Hei, TPU azi cerându-ni-se date la școală despre situația fiecărui părinte al fiecărui elev, printre care și nivelul de studii, am aflat că mulți nu au nici 4, 5 clase, dar că au câte 2, 3 copii. Dar mai ales ce m-a impresionat a fost cazul cuiva care avea cele mai puține clase și totuși copilul lor, elevul meu de la clasă este foarte bun.

Toate aceste lucruri mi-au dat o durere în stomac și multe ruminații iar, gândindu-mă la viața mea și la deciziile mele.
Parcă, uitându-mă în urmă, dar mai ales la poveștile acestor copii, realizez că poate am fost prea obsedată de teoriile Bibliei cu "păcatul merge până la al 4 lea neam" și gena merge prost ori chiar prea înverșunată pe propria familie (care abia acum realizez, că deși emoțional a fost praf, măcar familia mea a avut 12 clase) și chiar am primit o educație bunicică, chiar dacă pe motivațional și emoțional au lipsit mereu din viața mea. Dar în fine, realizând toate astea, realizez că am pierdut ocazia de a-mi întemeia o familie și a avea un copil (care orice ați spune că bla bla, este o realizare până la urmă la finalul vieții, dacă iese bunicică).
Acum însă și dacă aș mai vrea, din toate punctele de vedere nu cred că va mai fi posibil, deoarece am înrădăcinate toate aceste idei din trecut și nu mă văd căsătorită(astea teoriile și ideile deja le-am tot dezbătut pe acest forum legate de ideea căsniciei patriarhale românești), dar mi-aș dori enorm un copil, însă realizez că salariul de învățător nu mi-ar fi suficient, ca mamă singură, iar ca să mă reprofilez chiar nu știu către ce și la ce aș fi bună sau mi-ar plăcea, dar ceva care să-mi permită și timp ca să mă pot ocupa de copilul meu, așa cum nu a avut mama suficient timp pentru mine.

P.S. oare dacă totuși am avut aceste gânduri și idei păreri legate de tot, de viața de cuplu, de familie, de copilărie și educație, e totuși pentru că Dumnezeu mi le-a pus și a încercat să mă protejeze totuși, că poate atunci nu eram pregătită să-mi întemeiez o familie, nu?! Anume ce vreau să întreb, e că, în final orice emoții sau decizii avem noi în legătură cu un subiect sau situație de viață e până la urmă tot date de Dumnezeu și în final orice ne-ar da Dumnezeu este pentru binele nostru. Dacă am avut toate aceste idei și toată această ură asupra neamului și ideii de procreere e pentru că de fapt a vrut să mă protejeze de riscul de a-mi întemeia o familie eșuată sau chiar eu să nu fiu o mamă bună pentru copilul care poate ajungea un om plin de păcate?

Faptul ca nu te-ai casatorit și nu ai facut copil tine de oameni, nu de Dumnezeu.

Citeste despre trauma transgenerațională.As recomanda si un film Un alt sine. Exact ce zice Biblia despre pacatele parintilor.

Daca vrei sa ai o familie, tine de tine si de cat de mult iti doresti. Iesi la intalniri, si incearca sa iti faci un iubit in prima faza. Si dupa aceea daca relatia tine destul de mult si va intelegeti, poate ajungi si casatorita.

Un copil are nevoie de 2 parinti. Din foarte multe motive, nu doar financiar.
Roaga-te sa iti intalnesti sufletul pereche cu care sa intemeiezi o familie.

Tu pui prea mult accent pe treaba cum ca "asa a vrut Dumnezeu sa fie". Dumnezeu ne-a lasat liber-arbitru sa decidem ce facem cu vietile noastre. D-aia vezi si tu in jurul tau atat de multa diversitate la modul general. Nu ti-ai facut o familie pentru ca nu ai vrut. Ca oportunitatile pana la urma noi ni le facem. Uite si eu am 26 de ani si nu am familie dar nici nu mi-am dorit sa imi fac si in continuare NU imi doresc prea curand asa ceva. Poate dupa 30 dar pana atunci vreau sa ma bucur de libertatea singuratatii. Chiar nu-mi doresc sa ma bata una la cap si sa ma baraie ca trebuie sa fac cutare si cutare lucru cand i se scoala ei ideile + ca am suficiente probleme pe cap si fara alte complicatii. Deci, in concluzie, vrei sa iti intemeiezi o familie? Incepe sa iesi la intalniri pana gasesti persoana care isi doreste acelasi lucru.

Un psiholog te poate ajuta enorm!

Am auzit de filmul acela și chiar un terapeut îl recomanda pe fix aceeași problemă.
Am să mă uit la el, mersi!

Păi copil mi-am dorit mereu chiar și când familia mea era un fiasco. Soț nu însă. Nu cred în întâlniri, nici în dragoste, plus că, cred că am mai spus pe aici, că nu-mi plac bărbații. Unicul motiv pentru care da, aș alege un bărbat ar fi pe considerentul tot familie. Dar așa ceva nu am văzut. Mai ales sub ce formă vreau eu familie.
Pentru că ce spui tu cu libertatea singurătății, asta mi-am dorit și eu, adică îmi doresc așa, copilul să fie evident pe primul plan, daaar nu fără a-mi ocupa și timp pentru mine (indiferent că e doar statul în casă și scrisul de poezii sau romane sau vizionatul de documentare polițiste) deci tocmai de aceea nu doresc căsnicie. Dar cum spuneam doresc copil, enorm de mult. Iar un soț dacă ar fi mi-aș dori doar pentru nevoile copilului și protecția lui, dar nu doresc să se bage și în viața mea un bărbat.
Deci realitatea e că, nu voi găsi niciodată un astfel de bărbat. Un bărbat amic ci nu un bărbat soț. Iar copil singură, aspir, tocmai de aceea mă gândesc la jobul cel mai bun pentru a putea întreține o casă și un copil ca femeie singură.

Cu ce?! Merg la psiholog, nu m-a ajutat cumva să devin bogată între timp ca să pot înfia un copil sau chiar face și oferi tot ce are el nevoie, fără frica zilei de mâine. Deci la ce mai mă poate ajuta psihologul?! Însă da, m-a ajutat pe job, n-am ce să-i reproșez aici terapeutei mele, măcar să mă lupt să mi-l țin pe ăsta din prezent și să nu-mi mai dau demisia, m-a ajutat. Astăzi nu mai mi-am dat demisia.

Si de ce nu incerci sa adopti un copil? Daca tot nu vrei barbat alaturi de tine care ar fi putut sa mai contribuie si el pana la urma cu un salariu acolo. Am inteles ca iti faci griji ca din salariul de invatatoare nu o sa poti intretine un copil dar mna...si un job part time daca iti iei pe langa cel de invatatoare, nu o sa mai ai timp de copil...e complicat cazul tau, nu stiu cum ar fi mai bine sincer sa fiu.

