Hei, buna seara TPU... am o maare problema :-s, adica mare si ciudata :-s de aproape 2 luni de cand a murit bunicul meu m simt foarte ciudat... deci parintii mei nu ma inteleg deloc, si mereu cred ca fac totul gresit, ma simt mereu singura si uitata de toti, fara sa vreau ma cert cu toti prietenii, notele imi scad si am devenit singuratica.
Nu stiu cum sa trec peste asta, este dificil pentru mine ca la 14 ani sa am gandirea unui adult [asa sunt eu] pentru ca mereu problemele alor mei se revarsa peste mine :-s, o perioada a trebuit sa stam cu bunica mea, la 5 km de oras, iar cand ajungeam acolo era mereu seara si eram mereu izolata de ceilalti, iar mama ma certa din orice. este foarte greu pentru mine sa stau singura in week-end deoarece ai mei trebuie sa mearga la bunica mea, si nu stiu cum sa trec peste starea asta mereu sunt trista si uneori am niste ganduri de si eu ma mir...
Cat despre gandirea de adult pe care toti spun ca o am... ce sa mai spun, este ciudat ca la varsta de 14 ani un copil sa treaca prin asa ceva, se poate numi drama, dar asta e. Consider uneori ca nu stiu de ce m-am nascut si vreau sa mor pentru ca nu mai pot suporta tot ce se intampla, viata pentru mine a devenit un calvar . Pe langa acest aspect ma intreb uneori de ce ma comport ca un copil adica mereu cu prieteni sunt diferita si pot spune ca doar cu ei ma mai simt ca "acasa"...
Sincera sa fiu sunt putin "traumatizata" de ce mi se intampla , pentru ca moartea bunicului meu a fost un accident si desi cred ca m-am consolat cu acea idee nu e asa , deoarece nu exista clipa sa nu ma gandesc la el si sa imi vina sa plang sau nu exista persoana care sa ma inteleaga, nici macar mama care nu vrea deloc sa asculte desi simt nevoia sa vorbesc cu ea :-s.

Poate cineva sa imi spuna cum sa ies din aceasta stare "depresiva", pentru ca toate s-au adunat in capul meu si pur si simplu nu mai suport + ca colegele mele cand nu imi raspund la telefon nu stiu de ce dar ma simt goala pe dinauntru, si uneori simt nevoia sa am un prieten care sa ma inteleaga. etc., oricum scuze ca v-am plictisit cu astea :-s, daca vreti raspundeti daca nu ok .

Te inteleg foarte bine! tu trebuie sa-ti continui viata.nu trebuie sa te opresti aici.
e si normal sa simti un gol in sufletul tau ca nu mai ai pe cineva drag oproape.
tu incearac sa vorbesti calm cu mama ta, sa nu mai continui sa te certi.
incearca sa vorbesti cu ea intr-un mod diferit...incearca tu sa analizezi singura lucrurile.
pentru virsta care o ai incep probleme e si normal, dar tu trebuie sa fii optimista si sa fii puternica!

Nu trebuie sa te lasi lasata in jos.
Si eu am 14 ani, si stau mai mereu singura.In afara de chestia cu bunicul tau (Dumnezeu sa-l ierte), ne asemanam foarte mult.
Nu trebuie sa te mai gandesti la asta.Incearca sa zambesti.Viana nu e mereu roz, dar nici mereu neagra.Nu poti sa stai toata viata si sa iti plangi de mila.
iar la chestia cu prietenii, mama, si la mine e la fel.Cu ai mei sunt o persoana, cu prietenii alta.Stiu, simti ca prietenii tai te iubesc asa cum esti, iar de parintii tai simti ca trebuie sa te ascunzi, ca sa spun asa.
E greu, dar trebuie sa continui.
Fruntea sus, si lasa plansul!
Si prin a trece de asta, incerca in primul rand sa te gandesti ca parerile rele ale oamenilor sunt neimportante, insa cele bune, de apreciat.Sa nu te lasi doborata de tristete si singuratate! Incearca sa zmbesti...dar cu inima nu cu gura!
Succes in continuare! :*

Buna,

Incearca sa discuti cu mama ta despre cum te simti.
Decesul unei persoane foarte apropiate nu este un eveniment peste care poti sa treci usor si repede, insa trebuie sa te impaci cu ideea ca bunicul tau nu mai este si ca viata ta merge inante.
Ai toata viata in fata si trebuie sa gandesti optimist si sa nu te lasi prada sentimentelor si gandurilor care te acapareaza in prezent.

