa in care tatal meu s-a stins, am pierdut un parinte si un prieten. Tatal meu a fost cel mai bun tata si l-am pierdut prea devreme, as fi vrut sa-l mai am alaturi macar cativa ani!

Anidor...ai o poveste impresionanta...nu am mai auzit pe nimeni sa vorbeasca asa frumos de parintii plecati in Lumea cea Buna.Si eu am ramas socat dupa pierderea bunicii mele... vorbeam asa mult cu ea si...acum imi dau seama...cate lucruri ar mai fi fost de vorbit.Imi pare rau pentru toti cei de aici! Asta e viata...cand credem ca totul o sa fie bine...ne da cate o palma dura...de nici nu mai stim de noi!

Pierderea unei sarcini la 1 an dupa casnicie prin 1999, a fost pana in prezent cel mai dureros moment pentru mine. Timp de 2 luni m-am inchis in mine si evitam sa ies sau sa discut cu cineva. Si acum ma gandesc la acel an si la faptul ca puiutul meu, daca ar fi fost in viata acum avea 9 ani.

Bunica, m-a iubit enorm, ma indemna mereu sa invat, sa ajung cineva, imi facea sandviciuri si o cana de cacao cu lapte, si mile aducea la pat, pentru ca citeampana la unu~doua ceasuri din noapte..., ma admira si ma conducea pana la poarta, duminica dimineata, cand mergeam la concert, la filarmonica..., Tata..., din pacate a fumat toata viata, si desi el mi-a insuflat dragostea pentru lectura si cunoastere, viciul asta NU l-am preluat! Lasati-va de fumat, oameni buni, o tigara =15 minute din viata - MINUS!

Bunicul meu daca as putea as face tot ce imi sta in putere ca sa-l aduc inapoi...

Multumesc inca o data celor care au gasit disponibilitate sufleteasca sa ne faca partasi la pierderea lor.

Pierderea tatalui meu in 1998, care a suferit de o boala f grava stand paralizat la pat 20 de ani si pe care mi-l amintesc doar in acel pat blestemat, neputand sa ma mandresc cu el mergand mana i manape strada.

Fetita mea:

Cel mai dureros eveniment din viata mea a fost pierderea tatalui si a bunicului meu... au murit in aceeasi zi si tin minte si acum cat de mult ma putut marca acea zi mai ales ca aveam doar 15 ani... tatal meu mere imi zicea ca va dori sa ma vada in rochie de mireasa sa imi invete copii sa pescuiasca. eram,, fata tatalui'' eram asa apropiata de el. iar bunicu inca tin minte cand ma duceam la el acasa si alerga dupa mine sa nu mai dorm langa caine si ce veselie imi invada inima cand eram cu ei dar se pare ca Dumnezeu a avut alte planuri cu ei

Pierderea tatalui meu ... aveam 10 ani cand a murit si acum am 14


inca ii simt lipsa... uneori simt ca m`a uitat de tot
eram "rasfatata" lui fiind si cea mai mica.
am tot ce`mi doresc pentru ca mama mea ne face toate poftele mie si surorii mele (18 ani) doar pentru a nu`i simti lipsa...cateodata nu reuseste sa ii tina locul... mi`e asa dor sa vb cu el si sa ma joc cu el ((

Sărut mîna dna Brigaela Biblia cuvîntul lui Dumnezeu promite un lucru minunat acela că morţii vor învia, şi asta cît de curînd, va fi o bucurie să ne întîlnim din nou cu persoanele care au murit, să-i vedem sănătoşi nu bolnavi cum au fost cînd au murit, Dumnezeu ceea ce promite va realiza el nu minte, şi eu mi-am pierdut în moarte unchiul la 36 de ani bolnav de cancer, bunica la 68 de ani tot cancer şi străbunica 85 ani tot cancer, aştept cu nerăbdare clipa învierii, care se apropie cu paşi repezi.

Eu nu am pierdut pe nimeni asa de apropiat doar srabunicii care sunt morti demult si matusa mea mirela care a murit cand avea 10-13 ani nici nu am vazut-o si nici ea nu m-a vazut.