Păi și de oameni, dar și de Dumnezeu.
De la tot, de la bullyingul școlar, până la neimplicarea tatei și ura mea pentru bărbați. Toate astea au fost scrise de mult în cartea vieții sau măcar Dumnezeu știa de ele, că așa voi ajunge eu și nu a împiedicat să mor din naștere, căci așa mi-a fost scris, să nu mor ci poate doar să stau pe aici și să învăț câte ceva sau să mi duc crucea. Ba chiar și faptul că am urât bărbații și acest aspect m-a format homose*uală sau măcar că aș îmbrățișa ideea căsătoriei între femei ori că oscilez chiar între homose*ualitate și chiar ase*ualitate e tot de la Dumnezeu și de la Satan. Ca să primesc o cruce. Crucea prin care lupt să nu sar pragul de a cade în păcat.
Ba chiar și ura contra neam, e tot de la Ei, pentru că, poate în realitate, Dumnezeu știa de la începutul vieții mele ce-mi trebuie mie, și dacă nu am copii, înseamnă că în acest moment nu de copii am nevoie, deși mna, omul și-i dorește. Mai ales când lucrezi cu ei și primești zilnic calde și sincere îmbrățișări, iar la casa ta când te întorci bate vântul și auzi doar ecoul singurătății tale.
Cireașa de pe tort când afli povești de genul cum că alți părinți cu mult mai puține clase ca ale tale și chiar cu vârstă relativ cu a ta sau cu puțin peste a ta, are deja câte 2, 3, 5 copiii și deși sincer pentru acei copii nu e nimic de invidiat pentru că-mi închipui ce lipsuri au niște copii cu părinți fără salariu măcar minim pe economie și chiar fără perspectivă și fără minima educație înobilatoare. Îmi închipui că acolo, nu e nimic de invidiat și mai ales în zilele noastre de opulență și emancipare, nimeni nu și-ar mai dori să trăiască sub aceste condiții.
Dar îți dai seama că criticul tău interior, care vede opusul vieții tale, te atacă și mai mult. "Păi cum, ăla cu 5 clase are copiii cât clasele lui, iar tu cu 12 și intenția de a termina cândva o facultate sau poate chiar mai multe, nu ai fost în stare?!"
Cred că aici nu știu de fapt, cât e vorba de dorință și cât de mândrie. Dar da, mândria mea e ușor șifonată acum. Iar mintea puțin contrariată, de ce e viața așa de anapoda uneori?! Unii au parte de prea mulți copii și nu au posibilități, nu mai spun de a-i crește decent, dar nici măcar posibilități de a-i proteja, de a-i crește în tot ce înseamnă securitate (securitatea că ai un loc în care să te refugiezi și să fie al tău, anume casă, securitatea că ai ce pune pe masă, anume că nu faci foamea, securitatea că familia sau tutorele e lângă tine orice ar fi, anume că te simți protejat și validat) și deși mulți nu au acestea, tot mai mulți se nasc în zceste familii care nu le pot asigura necesitățile basic, iar alții care poate nici eu nu or fi oameni perfecți, dar care cât de cât are resurse și a finalizat niște cicluri, niște studii, nu poate avea acei copii (indiferent de motiv, că e infertilitate, că e frică, că e mentalitate chiar, că e fugă de răspundere chiar sau frica de răspundere). Oricare ar fi motivele e trist nu crezi, că oamenii ajung la acele motive deși au ceva educație și cât de cât resurse, iar alții care tocmai nu se mai gândesc la motive, dar nu au educația și nici resurse bogate, fac cei mai mulți copii sau au parte de cei mai mulți copii.

Psihologul nu te poate ajuta să devii bogată; asta ar putea-o face eventual un consilier vocațional sau profesional.
Dar al tău psiholog sigur mai are de lucru ca să te facă să pricepi motivul misandriei tale și să găsească o cale pe care s-o urmezi pentru a o putea depăși.

Desconsideri oamenii care au mai putina scoala, urasti barbatii, te lamentezi si ai idei periculoase despre Dumnezeu. In mod clar nu trebuie sa ai un copil si nici sa lucrezi cu copii pentru ca esti un om periculos.


Eu cred totusi ca oamenii se pot schimba, si tu poti.dar trebuie sa muncesti foarte mult pentru asta

Desconsider?! Pe bune?!
Ești prost dacă tu asta crezi.
Ba din contră mi-e milă de copiii aceia, că au astfel de părinți. Și de ei că si-au dorit copiii în aceste condiții.
Nu desconsider, ci doar văd realitatea. Realitatea e că, în secolul 21 dacă nu ai minin peste mediu pe economie indiferent că ești părinte singur sau 2 părinți, e grav.
Explică-mi tu, ce copil crești cu 20 de mil și cu expresii de genul "Fă, bă, celelalte și tot așa." Chestii pe care le aud zilnic la elevii mei. Și aici nu e vorba de gramatică în sine, că sincer nici eu nu cunosc toata gramatica, însă e vorba de mentalitate.

Eu măcar din calvarul alor mei, am învățat ceva. Că nu trebuie și nu trebuie să am copiii până nu voi deveni perfectă sau bogată. Că un copil nu are nevoie de un tată absent și o mamă care doar muncește ca să aibș copilul oricum doar strictul necesar.
Deci și lamentarea mea vine tot din acest aspect, că din start cu o familie ca a mea, nu am parte de un viitor prea strălucit. Deși eu măcar lupt să mai îmbunătățesc ce pot, prin terapie, prin studii, prin tot. Dar să vedem ce vor mai îmbunătăți copiii aceștia, căci deja trăiesc traume mult mai mari.
Și da, față de Dumnezeu am multă ură, uneori, pentru că fix de aia oamenii nu mai sunt oameni. Pe unii îi lasă să se îmulțească fără pic de răspundere. De aia mă supăr. Mai bine pe vremea comunismului, însă doar că eu aș fi schimbat legea. Cei care nu au de la minim mediu salariu pe economie în sus, de preferat și cei care nu au ambii parteneri lângă și cei care evident nu trec testele psihologice pentru echilibru și par labili, să fie castrați (atât bărbați cât și femei) și să trăiască dracului doar ca un om de rând, dar fără a mai da societății copiii slabi.
Mai îmi și spun mie ateii că teoria lui Darwin e adevărul. Pe dracu cu adevărul lor, că în viața asta văd că se înmulțesc doar mai mult oamenii slabi, săraci, comparativ cu teoria.

Să mă schimb?! Oamenii nu se schimbă. Drept dovadă, cui e dat să fie melc, va muri melc. Tocmai de aceea aș vrea să dispară toți melcii ăștia de pe pământ. Că ne chinuim doar pe aici. Măcar eu, am noroc că nu am copii, aia e trag doar de mine să ajung la ziua finală, dar câți copiii de genul nu trăiesc cu astfel de părinți?!
Mie una mi se rupe sufletul de astfel de copii chinuiți. Copiii ar fi trebuit să se joace, să nu simtă grija și lipsa, să se bucure de copilăria lor, dar în schimb uite și tu, tot felul de copii.
Și cică noi în fată lui Dumnezeu suntem egali. Dar de fapt egalitatea nu există din naștere, vezi bine. Dacă mai adaugi și blestemul merge până la al 4 lea neam și mai adaugi și păcate strămoșești, cu atât mai mult nu suntem egali de dinainte de naștere.

Https://www.youtube.com/watch?v=wqa_dx2BLSY&ab_channel=PARAZITII20cmOFICIAL

Mi ai citit raspunsul?

Păi ce part time pot găsi în orașul meu?! Aici nu găsești job cu 8 ore, dar mi te job part time. Bine, eu lucrând în învățământ aș putea lua meditații și mai am un bănuț în plus, dar nu știu cum să atrag oameni la meditații. Adică eu necunoscând pe nimeni în orașul ăsta, nimeni nu o să-mi vină la meditații.
Deși oricum acum în vară vreau să-mi reiau studiile pe psihologie și în 3 ani îmi propun să mi deschid cabinet de psiholog. Deci mă bazam că poate rămâneam dimineața cu jobul de învățătoare și la prânz și în weekenduri lucram ca psiholog. Dar cum spui tu, nu o să mai am timp de copil.
Însă acum chiar i-am spus recent mamei la ce m-am mai gândit. Că poate mai bine rămân anii ăștia ai tinereții pe muncă, mă axez pe muncă, pe studiu oricum, pe făcut facultăți și poate între timp îmi fac și un împrumut de casă (căci visul meu a fost să stau la curte, la țară), muncesc și achit și creditul în 10, 20 de ani. Apoi pe la 50, 60 de ani, mă ocup atunci să înfiez un copil și o să-l consider direct nepot. Abia atunci o să fiu și mai înțeleaptă, o să am și 2 case și poate reușesc să achit și creditul. O să am și timp liber ca să i-l dedic numai copilului.
Știi, e exact cum spun toți "Lasă, că o să fii și tu fericită cândva." ) Eu una mor când aud sfatul ăsta. Ideea e că, noi tinerii vrem să fim fericiți acum, la tinerețe, nu la bătrânețe. Dar ca și exemple că nici atunci nu -i târziu avem. ) Spr3 exemplu doamna aia, nu mai știu acum cum o cheamă, dar era o doamnă care era și profă chiar și a născut la 60 de ani. ) Deci dacă ea poate să și nască mai ales la vârsta aia, cred că și eu pot înfia un copil la vârsta aia. ) Deși cine știe poate până atunci mai se inventează tot felul de chestii de intinerim sau nici nu mai murim. Oricum tehnologia și știința au avansat mult cu tot felul de teorii.
Voi aștepta și voi vedea. Însă și cu acest așteptat și văzut mi-am cam pus stop.