Porblema este ca mama nu vrea niciodata sa ma asculte cand vrobesc cu ea, si daca ii spun ceva zice : "pune-te tu in locul meu" e evervant :-l

Ai putea sa discuti cu psihologul scolii despre sentimentele tale si situatia in care te afli, daca zici ca mama ta nu te asculta.

Of, of.
La 14 ani eşti copil, cu sau fără gândirea aia matură pe care alţii ţi-o dau, crede-mă. Şi eu am trecut prin chestii naşpa, poate mai naşpa decât tine, dar nu este o dramă. Este doar firul vieţii. Fiecare cu ale lui.
La 14 ani e absolut normal să te simţi ciudat, să nu te înţelegi bine, să devii singuratic, să te schimbi etc.
Şi părinţilor le vine greu să înţeleagă că te dezvolţi, creşti, devii cineva. Ei nu mai pot acum să-ţi impună la fel de multe lucruri. Încearcă să te înţelegi cu ei cum poţi, şi nu aştepta de la ei să priceapă tot ce simţi, e imposibil. O să fie şi mai rău din păcate.
Toţi avem nevoie de un prieten, şi ne simţim mai bine cu cei de vârste apropiate cu ale noastre pentru că şi ei trec prin aceleaşi schimbări prin care trecem noi. Ei ne înţeleg mai bine, şi ei au aceleaşi probleme şi neînţelegeri cu ai lor, chiar dacă noi nu ştim de ele mereu.
Nu ceda, orice ai face, nu ceda.
Nu eşti singura care se simte aşa, crede-mă! Mulţi avem griji mari pentru vârsta noastră, pe care nu le înţelege nimeni, decât noi, şi nu avem cu cine să vorbim despre ele. Dar nu trebuie să te îngrijorezi. Orice se petrece ciudat, e doar în capul tău, dar nu eşti singura cu aceste probleme. Să nu crezi că eşti unica fată matură, unica fată depresivă sau unica adolescentă cu o viaţă tulburată. Eşti unică, evident, dar tuturor ne e la fel de greu.
Fii optimistă, învaţă pentru şcoală, stai cu prietenii şi încearcă cum poţi să te înţelegi cu părinţii.
O să tot ai stări ciudate. Şi nu te mira, 2 luni nu e o perioadă lungă. O să treacă şi asta! Plângi până te simţi liberă, că nu poate nimeni să te judece din cauza asta. Stai aproape de tot ce ţi-e drag şi tot ce are importanţă pentru tine, pentru că în jegul ăsta de adolescenţă, e naşpa şi greu, mai ales pentru unii mai sensibili. O să fie şi zile mai naşpa, şi zile superbe, dar adu-ţi aminte mereu că o să fie bine la sfârşit

Multumesc, m-ai facut sa imi amintesc chestii foarte bune :X. Dar problema cu parintii nu se trage neaparat de aici, de mult mama ma certa pentru fel de fel de chestii neinsemnate ca de exemplu acum 2 zile dupa scoala am stat putin prin parc cu o colega cam o ora pana iesea matusa mea de la scoala [ e profesoara] ca sa merg cu ea acasa. Cand i-am spus mamei ea a zis ca ce am stat " la agatat" ceea ce nu e neaparat cazul nu conteaza, ideea e ca ea nu-mi ofera libertatea de a iesi cu prietenii in parc sau la un suc [nu mai vorbim] mereu zice ca toti sunt ""parsivi" si vor doar raul, si ca trebuie sa ma apropii de ea decat de prieteni, nu o pot intelege dar asta e Insa consider ca nu are dreptate pentru ca mereu trebuie sa sta izolata de ceilalti pentru ca nu ma lasa ea nicaieri si etc.