M-au impresionat toate raspunsurile dar am si eu unul.Strabunica mea care a murit in 2007 iar bunicul meu care a murit in 2009. Bunicul meu era bolnav de la inceputul anului dar nu a vrut sa mearga la spital. A avut multe presimtiri in legatura cu moartea lui.Stia ca nu o sa mai reziste mult. El nu vroia sa moara la spital si de asta nu a vrut sa mearga. Iar intr-o seara cand i s-a facut rau pe la vreo 6 dimineata i-a zis tatalui meu sa cheme salvarea ca vrea la spital. Miercuri l-am internat in spital si sambata a murit. Ultima data cand l-am vazut am fost la spital si i-am facut cu mana si a mormait ceva din gura si asta a fost tot. Miercuri a fost inmormantarea si in aceeasi zi trebuia sa dau teza la romana.Nu am mai dat-o si am dat-o a doua zi(joi). La cat de suparata si trista eram diriginta m-a pus in ultima banca in fundul clasei iar eu trebuia sa ma concentrez la continutul tezei nu la ce vorbea dansa cu copii.Imi era greu...in clipele alea nu se andea nimeni la teza de la romana... dar dupa ce am terminat-o mi-am dat seama ca am gresit tot, iar cand vor veni rezulatatele sa fiu codasa clasei. Dar Dumnezeu m-a ajutat si am luat 8, 50 la teza la romana.Cu toate ca ma bucuram gandul meu tot la bunicul meu era.Si in restul zilelor timp de vreo 2 saptamani nici nu eram atenta la ore dar tot ma straduiam sa invat si sa incerc sa ma obisnuiesc cu gandul ca tataia nu mai exista.

Bunicul meu, decedat in 2006. M-a iubit enorm, insa eu nu am apreciat asta. El vroia sa fie bun cu mine, sa am tot ce imi trebuie iar eu tipam si il faceam in toate felurile.Cand eram mica si plangeam, el vroia sa ma linisteasca si daca vedea ca nu poate ii dadeau si lui lacrimile.In fiecare seara iesea cu mine afara, el statea cu barbatii de varsta lui iar eu cu copiii.Mereu imi cumpara ce vroiam si imi lua apararea in fata celorlalti.Prin 2004 sau 2005 a fost diagnosticat cu cancer la ficat.Si-a petrecut ultimii ani prin spitale.Eu eram prea mica si nu intelegeam situatia iar el isi dadea toata silinta sa para vesel si sa-mi faca toate poftele.Intr-o seara, bunica l-a sunat pe tata pentru a-i spune mamei vestea ca el murise. Ea nu mai era in stare sa vorbeasca.Eu si mama am fost devastate, eu am plans cat pentru 10 insi dar mama decat cateva minute. Apoi nu a mai scos niciun sunet.Era ca o stana de piatra.Nu facea nimic, decat privea in gol.Cand l-au adus acasa de la spital, eu n-am avut voie sa-l vad.Mama mi-a zis: Sa nu te uiti la el, sa nu-l vezi mort.De acum incolo il vei vedea exact asa cum este el: vesel si bun.Nu a murit, este aici cu noi.

Nu pot sa mai scriu, deja plang si nu vreau sa ma vada mama asa.Multumesc ca mi-ati dat ocazia sa imi reamintesc de el.

M-am uitat peste raspunsuri voastre si mi-au dat lacrimile

din fericire nu am avut nici-o pierdere mare in familie dar ma gandesc la acea clipa de la varsta de 10 ani. bunicul meu are 84 d ani, dar este foarte teapan munceste ca un om normal sapa da l animale se duce la padure.tot.
nu stiu daca este pacat dar eu imi iubesc mai mult bunicul decat pe parintii mei el a avut grija de mine de la 2 ani in sus pentru ca ai mei au fost la servici (locuim in aceeias curte) desi nu ne spunem unul altuia ca ne iubim acest lucru se simte, este cel mai de pret lucru pe care il am ma rog seara de seara sa-l mai tina Dumnezeu in viata, il iubesc prea mult si nu as putea traii cu gandul ca el numai este! am ajuns sa il visez mort timp de un an dar m-am obisnuit cu visele acestea care acum nu imi mai apar va fi groaznic