Mi-am zis așa, că până în 35 de ani, mai aștept dragostea, dacă e să vină și orice aș face sau fi, ea se va ține de mine, înseamnă că e pentru mine, dragostea aia și persoana aia, apoi mă voi mai încumeta și să-mi întemeiez o familie, mai ales dacă e din dragoste. Deși acum am scăzut vârsta, am zis că dacă până la anul, adică 30 de ani ai mei, nu o văd, aia e, renunț definitiv la prostia asta din capul meu, deși am cam renunțat oricum de mult. De fapt, cred că nu am văzut-o niciodată. Dragostea nu există.

Apoi am zis că următorul pas e să-mi întemeiez o familie prin copil. Să trăiesc doar pentru copilul meu. Iar aici am tot dezbătut toate variantele (copil prin eprubetă, copil găsit pe străzi, copil furat- nu mă judeca , dar într-un moment m-am gândit și la această variantă, asta mai în trecut când credeam că de infiat nu poți înfia decât dacă ești căsătorit și eram disperată, crezând că eu nu o să pot avea niciodată un copil, copil înfiat cum spuneam sau uneori mă gândeam chiar și la varianta în care mă căsătoresc cu un divorțat și îi cresc copilul lui, dar aici trebuie să ajung iar la prima variantă și în prima variantă cum spuneam nu cred, deși și aici am avut mult timp altă idee și pe care pe asta încă o mai păstrez, dar nici aici nu am găsit bărbați disponibili, ori eu nu i-am găsit. Anume să găsesc ori bărbați ase*uali sau dacă nu măcar bărbați care doresc să-mi fie amici de crescut copilul sau invers el să-mi dea copilul lui să-l cresc, dar între mine și el să nu existe nici limitări, nici responsabilități și clar nu relații intime) dar deja chestia asta nu am prea întâlnit-o la nimeni să fie dispus.
Tocmai de aceea îmi susțin părerea că bărbații sunt cine sunt. Nu mai scriu pe șleau că s-o săturat TPU ul de mine ) dar îmi păstrez ideea legată de rasa masculină.

Dar în fine, de-a lungul vieții mele adolescentine și tinere m-am tot gândit la n versiuni cum să am un copil al meu și evident cum să fiu mama perfectă pentru el. Acum tocmai că am făcut terapie și că am văzut că de fapt aveam multe de acumulat și de învățat, dar și că mai am mult până dă devin versiunea mea cea mai bună, am ajuns la concluzia că da, poate Dumnezeu nu mi-a dat copil căci nu eram încă ce trebuie, pentru el, copilul meu, pentru mine, ca mamă, mai ales singură, pentru societate chiar, cât să fiu o mamă răspunzătoare pentru copilul meu și pentru ce las în societate mai departe. Așa că, tot analizând diversele piste pe care să pășesc, tot mai mult mă văd mamă în viitorul mai îndepărtat. Deci am zis că dacă hai 50, 60 e o vârstă mai mult de bunică decât de mamă, mai bine încerc măcar pe la 40 de ani să fiu mamă.

Oricum acum am zis că nici nu și-ar avea rostul un copil (deși uneori mi-ar surâde și la vârsta asta, mai ales că acum am și voucher de la școală și nu am cum să-l cheltui că eu singură nu călătoresc și îmi surâdea că așa l-aș fi folosit cu copilul meu ) și am fi călătorit peste tot prin România, dar aia e, o să pierd banii de pe el, pentru că nici nu-l pot vinde din păcate), dar cum spuneam, în aceste momente nu prea-și are rostul copilul, mai ales în casa asta, deoarece bunică-mea are demență și ne ocupă tot timpul. Adică mă gândesc că nici pentru copil nu ar fi o atmosferă prea plăcută să-l crești sănătos pe el, printre alți oameni bolnavi. Cel mult, poate tot pentru bunică-mea ar fi bine, că poate un copil i-ar face bine ei și ar mai uita și ea de boala ei și de gândurile ei compulsive și psihotice, dar nu aș înfia un copil doar cu acest scop, doamne fere. Bunică-mea să se mulțumească și ea cu papagalii mei, că i mai duc uneori la ea in cameră și o văd cum faptul că stă cu ei și se uită la ei, o ajută mult cu psihicul. Deci de aici deduc că un copil i-ar face bine, dar exclus să cresc un copil într-un astfel de mediu în care bunică-mea acuză din 3 în 3 minute că o ducem, că o alungăm din casa ei, că venim să o batem și mai grav când își dă palme peste față sau plânge necontrolat.
Deci asta mi-e soarta deocamdată. Aștept să se încheie viața bunicii mele, apoi dacă nu mor eu înaintea ei, că totuși niciodată nu știi cine moare primul, mă voi regândi la o adopție. Cred că o adopție e cea mai ok variantă, mai ales la vârsta mea. Până atunci mă ocup de studiile mele, de hobbyurile mele și de a avansa în cariera de învățătoare.

Misandrie?!
Ți se pare misandrie să văd 29 de ani un tată absent și o mamă care nu are dinți în gură ca să mă crească pe mine?!
Ți se pare misandrie faptul că am fost o fată bătută la școală de stimabili băieți, bărbați în devenire?! Și faptul că azi nu am la rândul meu iubire, familie sau alte prostii mi-e egal cu 0. Nu pierd oricum nimic. Dar nu uita că din cauza nenorocirilor pe care mi le-au făcut acei băieți, eu azi nu pot fi un om normal și funcțional. Adică eu din cauza acelor bătăi și umilințe eu nu pot ieși în societate, nu-mi pot lua un job. Pentru că până și jobul actual pe care-l am, l-am luat de nevoie doar pentru că nu am reușit să ies cu capul înainte și să aplic la un job. Din acest motiv am ales să mă duc an de an să susțin examen la stat, la titularizare, într-un job, în care sincer, doar mă mint că-mi place, dar în realitate nu-mi place, dar doar că mi-e prea frică să mă prezint eu așa cum sunt la privat la un patron, căruia trebuie să-i vorbești și să-i argumentezi de ce tu ai fi omul potrivit pentru postul lui liber. Și unde mai pui că aici, în punctul angajărilor, totul se duce tot într-o direcție, orice, aplic la orice oricum ar fi, dar să nu cumva să fie bărbat, că nici nu mă mai prezint, că nu pot. Și toate astea datorită trecutului meu și a faptului cum s-au raportat bărbații și băieții la mine. Că tot ține mereu să-mi amintească cineva că cei care m-au bătut la școală au fost băieți, nu bărbați, deci chipurile eu, tot eu trebuie să fiu aia bună care să absolv bărbații de la ceva.

