Ce sentimente aveti fata de parintii vostri?

Eu am momente cand simt ca ii iubesc pentru ca ei m-au facut pe mine si mi-au dat sansa sa traiesc, dar am si multe momente cand ma gandesc la lucrurile pe care le-au facut ei prin care m-au facut sa sufar si apoi simt ura fata de ei. Am sentimente foarte contradictorii si asta cred ma afecteaza destul de mult. Nu stiu cum sa ma "impac" cu ei in mintea mea.

Pana la varsta de 21 de ani am purtat un soi de ranchiuna parintilor mei. Nu am considerat niciodata ca am avut o copilarie fericita.
E greu de crezut ca un parinte nu te iubeste. Iubirea este in primul rand o intentie constienta, un angajament. Daca parintii te tin in casa lor o fac pentru ca doresc sa faca asta si e o actiune de iubire. La fel si hrana si hainele si faptul ca mergi la scoala, ca ai acces acum la internet.
Ei te iubesc doar ca nu stiu cum sa vorbeasca pe limba ta. Iti ofera ceea ce cred ei ca te face fericit. Probabil pornind de la ce i-a facut pe ei fericiti intotdeauna.
Eu am fost un copil care am primit multe cadouri, de la fructe la jucarii si haine. Am avut mereu ceva de mancare pe masa si am avut unde dormi. Am fost ajutat sa capat o educatie. Parintilor le-a pasat mult de mine. Dar eu nu am primit ce aveam eu nevoie si anume sa simt ca pot vorbi cu cineva deschis si sa ma inteleaga si sa ma incurajeze orice vreau eu sa fac. Cand greseam eram criticat si batjocorit si asta m-a facut sa devin retras, sa nu am prieteni si sa nu gasesc un prieten nici macar in familia mea.
Cu siguranta si parintii tai te iubesc. Dar ei nu stiu ce te face pe tine fericit.
Eu te sfatuiesc sa citesti cartea lui Gary Chapman : Cele 5 limbaje ale iubirii. Dupa care sa impartasesti lectura cu parintii tai. O sa iti schimbe viata complet.
Daca vrei cartea, trimite-mi un mesaj pe privat.

P.S : Acum ca am inteles ca parintii mei ma iubesc in felul lor, am grija sa le arat ce ma face fericit si totodata sa le spun ce ma supara, dar fara a le reprosa ci vorbind deschis. Si fac tot ce pot sa ii fac si eu fericiti.

Poti folosi rugaminti precum : Mama/tata, crezi ca ai putea sa...

Ajuta mult sa iti arati aprecierea fata de ei pentru micile si mai ales marile lucruri pe care le fac pentru tine.

Si primul pas este sa ii iubesti asa cum au neovoie. Poate si ei simt ca nu ii iubesti. Gandeste-te ce poti face pentru ei.

Gandeste-te cum ar fi sa nu ii ai, cum ar fi sa ramai singur, si-atunci ai sa vezi ca impacarea o sa vina de la sine. Sunt atatia care si-ar dori sa-i piseze parintii la cap, numai sa-i aiba langa ei...

Si eu am trecut prin lucruri foarte asemanatoare ca tine. Din punct de vedere material am avut cele necesare. Insa nu i-am simtit niciodata pe parintii mei dornici si entuziasti sa ma sprijine, sa ma incurajeze sincer si sa se arate bucurosi ca exist. Toata viata mea am fost criticat si asta m-a afectat foarte mult, chiar daca parintii mei acum refuza sa inteleaga asta.

Ce ma durea pe mine foarte tare a fost faptul ca tata ma ridiculiza la aproape fiecare greseala pe care o faceam si ma batjocorea de fata cu alti adulti, prieteni de-ai lui, profesori sau anternori. Nu puteam sa suport cand tatal meu imi facea asta. Imi venea sa ma bag cu capul in pamant sau sa ma omor cand vedeam ca rade de mine cu alte persoane. Ma simteam un nimic, un obiect de aruncat la gunoi. Cred ca din cauza asta in subconstient am avut senzatia ca tatal meu nu si-a dorit niciodata ca eu sa exist si ca nu este bucuros ca m-am nascut si asta e foarte dureros. Desi acum inteleg ca tatal meu a facut aceste lucruri fara sa stie ca ma va afecta si stiu ca el ma iubeste pe mine inca nu po sa depasesc resentimentele pe care le am faat de el. Eram tot timpul suparat, cred ca aveam depresie si am avut si multe probleme de sanatate despre care multi doctori mi-au zis ca sunt cauzate de psihic.