Până la urmă probabil insistenţa ei de a nu te lăsa cu alţii se trage din multe experienţe eşuate de-ale ei. Şi ştie ce vorbeşte. Nu-i iau apărarea acum, dar să fim serioşi, de multe ori, noi copiii, ne putem înşela şi ne împrietenim cu tot felul de ciudăţenii de oameni. Evident, nu-i mereu cazul, dar da, ar trebui să te apropii de ea mai mult pentru că mama trebuie să fie mereu cea mai bună prietenă a unei fete! Asta aşa e, crede-mă

De-acord cu tine!

Mda..stiu dar problema este ca ea nu a avut experiente esuate ))

De unde ştii prin ce a trecut ea în toţi anii ei? Că poate nu ţi-a povestit niciodată toate experienţele
În orice caz, părinţii devin "obsedaţi" de libertatea noastră pentru că ne vor binele. Acuma că unii sunt mai încuiaţi la minte sau nu, asta e. Le e şi lor greu, imaginează-ţi. Acum 10 ani te ţinea de mâini sau în braţe când treceaţi strada şi-acum e nevoită să te lase singură, să aibă încredere în tine, că poţi să te descurci fără ajutorul ei.
Vorbeşte cu ea când ai ocazia, ca de la fiică la mamă şi asigur-o că poate avea încredere în tine (atenţie, nu doar prin vorbe, asta înseamnă să nu o dezamăgeşti), asigur-o că ţi-ai sortat bine prietenii şi nu sunt atât de răi pe cât par (eventual adu pe cineva acasă dacă e nevoie) şi asigur-o cât de clar poţi că ea va fi prima la care vei merge când vei avea nevoie de ajutor şi nimeni altcineva. Fă-o să înţeleagă că tu creşti, şi în câţiva ani pleci de-acasă! Spune-i să te lase să înveţi pe propria ta pielea, să te maturizezi, că doar nu o să stai toată viaţa după fusta ei.
În timp va înţelege
Dar până nu poţi pleca de-acasă, trebuie să te înţelegi bine cu toţi din familie.

Bună.După părerea mea nu e normal ca la 14 ani să pici într-o stare depresivă ca a ta.Eu am o vorbă :Asta.i viața! Mai ai și perioade în care te simți lăsată la o parte, momente în care pur și simplu poți doar să stai și să plângi.În privința mamei tale...greșește că nu vrea să te asculte, pentru că tu poate ca și copil ai multe întrebări să ii pui cărora nu le poți găsi singură raspunsurile.Eu te sfătuiesc să vorbești cu mama ta când e intr-o stare bună și să îi spui ce simți, ce gândești.Viața merge înainte până la urmă, nu stă în loc pentru problemele noaste, iar noi trebuie pur și simplu să trecem peste.Și eu am 14 ani,și pe mine mă ceartă părinții câteodată fără motiv, dar asta gândesc doar eu, pentru că părinții nu or fi nebuni să te certe degeaba. Știu ei de ce te ceartă... Până la urmă nu ai de ales.în viață primești o zi rece, una caldă și tot așa, dar tu trebuie să te gândești că sunt doar niște momente și că nu e ca și cum toată viața ta e un calvar. Sper să te ajute sfaturile mele și să treci peste toate astea zâmbind.

Eu nu mi-am cunoscut bunicul dar uneori imi e dor de el si plang, mama mi-a povestit despre el, e ciudat sentimentul, gandeste-te ca bunicului tau nu iar fi placut sa te vada asa, vorbeste cu el, sigur te asculta, stiu ca pare o nebunie dar te ajuta sa te descarci, incearca sa faci tot posibilul sa iti revi gandindu-te la el, de acolo de unde e sigur te poate ajuta mai mult e mai aproape de Dumnezeu. Totul in viata ni se intampla cu un scop, incerca sa vezi partea buna a lucrurilor, capul sus.