P.S. iar de la 16 ani până acum ceva ani, când însă chiar mi s-a tăiat complet, am avut doar un singur criteriu pe care aș fi iertat băieții sau bărbații. Anume să-mi găsesc dragostea, aia pură și frumoasă, dar reală. Și ce să vezi, de la 15 ani, chiar și de atunci slăbisem puțin, băieții in loc să mă curteze sau placă, pur și simplu fugeau de mine. De acest criteriu, știa și Dumnezeu, că ar fi fost unicul care m-ar fi făcut să uit de tot. Să îmi găsesc un bărbat care să mă facă să distrug toate aceste bariere construite în jurul meu și chiar acel bărbat care să mă facă să pot spune "Hai, că am exagerat, nu toți bărbații sunt la fel."
Ei bine, nici Dumnezeu nu s-a înduplecat de mine și condiția mea. Așa că, nu știu ce misandrie vezi tu, dar eu văd realitatea mea. Poate realiteatea mea e și distorsionată, poate nu e 100% așa cum o văd eu, dar cum spuneam, peste 70% e fix așa cum o văd. Iar pentru acel 70% de realitate adică în care bărbații sunt tot ce am mai spus pe aici prin alte postări TPUistice, eu una nu mai sunt dispusă să-mi las zidurile jos pentru acel 30% de categorie bună sau semibună masculină. E dacă vrei compulsia mea, dar asta e. Eu așa sunt, am mai spus în repetate rânduri pe aici, că dacă azi luam un 10, mi se rupea de 10, dacă azi cineva ma critica, viața mea era neagră în acea zi. La fel și cu viața în general, dacă știu că 70% din masculinitate e de ra*at, nu mai pot dansa cu cealaltă 30% masculinitate bună.
Aia e. Eu una măcar așa misandră, nu m-am luat de nimeni în mod direct. Ba chiar am ignorat toată acea 70% masculinitate nocivă și chiar și acea masculinitate de 30%, însă dacă cineva chiar și din masculinitatea bună a făcut ceva bun în ochii mei, nu vă supărați, dar am spus cu subiect și predicat ce bun e acel om. Ca uite spre exemplu un tătic de la clasa mea, care după ce am auzit povestea am spus jos pălăria și uite că și bărbaților li se mai dau palme peste viață, nu doar nouă femeilor.
Recent am avut un conflict cu un elev, elevul acela chipurile împinsese o fetiță, mamă-sa venise foc și pară la școală că e râzgâiat băiatul, eu mai ales având tot acest bagaj în spate, eivdent că am tins să cred că de fapt băiatul e de vină, crezând că mereu băieții sunt de vină, mai ales că fata avea și un handicap fizic la picior, apoi o colegă din școală, ce trăiește la ei în sat și le știe poveștile la toți, mi-a povestit, nu că fapta iar fi cumva iertată, dacă ar fi vina lui, dar mi-a povestit povestea de viață a elevului și am rămas perplexă. Mai ales că în această poveste funny, femeia era bad guyul și bărbatul părea a fi good guyul. Ca să-mi spună doamna că copilul ăsta a trăit mulți ani singur în casă, neștiind de niciunele, deoarece mama i-a abandonat pe el și frații lui și căzând tot greul pe tată, tata a fost nevoit să muncească de dimineață până seara, pentru a pune ceva copiilor pe masă. Până aici nu ar fi nimic wow, astfel de povești fiind peste tot, însă ca apoi să-mi spună colega, câ văzând cât de mult de chinuie tatăl, i-a sugerat să-i dea la orfelinat, însă tată categoric a spus că nu vrea să-i dea, că-s copiii lui și că după ce că mama i-a abandonat, să-i mai abandoneze și el. Și până să-și găsească o mamă bună pentru copiii lui, copiii lui au stat singuri în casă doar cu focul, dacă-l aveau și pe ălă, că apoi mi-a spus colega de la școală, că câțiva ani, au facut cheta până și la școală cu colegii ca să-le dea bani de lemne și un strict necesar de mâncare. Deci chiar dacă e-a chinuit, acest domn nu a renunțat la copiii lui. Căci aici vreau să ajung cu povestea. Deci sunt și bărbați buni pe lumea asta. Crede-mă că sunt. Nu sunt misandră orice ai crede.
Dar acești bărbați buni, nu sunt pentru mine. Gândește-te că eu de la 20 de ani până la 30, că acum am aproape 30, m-am gândit la n variante cum să am un copil, chiar și când nu aveam job și eram și cu frica că ajung homeles, inima mea de femeie, tot se gândea la un copil și la măcar a visa la a fi mamă și a avea un copil. Și deși despre procreere nu știam mare lucru, drept dovadă că nu am știut până la 29 de ani pe unde ies copiii concret, dar la naiba de nu-mi doream un copil, nu știam sigur dacă vreau să nasc, pentru că studiasem foarte mult pe psihologie și pedagogie și știam că tot ce simte mama în timpul sarcinii simte și copilul și îl traumatizează pe viitor + toate teoriile geneticii și ale Bibliei, încât nu mă vedeam dând viață musai unui copil, care poate ajungea necompetent pentru pumea asta, dar știu că sigur mi-am dorit un copil. Apoi când am mai îmbătrânit și ai mei deja mi spuneau de idea căsătoriei, eu ca să găsesc o scuză la decizia mea de a nu mă căsători, îmi spuneam și le spuneam și lor, pe la 27, 28 de ani și acum le mai spun placa asta : "Păi poate la 20 de ani dacă te căsătoreai, era ok, că atunci erai sigur că găseai un bărbat fără obligații și singur. Dar acum la vârsta mea, ținând cont că voi găsi tot un bărbat cam de aceeași vârstă ca mine, mai ales în orașul meu, găsești doar oameni cu vicii și ăia poate ce mai sunt singuri sau oamenii cu copii și divorțați." Ai mei de colo răspundeau :" Păi oricum ș-așa nu voiai tu să naști copii, așa ai 2 dintr-un pas, și căsătorie, și copii."

Spun toate astea ca să vezi, că deși eu până și ideea asta o îmbrățișam, nici măcar asta nu mi-a dat Dumnezeu. Deci dacă nu-mi știi povestea de viață și ce mi-a oferit viața până la 30 de ani, te-aș ruga frumos să nu mă judeci. Ok?!

Misandră eram, dacă fugeau bărbații după mine și eu îi respingeam. Și prin fugă nu zic să fi fugit n bărbați după mine, de altfel nu am căutat de fapt decât unul, toată viața, lângă care să mă simt acasă și cum am spus mai sus, să mi dărâme toate zidurile de apărare. Însă eu nu am întâlnit bărbați care să dorească să rămână lângă mine și eu nu zic de bărbați pe care i-aș fi dat eu dracu, dar spun pur și simplu de bărbați care păreau că vor ceva apoi tot ei plecau când ne plictiseau sau nu le păream nu știu ce. Ei bine, eu nu caut astfel de bărbați. Eu caut un bărbat de care să nu mai scap. Chiar și de ar fi obsedat (deși nu aș dori să pic nici în extrema asta) eu asta am căutat toată viața un bărbat care să-mi demonstreze că nu este ca restul, că orice aș face sau spune nu va pleca la prima furtună. Dar mai ales că dacă eu îi spun mereu că va veni o zi când și el mă va părăsi, el cu toată forța să-mi demonstreze că nu va pleca sau nu va avea intenția să plece. Pentru că din viața mea au plecat prea mulți bărbați și chiar oameni încât unica mea pretenție de la un bărbat ar fi să nu plece.
Prin plecat zic, legat de motive ce ține de el, că unica pe care aș accepta-o și clar nu aș avea încotro, ar fi clar moartea.
Eu nu am întâlnit așa ceva, când o să întâlnesc așa ceva, nu o să mai fiu poate cum spui tu, misandră, deși nu mă văd așa.

Ok, m-ai pierdut cu blesteme si pacate, nu ti-ai gasit omul potrivit pentru astfel de discutii. Ca m-ai facut prost, este ok, nu ma deranjeaza. daaar

Ce ai cu oamenii care fac copii? Poate oamenii aia cu 4-5 clase castiga foarte bine si poate sunt mult mai educati decat altii cu facultate. De asta zic ca desconsideri oamenii. te raportezi la studii ca la ceva neaparat necesar dar te asigur ca sunt o groaza de oameni de calitate care nu au neaparat studii, din diverse motive.

Judeci pe toata lumea, esti plina de venin si de ura. urasti barbatii, saracii, pe aia de fac copii. pe Dumnezeu...
Doar las-o mai moale cu ura si incearca sa-ti traiesti viata pentru ca merita.

Si nu mai desconsidera un om doar pentru ca nu a facut facultate... uneori, oamenii de genul sunt mult mai buni decat cei cu ani multi de scoala.

Nu, intr-adevar nu suntem egali, este o utopie sa pretinzi egalitate. Nici nu trebuie sa fim egali. Uite-te la tine... esti nemultumita de viata dar nu vrei sa te schimbi si doar urasti tot ce te inconjoara!