Am citit toate raspunsurile si pot sa spun ca mi'au dat lacrimile. Am si eu povestea mea... probabil cea mai trista! Acum 4 ani, Marti 14 Noiembrie 2OO6 la ora 18:00 cand am venit de la scoala, m-am asezat la masa, am mancat si ma jucam cu o oglinda mica de la fardurile mamei si am scapat'o si s-a spart in bucati, mama a dat din cap si a zis ca nu e un semn bun, dar nu am luat'o in seama. Urmatoarea saptamana, Marti 21 Noiembrie 2OO6, cand am venit de la scoala, cand am intrat pe usa i'a sunat mamei mele telefonul. Era unchiul meu care i'a spus ca bunica mea a murit. Nu puteam sa cred acest lucru, persoana care m'a crescut timp de 12 ani, care m'a invatat sa ma rog "Inger, Ingerasul Meu " si "Tatal Nostru ", persoana pe care o iubeam cel mai mult si nu puteam sa nu o sun zilnic sa ii spun ce am facut si ce mi s-a intamplat, persoana pe care o iubeam cel mai mult, nu puteam percepe ideea ca a murit. A facut infarct. Eu ma invinuiam pe mine pentru oglinda sparta, mama ca nu a avut grija de ea, bunicul ca o mai supara, unchiul meu ca era mai mereu plecat de acasa.La inmormantare nu'mi puteam lua ochii de la sicriu, cand preotii cantau vesnica pomenire, imi parea ca bunica isi misca buzele. Timp de 3 saptamani o visam incontinuu ca era in Rai si eu alergam spre ea sa intru si eu pe poarta cu ea, dar ea ma impingea mereu si imi zicea ca inca nu, sa mai astept! In vise imi zicea tot felul de lucruri care urmatoarea zii se intamplau, imi zicea ce doreste sa ii puna mama cand facea pachete si in fiecare seara imi doream sa ma culc mai repede sa o visez, sa vorbesc cu ea. Timp de 1 an am vorbit numai de ingeri si ce inseamna sa fii bun. Imi era dor de ea si inca imi e. Ma duceam la mormantul ei si imediat cerul se insenina si era o caldura mare.Cum ieseam pe poarta cimitirului cum se punea un vant si un frig de nedescris.Anul urmator, al doilea an, mi-a murit bunicul, tin sa mentionez ca bunica era din partea mamei, bunicul care a murit este din partea tatalui.Anul urmator, al treilea an, au murit doua surori, prietene bune cu mine, tatal lor s-a recasatorit si a zis ca pentru el nu este o mare pierdere ca face altii, dar femeia cu care s-a casatorit este sterila.Anul urmator, al patrulea an, a murit strabunica mea. Anul asta ce se mai intampla? De acum 4 ani sunt foarte superstitioasa, cand am vazut un preot pe strada si nu am atins banii am cazut intr'un gard si mi-a intrat o teapa in mana si am cam tot bratul cicatrizat.Cand imi taie o pisica calea, daca este si neagra, se iveste cineva sa'mi strice ziua.Eu retin foarte bine ce visez si de multe ori cum visez noaptea, urmatoarea zii asa va fi. De cand s'au intamplat toate asta m-am caracterizat si catalogat drept o ciudata. De ce mi se intampla numai mie? Si m-am inchis in mine foarte mult, dar am avut curajul sa imi spun povestea aici pentru ca vad ca fiecare om si'a deschis sufletul. Multumesc!

Mi-am pierdut bunicul in urma cu 5 ani. El m-a crescut, pentru ca mama nu prea s-a implicat in cresterea mea, ci doar acum cand deja am 16 ani. Am plans dupa el zile intregi si nopti, cat nu a plans mama mea. Mi-a fost greu sa accept asa ceva.Il iubeam enorm, si il iubesc.