Am avut si probleme de relationare din cauza asta. Mi-a fost foarte greu sa imi fac prieteni si sa interactionez cu oamenii, mai ales cu fetele. Eram timid, retras, preferam sa stau singur decat cu altii. Nici acum nu pot sa spun ca am prea multi prieteni dar am reusit sa devin putin mai deschis.

M-am gandit si sunt constient de asta. Dar tot nu pot sa trec de anumite chestii.

Eh, e normal, oamenii sunt oameni, si parintii tai la fel adica Uneori mai gresesc, alteori poate sunt obositi, sau ingrijorati, dar de cele mai multe ori fac chestii care nu ne convin pentr ca tin la noi foarte mult, pentru ca au o experienta de viata care deseori le permite sa vada ceva mai mult decat vezi tu - pe principiul ei au fost unde esti tu, tu nu ai fost unde sunt ei. Oricum viata e plina si de chestii mai putin placute, sau care ne convin mai putin, asta e, fara unel nu am putea aprecia altele. Deci la gandul ca te iubesc si-ti vor doar binele incearca sa nu dramatizezi prea mult, ia lucrurile asa cum sunt si, de ce nu, uneori mai zi ca ei si fa ca tine, nu-ti consuma energia inutil luptandu-te poate chiar impotriva ta

Nu prea sunt de acord cu faptul ca parintii fac lucruri care sunt daunatoare copiilor pentru ca ii iubesc. Sunt multe cazuri cand parintii pur si simplu isi refuleaza ura si propriile frustrari pe copiii lor fara sa incerce sa le faca ceva bun copiilor. Bineinteles ei nu realizeaza, dar le fac foarte foarte mult rau copiilor si ii pot distruge pe viata. Uneori daca unii parinti urasc pe cineva (sefi, politicieni, etc etc) se poarta rau cu copiii de parca copiii ar fi de vina pentru ce li se intampla lor. De fapt se razbuna pe copii pentru ce li se intampla lor pentru ca copiii sunt mai slabi ca ei. Bineinteles ei nu sunt constient de asta, dar asta nu inseamna ca nu e un lucru rau.

Citeste cartea lui Gary Chapman. Apoi roaga-i sa o citeasca si ei. Trecutul nu il poti schimba. Dar poate fi un viitor in care ei oferindu-ti de acum inainte intelegerea si incurajarile de care ai nevoie tu ii vei ierta mai usor.

Si mie mi-a fost greu sa trec peste tot ce a fost in trecut.
Dar e o chestiune de alegere : Lasi trecutul sa stea in calea fericirii voastre sau folosesti prezentul ca sa fiti fericiti pe viitor.

Chiar şi cei mai buni părinţi sunt supuşi greşelii. Câteodată poate greşesc anume din cauza noastră. Mă refer la situaţiile când sunt stresaţi din cauza că vor să ne asigure cele necesare vieţii, şi din cauza epuizării ajung poate să-şi iasă câteodată din fire. Dar vorbind la general, părinţii se încadrează în categoria de persoane care trebuie preţuite cel mai mult.
Cele bune!

Sincer asa am fost si eu, de fapt eram pana cand am inatnit un baiat dar asta nu conteaza.Acum mi-am dat seama ca daca ei nu erau nici eu nu as fi existat, si cei drept nici acum nu ma inteleg perfect cu ei dar nah asta e soarta, oricum jumate din sfaturile care mi le-au dat le-am ascultat(dar doar acum )si se pare ca imi sunt folositoare.Eu cred ca ar trebui sa te imaci cu ei pentru ca am vazut si eu cum e sa nu vorbeasca cu mine saptamani si poate ti s-ar putea intampla si tie asa ceva

Eu fac tot ce e posibil sa ma inteleg bine cu ei si zic ca reusesc, dar e un fel de aparenta. Nu pot sa le zic tot ce am pe suflet, nu ma inteleg, insa vorbim normal despre subiecte banale. Daca spun lucruri care ma ranesc incerc sa ii ignor.

Unul din motivele pentru care sunt atat de stresat si afectat de ceea ce fac ei e si pentru ca simt undeva si iubire fata de ei pentru ca ei m-au facut pe mine si datorita lor exist si eu. Si asta ma face sa ii iubesc pe parintii mei. Dar pe de alta parte cand ma jignesc si ma batjocoresc simt ura fata de ei. Si contradictiile astea din capul meu ma afecteaza foarte tare, ma fac sa fiu furios, nelinistit si nu pot sa dorm uneori.

Dar te-ai certat cu ei? daca da de ce? din ce cauza te-ai certat cu ei?