Cere ajutor...ai nevoie. Banuiesc ca esti destul de tanara, inca ai timp sa schimbi ceva in viata ta

Pt că eu am fost una dintre acele persoane judecate. Că nu am luat 10 pe linie. Că nu am terminat facultatea, că nu am avut job de la 18 ani. Deci când ești judecat judeci. În școală am primit mereu marginalizarea elevului mediocru. Care nu vrea mai mult, care nu poate, care e mediocru ce să mai. Deci am fost judecată, judec. Așa cum spunea cineva din trecutul meu. Si chiar început să cred in asta. Dacă altii și-au permis să mă judece pe baza studiilor și cunoștințelor mele, și eu o fac cu alții mai slabi ca mine.
Deși e și o realitate, cum poți face temele cu un copil la clasa a 4 a, uite, unde de exemplu ai de învățat gramatică, părți de vorbire și de propoziție, înmulțiri grele, fracții și alte lucruri, dacă tu scrii ecstras de cont, când intrebi de bursă, ca părinte și nu ai vrea să știi câte altele mai scriu pe acolo, părinții. Deci?! Ce educație academică îi poți oferi tu copilului tău, acum sincer vorbind?!
Iar gândirea asta să știi ca nu ajută mereu. Da acestea sunt cazuri, în care unii cu 4 clase au vilă și Audi iar altii cu studii universitare au doar o garsonieră și merg cu RATBul. Dar astea sunt cazuri extreme, nu e o generalizare. Ok?!
Restul rămân destui, mai ales din mediul rural, cu acea mentalitate că 4 clase să ai, prost să fii, dar să te descurci, însă uneori și această mentalitate ne explicată mai în amănunt, duc mulți copii pe drumuri greșite. Pentru că de mult ori am auzit și eu de mentalitatea asta, că prost să fii, dar să te descurci, dar hai să fim serioși, dacă joburile sunt făcute ca alea de jos să fie minim, mediu cel mult, iar alea de sus, să fie de la mediu în sus salariile și majoritatea care au doar 12 clase sau mai puțin chiar au dreptul conform graficului doar la joburile de jos, de unde știu eu că de fapt acești "s-au descurcat în viață" s-au descurcat chiar prin căi legale. Ori așa ceva, e de fapt tot mai mult realitatea. Iar acest stil de descurcat nu-l agreez. Nu mă înțelege greșit, nu judec. Drept dovadă că eu chiar înțeleg criminalii și criminalitatea, adică dacă un om a ajuns în acel punct, nu a ajuns de prea bine ce-i era acasă sau în viață, sincer. Însă nu poți și încuraja stilul ăsta de viață "prost să fii, descurcăreț să fii".
Și nu că m-ar deranja pe mine, bine, atâta timp cât furtul nu-l fac din ograda mea sau atâta timp cât nu sunt eu cea răpită și dusă la produs, zic așa ca idee, că astea sunt cele mai răspândite căi din prezent de a face bani ilegal. Dar nu aș dori să legalizez așa ceva. Deși drept dovadă că mai nou, vor și cei din România să legalizeze prostituția, ceva ce nu e ok. Oricât ai vrea să fii de liberalist, nu văd nimic ok la munca asta. Mai ales când munca asta le eclipsează pe altele foarte nobile. Cum ar fi fetele din ziua de azi, mai validate fiind, vor căuta să facă prostituție și deci astfel de practici în loc să facă injecție în spital unui bătrânel sau bărbat la ananghie, ceea ce e mult mai nobil și frumos.

P.S. terapeuta mea, mi-a zis că dacă așa mi place să trăiesc. E foarte bine. Sunt liberă să trăiesc cum doresc. Deci dacă mi place să fiu nemulțumită de viața mea si pe asta mi place să mă axez sau asta-mi place să dezbat, e super ok. Nu are dreptul nimeni să mă schimbe. Cum la fel nici eu nu am dreptul să-i schimb pe cei care se înmulțesc cu 3 clase. E problema lor. Însă fără supărare, e problema mea, când eu sunt învățătoare și mi-e mie cerut să fac cu ei ceea ce părinții cu 3 clase nu pot face acasă.
Realitatea e următoarea, eu la o oră de clasă, pentru că hai să fim serioși, de fapt asta e de drept si de fapt frustrarea mea. Că mi se cere mie pe măsa și pe tasu, când măsa și tasu nu pot să lucreze cu copiii lor.
Eu am mai susținut asta și pe un grup de Facebook cu idioți de părinți si mi-au sărit in cap, dragă. Dar îmi susțin părerea până în pânzele albe. Chit că mo se ia gstul.

Eu ca invătatoare cu liceu pedagogic, plus o faculta chiar de as face-o. Eu nu am studii in primul rand pe retard si pe probleme din astea cu copii cu dizabilitati. Deci primul lucru, pe care statul nenorocit, dar mai ales tot lumea aia proasta cu 4 clase ni ar trebui sa mi l ceara. Este clar si adevarat, ca, eu nu stiu, nici nu vreau si nici nu pot sa lucrez cu copiii cu CES. Ori daca asta este realitatea, ar trebui ca nimeni sa nu mi ceara mie ra*atul asta, si copiii cu CES ori ar trebui bagati intr-o scoala speciala, ori eu ca si Cadru Didactic ar trebui ca la nenorocitul de liceu pedagogic si chiar la facultat3 sa am, dar nu doar un modul ci ore intregi de psihopedagogie speciala, unde de pr3ferat sa avem si chestii practice, nu doar teorie. Abia atunci imi poate cere mie educatie icluziva și educatie specializata pe nevoi intr-o scoala de stat cu statut normal.

Apoi si chiar daca ar fi asa, timpul este primul dusman. Un elev cu CES are nevoie de avel Shadow care legea il prevede, dar realitatea unde-i?! Eu chiar si cu cursuri n si formari n in educatia cu copiii cu CES, tinpul de 50 de minute, unde am 15 copii in subordine, nu imi permite efectiv sa ma ocup pe deplin de copilul cu CES. Deci Shadow-ul ar trebui sa fie lege in scoli. Nu doar in cele private sau in cele din Bucuresti unde parintele plateste o groaza de bani, de parca ar fi o pedeapsa ca ai un copil cu CES. Ci sa existe da, meseria asta bine platita in primul rand pentru cine doreste sa intre in asa calvar, si stiu ce spun cand spun calvar, pentru ca oricat ati vrea sa indulciti voi si Netflix ideea copiilor cu CES, munca in domeniul oamenilor cu CES, este o provocare zilnica. Si simt ca pe cat de mult e provocare, pe atat de mult statul nu ne lauda deloc munca, ba chiar tot cei din educatie sunt mereu cei injurati si boicotati.
Apoi ca pentru ca nu toti au bani sa-i dea afara, ar trebui sa existe si o unitate a statului, care sa activeze sub forma voluntariatului (dar evident tot ca cei cu studii în domeniu să vină) sau sub forma unui buget alocat local sau de stat, pentru acesti shadow, care sa stea cu copilul care nu isi permite sa-l plateasca pe acel shadow. Sa primeasca unul de la stat. Și atunci abia, una dintre problemele majore ale învățământului actual, nu ar mai fi așa de prost administrate.

Apoi, mie ca și cadru didactic să mi se ceară dovada performanței cu copilul și chiar prestanța mea cu el la clasă, doar după ce fiecare părinte este văzut și cercetat. Nu poți cere cs un profesor într-un an de zile, în care ș-așa materia e multă și timpul scurt, să mi se ceară mie prestanța de a face din copil bici și să trosnească, atâta timp cât acasă, familia lor ori nici nu e existentă, ori nici nu le pasă, ori nici nu pot să se ridice la nivelul școlii. Punct.
Iar aici știu sigur ce spun, că eu una am zis că renunț și numai să fac performanță cu copiii a căror părinți sunt dezinteresați. Am să fiu și eu ca restul, omul care vine, își fsce munca, da, cât i se cere în fișa postului, dar cam atât, atâta timp cât părinții sunt dezinteresați.