Cam tarziu dar vreau si eu sa imi descarc sufletul!
Si eu am suferit cateva pierderi majore, la varsta de 5 (1991) ani, erea foarte bonlava, eu dormeam si ai mei mau trezit pentru ca ea ma striga incontinuu si nu si-a dat sufletul pana nu i-am tinut si eu lumanarea, o a doua pierdere (cea care ma marcat foarte mult) a fost pierderea unei foarte bune prietene pe care o cunoscusem la scoala, ne intelegeam ff bine si mai tarziu sa aflu ca parintii mostri sunt colegi de munca mama mea cu tatal ei (adoptiv) toate bune si frumoase dar ea erea cam bonlavioara si avea nevoie de transfuzii de sange in urma carora a contactat un virus necrutator, in 1998 boala a pus-o la pat, iar mie mi sa ascuns acest lucru, iar cand vroiam sa o vizitez am fost refuzat de ea pe motiv ca nu vroia sa o vad in situatia aia, in ziua in care am implinit 12 ani, am sarbatorit cu cativa prieteni dar fara ea deoarece nu se mai putea deplasa de ceva timp, in aceeasi zi la ora 23 si ceva nu mai tin bine minte am primit un telefon la capatul firului erea tatal ei vroia sa imi tranzmita ca Vivi decedase cu cateva minute in urma, in acel moment tot universul meu s-a pabusit, si am izbugnit in plans. a fost cea mai grea pierdere din viata mea, si astazi dupa atatia ani inca ma mai gandesc la ea.
in 2006 bunicul din partea mamei care nu prea ma inghitea dar eu tot tineam la el, si in 2007 tot in apropiere de ziua mea mi-am pierdut bunicul din partea tatalui, la care tineam enorm, si el tinea ff mult la mine si m-a invatat ff multe.

@deiu04tza toate povestile m-au socat, tu s-ar putea sa minti, dar eu te cred. Nu ai avea de ce sa minti. Iti cred povestea, m-ai socat si iti urez noroc.

Imi amintesc de bunicul din partea mamei, dar foarte putin. A murit cand aveam 3 ani. Stiu cum arata doar din poze. Dar imi amintesc cum o data ne-a dus la magazin sa ne ia dulciuri si am alunecat in noroi. Ce amuzant! Ne-am busit.
A murit de boala.
Mama imi spunea ca primul an din viata l-am petrecut la tara la ei. El ii spunea bunicii sa ma schimbe in haine frumoase. Ea spunea ca sunt imbracata frumos, dar el vroia sa ma imbrac in haine de oras ca sa ma plimbe cu caruciorul si sa se mandreasca.
Mi-e dor de el...

Pentru mine tatal meu...in urma cu 8 ani.

Tatal meu cand aveam varsta de 6 ani.asa am inteles ca oamenii sunt rai inca de cand se nasc:multi copii se fereau sa se joace cu mine si radeau de mine din simplu motiv ca eu nu eram ca ei! nu de putine ori am avut nevoie de sfatul unui barbat de simpla lui prezenta si nimeni nu m-a inteles! chiar si acum la 18 ani sunt multi care ma considera "ciudata" pentru ca nu am o "familie normala" de parca ar fi vina mea

Prima mea pierdere a fost bunica mea.A fost o persoana blanda, toate vacantele le petreceam la ea, ma atasasem de ea si o iubeam ca pe mama.Desi o iubeam atat de mult nu am fost anuntata ca a murit pe motiv ca aveam copil mic si nu ma puteam deplasa la mare distanta.As fi vrut s-o vad si sa o ating pentru ultima oara.Acum ma uit doar la pozele de la inmormantare care desi au trecu 15 ani de atunci inca doare.Acum 3 ani sa inecat tatal meu. Avea 72 de ani dar nu-i arata.Era un om puternic care stia sa treaca peste orice obstacol.Era un exemplu pentru mine in viata.Mama mea a ramas singurica la batranete care nu a rezistat mult fara el si cu 40 de zile inainte sa faca tata un an a baut soda caustica(se zice ca din greseala dar numai dumnezeu stie). Acestea sunt pierderile mele cele mai mari la care dumnezeu m-a intarit in momentele respective si am putut trece peste ele.Am ramas doar cu amintirile si cu dorul de parinti.Este foarte.greu sa nu ai la cine sa mai mergi... Apreciatii pe cei dragi cat sunt in viata