Plus că, am dreptul să judec, atunci când (lăsând la o parte acum toate prejudecățile, teoriile, trecutul care m-a făcut sa ajung la decizia de nu-mi dori o familie si m-a format așa) dar mai ales când știu că eu mi-am sacriricat acest drept, până la urmă dat prin simpla mea naștere și creștere, de a procrea, doar cu teama de a nu da, în societate o lichea, un om de nimic, de a nu fi judecată, atât eu cât și familia mea sau neamul meu, ba chiar că nu am vrut să adaug păcate la arborele mei genealogic. Dar mai ales știind că eu cu 12 clase chiar, mi-am văzut nivelul și nu am decis să fac puradei. Să mă înmulțesc necontrolat. Și nici nu se mai pune problema aici că nu m-au vrut bărbații pe mine, sunt la fel de conștientă că și dacă m-ar fi vrut unul și aș fi avut parte de relații intime, aș fi făcut-o cu maxima siguranță că nu nasc și dau progenituri în lume, pentru care nu mi-aș fi putut asuma răspundere (prin răspundere nu mă refer la doar la faptul că m-aș fi descurcat eu să am bani ca să "aibă copilul de toate" de altfel cea mai nocivă educație, ci mă refer la tot tacâmul.). Și știu când spun toate astea pentru că și eu, deși am fost săpată mulți ani am studiat în draci până să-mi iau titularizarea și chiar și psihologia am studiat-o, am eșuat la facultate, dar de la 21 de ani, tot studiez ca să mă reîntorc la facultatea de psihologie mai pregătită și să-mi iau diploma aia, ca să pot profesa.
Deci când spun că știu de ce are nevoie de un copil, știu că spun că un copil are nevoie de toate în mod echilibrat. Nu are nevoie doar de banii părinților și de statutul lor, ba de multe ori aceste lucruri creează tocmai ce am văzut la TV, oameni gen Pascu. Apoi nu avem nevoie nici de oameni care sunt asistați social drept părinți sau ca exact ăștia de la clasele mele, COPII PENTRU ALOCAȚIE, căci asta creează oameni gen Râmaru sau alți criminali notorii, care nu au nici 4 clase, dar au ucis ca să se poată întreține sau poate au ucis tocmai din frustrarea că ei nu sunt ca restul, că ei de ce nu au primit ce au primit alții?
Oricare dintre aceste extreme sunt nocive pentru societate și până psihologia și pedagogia nu vin să se facă auzite, tocmai de aceea, oameni gen Râmaru și Pascu, o să avem mereu. Apoi nu avem nevoie nici de oameni prea axați doar pe spiritualitate sau prea multă bunătate ori chiar renunțare căci aici o să avem acești oameni pe care-i întâlnesc la tot pasul în România și printre care și familia mea cea idioată. CAPUL PLECAT SABIA NU-L PLEACĂ.
NU! De aceea bullyingul în România e tot mai mare. Căci acești Iisuși bine voitori se lasă ei violați pentru niște nenorociți care sincer, ar trebui ori familiile lor amendate, pe simplu motiv că de fel și de drept, de acolo vine problema, un copil prea violent la școală, e pentrj că familia nu e fix cum spuneam 100% lângă copilul lor, nici nu e musai nevoie sa fie violent părintele, uneori un copil violent la școală e doar pentru că părinții sunt prea absenți in viața lui și așa crede el că le va atrage atenția, însă dacă un copil aplică metoda asta, nu înseamnă că un altul care nu are nici o vină trebuie să-i suporte șicanele și batjocura și funny e că, de obicei fix ăla care primește scatoalcele, e fix din categoria asta ce spuneam aici, lasă capul că crede că sabia copilului care vrea să atragă atenția se va opri. Dar ce să vezi?! Copilul care a început asta, știe că i se va permite in continuare și așa o va ține până ce copilul bătut deja nu mai poate ieși din avest cerc vicios. Ba chiar tot funny e că, și acești copii deveniți adulți, vor crede că asta le soarta și așa își vor trăi toată viața.
Deci dacă dumneata vezi prea mult bine în lume sau ți-e bine să trăiești doar în lumea ta egoistă sau să-ți pese doar de viața ta. Ok. Dar eu stii ce spun când spun, pe studii și citit. Și știu că în loc să dăm naștere la o lume mai bună, dăm naștere la o lume tot mai nenorocită și abjectă. Dacă așa ție ți-e bine, ok, trăiește așa. Treci pe lângă acei oameni nejudecându-i. Din partea mea, le poți oferi și trofee doar pentru că s-au descurcat să facă puradei și să supraviețuiască.
Pentru mine însă nu e suficient. Nu a fost nici ca copil ce am trăit în propria familie ca un calvar. Zilnic mergeam pe drumul de la școaală cu o pereche de teniși rupți și știind că tata bea în loc să mi ofere încălțări și o educație mai bună, mama atât avea atunci însă, și mi-am jurat că niciodată, dar niciodată nu voi fi atât de proastă încât să mă las fraierită de un coate goale pe motiv că îmi aruncă vorbele "Te iubesc și bla bla." Sau măcar dacă sunt proastă să pic în plasa dragostei, nu voi fi atât de proastă încât și câ concep un copil cu un astfel de bărbat. Și până la urmă cu niciunul, că uneori și vinurile, unele devin bogate cu trecerea anilor, altele se oțețesc. Cam așa și bărbatul.
Deci dacă sunt misandră, am toate motivele din lume să fiu. De când mergeam semidesculță și mâncam laptele de la școală, că altul nu aveam, în copilărie și am văzut ce face așa zisa dragoste oarbă din oameni, dar mai ales ce face din oameni slabi dorința de a-și întemeia o familie, mi-am jurat că mai bine devin misandră și singură. Decât să distrug viața unui copil.
Deci eu când judec familiile altora, nici măcar nu judec cu mintea de acum sau cu sufletul de acum. Ci judecm mereu cu sufletul de atunci, de copil oropsit, bătut la școală și sărac și slab. Pentru că știu prin ce chin nenorocit am trecut eu, nu doresc nici elevilor mei să treacă. Dar din păcate nu am ce să le fac, asta le e soarta. Să cunoască doar sărăcia și 2 părinți cu 4 clase, cum am spus alții nici 2 părinți.
Și acum concluzionând totul în ceva mai general. Cum să nu ai ură pe Dumnezeu, văzând aceste inegalități, chiar răutăți. Și mai grav, e când știi că jobul ți-e de așa natură, de parcă să te tortureze zilnic cu trecutul. Adică măcar dacă lucram in IT nu mai știam de copii, de copilărie și de sărăcia din copilărie sau de batjocura din copilărie. Dar fiind învățătoare, mai mult mă torturează, că și când îmi zic că gata, a trecut, am uitat, acum sunt adultă, măcar de nu am copii și familie, am banii mei, și mi fac ce pofte vreau și trăiesc mediu binișor eu pe cont propriu, dar apoi când vrei să uiți, dai de aceste povești ale elevilor tăi, care se întorc ca un cuțit în inimă, văzând câți alți copii se chinuiesc cu astfel de familii și zilnic în loc să ți potolești sufletul, în sufletul tău se dă și mai multă ură.

Pacatul merge până la al patrulea neam dar binecuvântarea lui Dumnezeu merge până la al miilea neam. Vedem cum merge păcatul pana la aa patra generație la familiile unde vezi betivi sau persoane care trăiesc in adulter sau oameni violenți din tată in fiu, etc. Pacatul merge daca nu e intrerupt de nașterea din nou, adica de intervențiea Duhului Sfânt in viata celui ce il alege ca Stăpân al sufletului său pe Mantuitorull Hristos.
Străbunicul meu din partea mamei era bețivul satului, bunicul meu, fiul lui a vrut sa se sinucidă la 16 ani de disperare si sărăcie, sătul de umilințele unui copil cu tată betiv(lipsa de mancare, haine etc) A zis ca mai face o rugăciune inainte de a se sinucide, s-a pus pe genunchi si a adormit. L-a trezit mama lui care l-a gasit cu sfoara in mana si a înțeles ce voia sa facă si l-a implorat sa nu o faca. A mees in război si acolo i-a promis lui Dumnezeu ca daca il scapa cu viața ii va sluji toată viața. S-a intors, s-a căsătorit si cu bunica au început sa se roage ca Dumnezeu sa le arate cum vrea sa trăiască pentru El. Au venit intr-o zi doi bărbați de la vreo 50 de km distanta, pe jos si le-au zis ca Dumnezeu le_a dat numarul casei si satul in care sa vina ca acolo sunt două suflete care Il cauta. Bunicii mei au început o viata de rugăciune, meditare la Biblie, ascultare a poruncilor ei si au avut o familie fericită si binecuvantata. Toti cei 5 copii ai lor au fost credinciosi si 10 din cei 12 nepoti, avand familii fericite si unite. Un var a refuzat calea lui Dumnezeu si murit înaintea mătușii mele de prea mult alcool. Binecuvantarea merge însoțită de credință si dedicare față de Dumnezeu.
Pentru mine si restul familiei, bunicul a rămas un reper de om iubtor si credincios lui Dumnezeu pana la capăt. Sora lui bunicu a dus mai departe blestemul, a fost betiva toata viața, fiul ei, varul primar al mamei e berivul satului, nu s-a căsătorit, lucrează ca zilier pentru o farfurie de mâncare si doua, trei etc de alcool. Sunt convinsă ca daca ar fi vrut sa ia in calcul sfaturile bunicului, viata ei si a familiei ei ar fi fost diferită.
Fundatia Elpis România organuzeaza weekenduri de vindecare pentru cei ce vor sa se rupă de blestemele generationale, sa isi ierte inaintasii si sa înceapă o viață nouă in ascultare de Mantuitorul Hristos.
Nu poți avea o viață liberă decat daca iti vei ierta tatal si vei renunța la generalizarile care te fac sa ai prejudecăți față de toti bărbații.
Dorința de a avea copii e una firească, dar e binecuvântat cine o îndeplineste ori un cadrul casatoriei ori prin adopție. Unul din eroii mei e o prietenă care desi era singură, cu o sănătate destul de precară, avea pensie de boală, a adoptat doi băieți (eu am facut actele pentru cel mai mic,
care a trait 4 ani la spital al pentru ca nu avea acte deloc,) Desi avea puține resurse, a avut credință ca Dumnezeu o va ajuta. S-a dovedit o mamă extraordinara, copilu de 4 ani care abia stia câteva cuvinte, peste 6 luni stia toate tarile din Europa Adoptia e un lucru minunat si fiul nostru mai mare e adootat. Dumnezeu e atotputernic sa rascumpere trecutul oricui, sa faca minuni prin si cu viata oricui.

Poti sa traiesti cum vrei, intr-adevar, eu doar ti-am dat un sfat. Nu imi pari insa deloc fericita cu viata ta. Oamenii pe care ii judeci cu atata ura, desi spui ca nu o faci, sunt oameni care asa cum sunt ei, incearca sa faca ceva pentru copiii lor. Datoria ta de invatatoare este la fel, sa ai grija de acei copii si sa contribui la dezvoltarea lor. O sa iti raspund si pe larg, ca ai scris mult si nu am momentan timp sa iti raspund, dar sa stii ca daca ai trait greu si ai fost judecata, nu iti da dreptul sa arunci cu noroi si sa judeci la randul tau. Si eu am trait greu, nici nu imi cunosc parintii, dar nu ii judec nici macar pe ei. Am facut si facultate ( desi m-am chinuit enorm). Vin la minte la consultatii tot felul de persoane, unele murdare, altele foarte sarace. Le tratez pe toate la fel! Nu iti mai lasa sufletul sa se umple de ura...si incepe sa construiesti ceva in viata ta. Nu zice nimeni ca e usor..ca nu e. si eu ma chinui. muncesc si 20 de ore continuu, pentru ca nu avem personal dar la final de zi, macar sunt impacat cu mine.


Eu chiar nu am nimic cu tine, incerc sa te ajut

Ba nu, nu încerci. Mă judeci la fel, cum au făcut-o de altfel toți. Și la fel cum poate o fac și eu.
Deși dacă ai fi citit întrebarea, sincer, întrebarea nu era despre judecata părinților elevilor mei. Doar am spus o constatare, că deși ei au 4 clase și-au permis să aibă copii iar cu 12 nu mi-am permis și nici nu am putut să am copiii, din cauzele celelalte expuse aici. Trecutul meu + faptul că nu mi-am putut întemeia o familie și de altfel chiar și problemele mele existențiale. Și nu am judecat. Dacă tu asta ai văzut, e problema ta.
La fel cum doar am constatat la fel, acum câteva luni când în cancelarie, vorbeau colegele mele, mai în vârstă ca mine, ce au și copiii cam de vsrsta mea sau de liceu, și o doamnă în cancelarie vorbea despre fiica ei care a venit cu iubitul ei acasă și doamna vorbea chiar foarte frumos despre iubitul ei, și mai zicea ea colegelor noastre că ce asta e vârsta la care simți fluturii și trăiești aceste etape. Iar eu în drum spre casă m-am gândit toată ziua la ceea ce spusese colega mea. Dar faptul că încă mă mai gândesc uneori și azi la asta nu înseamnă că o judeca fiica colegei mele sau chiar că-i invidiez pe ei, că ei au avut asta și eu nu. Însă în drum spre casă și chiar și mamei i-am spus chestia asta. Că zic cum e viața, unii au 28 de ani și nu au avut niciodată o relație și alții au 16 ani și au deja relație și pe deasupra mai își cunosc și familia partenerului și se și înțeleg. Dacă am constatat asta nu înseamnă că am judecat. Cel mult poate mi-a creat un minim mic disconfort că uite cum pe lângă mine trece viața și nu am avut niciodată o relație iar alții la liceu își cunosc și familia partenerului lor. Sau în scenariul și mai bun, cum era și din perspectiva colegei mele, băiatul acela era acceptat în familia fetei.
Fix același lucru l-am făcut și aici cu părinții dpmdv. Dacă tu vezi altceva, e problema ta, dar te rog să nu-mi mai scrii că nu ajungem la niciun consens uman de înțelegere. De altfel, ceva ce am experimentat toată viața și m-a făcut să mă izolez până în punctul de mi-e scârbă de oameni și nu mai vreau să văd oameni în jur. Tocmai de aceea mă mulțumesc cu anonimul TPU. Aici măcar mă plâng sub anonim și nu văd nimic sub chip uman în fața ochilor, dar tot se pare că nici aici, pe TPU, nu primesc înțelegere. Unica mea cerință de altfel ca să mă pot simți acceptată de oameni. Ceva ce în 29 de ani nu am întâlnit. Sincer.
Deci cum spuneam, așa cum am constat cu colega mea, că unii la 28 de ani nu au avut niciodată o relație, iar alții la 16 ani deja cunosc și poate viitorii socrii, la fel am constat și aici în povestea mea. Că până la urmă de fel și de drept, chiar nu mi pasă de nimeni, decât de mine și viața mea. Și eu am ajuns la această constatare, care apropo la constatări nu poți ajunge decât tot prin comparații, că uite așa e viața. Unii la 30 de ani, au deja câte 5 copiii și doar 4 clase, și da, nimic de zis poate sunt mult mai maturi, măcar atât să aibă dacă și-au dorit copii de mult, alții gen eu, a trecut viața pe lângă ei, tot 30 având și abia a reușit să aibă un job și să țină de el, nu au copiii și din păcate nici nu vor avea vreodată deși au 12 clase și ce e mai trist e că, persoanele gen eu, nu sunt mulțumite nici cu astea 12 clase și luptă mai mult ca să obțină și mai multe clase și mai mult studiu, ca să poată fi demnă de un copil și trist e că, atunci când o să se simtă acest lucru, adică gen eu, după ce o să termin și facultatea sau multe alte formări și studii, o să fiu bătrână și ori nu o să mai pot procrea sau chiar nu o să mai pot avea copii și o să sufăr cel mai probabil de cancer.
Deci dacă tu din asta vezi judecăți în loc de constatări. Sau pur și simplu constatările mele te deranjează, nu e problema mea. Eu mi-am expus punctul de vedere și da, poate sub o formă sau alta m-am și plâns prin aceste constatări, dar tot ăsta e adevărul meu.
Când o să obțin, mai ales pe cont propriu, fără a mă putea judeca cineva că am stat pe banii cuiva sau mi-a dat cineva și de aia am avut mai multe, cert e că, o să fiu după o viață de uzură și tinerețe eșuată și deși am spus-o mai în glumă morbidă că la 60 de ani aș înfia un copil. Sincer, nu mai am nevoie de nimic la 60 de ani. Plus că, mulți mai fac și copii pe fix motivul ca să aibă la bătrânețe un sprijin, așa că eu dacă la 60 de ani o dau într-un cancer, cine mă mai ajută atunci, dacă eu fix atunci voi avea un copil.
Deci știu ce spun când spun. Deci nu-mi mai comenta că nu suntem pe aceeași lungime de undă și nu-mi plac comentariile tale, indiferent care ți-e intenția.

P.S. dacă părinții te-au abandonat, ar trebui să-i blestemi. Mai dă-o dracului cu bunătatea asta care ne guvernează pe noi românii. V-am spus, trăim, ca proștii noi românii. În realitate oamenii ăștia care au făcut copii și nu și pot asuma răspunderea de ei, merită aruncați la ghenă. Mai ales că hai să fim serioși, în afară de copiii care au ajuns pe lumea asta prin viol, și da, unde în femeie se dă multe lupte interioare, în rest mi se rupe mie că 2 handicapați, 2 animale în călduri, au avut dracu 5 luni călduri, apoi 9 luni călduri și au făcut un copil pe care apoi îl aruncă la gunoi. Și o spun din proprie experiență. Și eu poate am avut hormoni, și eu am avut vise legate de dragoste și se*ualitate, dar știind cât de praf sunt (pentru că m-am confruntat cu anxietatea socială și cu depresia) și știam că un copil ar fi ultima mea problemă la problemele mele primordiale, am stat dracului în casă și până la urmă și de am fost în călduri, mi-am băgat un băț acolo și aia a fost. Nu m-am dus să mi-o trag cu unul și cu altul, ca apoi să fac un copchil, pentru care nu puteam să mi asum răspunderea. Căci cum spuneam, la 20 de ani, abia puteam să ies pe stradă, dar mi te să muncesc și să trăiesc ca un om normal. Abia acum ce s-a mai diminuat problema că mi-am găsit un job și încerc să trag de el.
Deci hai lăsați-mă dracului toți cu bulls*iturile voastre cu toate pa*aramele și toți bombar*ierii care au doar se* în cap, dar nimic altceva. Cun am spus, toți avem hormoni, toți am vrea să trăim ca Bonnie and Clyde, sau nu știu, alte cupluri de astea de am simți că suntem invincibili și că doar noi ca și cumplu contăm, dar unii ne mai punem și frâu. Că nu-mi spune tu mie că toți ăia care au făcut copii, dintre cei 4 clase, chiar i-au făcut că și i-au dorit. Și oricum și și dacă și i-au dorit, au făcut-o doar pe motivul băbesc din Românica. Anume că trebuie să aibă puradei la bătrânețe.
Deci nu știu de tine, omule, băiatule sau ce-oi fi și care ți-e vârsta. Dar eu judec și pentru mine și pentru tine și pentru tot mapamondul ăsta de copiii orfani sau semi orfani.
Pt că nu toți merită copiii. Simplu. Și nu toți copiii ăia merită să fie aduși pe lume în circumstanțele astea. Poate singurul scop pe care e fain că-l au orfanii sau copiii care s-au născut în familii mai mult inexistente decât existente, e că ei știu să se descurce singuri, unii chiar devin mândrii și reușesc să nu aibă nevoie de nimeni în viața asta. Poate unii chiar devin autiști, dar bravo lor.
Mie una mi-e scârbă de pământul ăsta și nu-mi voi schimba părerea orice ar fi.

Dar ca să mă întorc la început, e doar o constatare, nu o judecată. Dar ia-o cum vrei. Eu una nu-mi schimb nici părerile, nici constatările. Punct.

Jumătate din mine s-a înfuriat. Pentru că uneori îl urăsc și pe Dumnezeu și pe cei care uneori vorbesc cu așa patos de El.

Dar pe cealaltă jumătate din mine ați reușit să o faceți să plângă, deoarece, știu că orice ar fi sau veni în viața asta, o viață fără Dumnezeu nu se poate. Și m-am convins că El există, nu știu însă dacă e fix cum îl descrie Biblia sau ortodoxia chiar, dar știu sigur că un Dumnezeu drept și atotputernic există acolo, un Alfa și Omega. Am avut niște experiențe și m-au făcut să cred că există un Dumnezeu.
Și știu că nu-mi rămâne decât să am încredere în El. Dar uneori este greu, mai ales când vezi atâtea probleme și lume îndurerată sau uneori mai ales când vezi lumea rea chiar, fără niciun Dumnezeu că o duce mai bine decât tine, care cât de cât te lupți să crezi.

Pai ziceai ca iti place sa dezbati, acum te superi si pleci )?

Eu nu am nimic cu tine.tu vrei sa dezbati doar daca iti da lumea dreptate?

Nu stiu de ce face lumea copii, fiecare are cumva motivul lui, faza e ca nu putem sa ii judecam indiferent de motivele lor.

Adevarul este ca ai o multime de probleme de fapt si nu vrei sa constientizezi. Daca iti zic asta nu inseamna ca te judec! Si nici nu imi blestem parintii asa cum imi sugerezi.

Esti un amestec toxic de misticism, dumnezeu si ura...plus anxietate si depriesie dar aceste lucuri se pot schimba daca vrei.

Zici de adoptie. Sunt homosexual, am o relatie de iubire, suntem amandoi oameni seriosi, nu facem rau nimanui, ne permitem financiar si uman sa avem grija de un copil sau mai multi. Consideri ca ar trebui sa avem dreptul sa adoptam?

Homose*ualitatea e păcat. Oricum ai vedea-o.
Și eu am avut această poveste cu masculinitatea și chiar am zis de multe ori că aș fugi cu o femeie, pentru că bărbații sunt niște nenorociți. Dar mă lupt enorm să nu calc acel prag.
Funny e că, mintea mea cea care e înclinată oricum spre păcat de la Adam și Eva, ar putea chiar să se liniștească și să vadă totul ca și cum aș merita să fug în lume cu o femeie, pentru că am fost oricum abandonată de mică de tata si de bărbați. Dar oricum aș dori să interpretez eu cu mintea mea cea mică lucrurile, adevărul e că, știu că homose*ualitatea la fel ca și sinuciderea sunt păcate.
Dumnezeu a lăsat procreearea doar prin femeie + bărbat.
Dumnezeu a creat pe Adam și pe Eva. Și oricât ați vrea să vă modernizați oameni, vedem bine, că în afară de câteva animale care de înmulțesc altfel, toate mamiferele și animalele din regnul animal se înmulțesc de fapt tot ca oamenii, doar din femelă + bărbat. Și nu știu eu multă biologie, deci poți să-mi spui că aberez. Dar asta e realitatea până la momentul actual. De altfel o realitate destul de vie ca să vedem că Dumnezeu totuși există și e așa cum spune El în Biblie, chiar dacă de multe ori noi ne împotrivim să credem în El și în ce spune acolo. Și eu mă lupt enorm cu multe din invățăturile Lui. În multe nu cred sau cu multe mă cert. Dar adevărul e că, un singur lucru e cert, chiar și azi, deși prin eprubetă, biologic vorbind, o femeie nu poate să procreeze fără un bărbat și nici un bărbat fără o femeie.
E legea Domnului. E de fapt lăsată de la începutul Facerii. Așa a început viața pe pământ și nu de la copiii lui Adam și ai Evei ci chiar de la ei, căci așa a decis Dumnezeu sa lase lumea asta. Prin Adam și Eva. Chiar și la potop, Dumnezeu a lăsat lege lui Noe ca pe barca lui să ia câte un exemplar din fiecare animal, de parte bărbătească și parte femeiască.
Deci eu una nu te judec că eu am proprii demoni, dar îți spun că pentru Dumnezeu ești un om pierdut. Bine, pentru El, nu e nimeni pierdut, atâta timp cât oamenii doresc să se mântuiască. Și de multe ori și această mântuire ne e forțată tocmai pentru a nu pleca de aici în Iad. Mai are El o ultimă speranță pentru noi. Deci dacă vezi semnele că totul îți merge rău sau că ai un iad în viață, nu uita de ce. Dumnezeu încearcă să te aducă pe drumul cel bun. Dar dacă nici atunci nu pricepi și nu dorești, El te lasă în pace. Dar nu uita că pentru astfel de păcate, Dumnezeu a aruncat cu pucioasă și foc din cer la Sodoma și Gomora.
Și eu mă împotrivesc mereu. Dar oricum mă lupt să nu cad nici în acest iad. Chiar dacă la prima vedere pare fain, să fug în lume cu femeie și să păcătuiesc cu ea, mai bine stau și trăiesc iadul meu al singurătății. Pentru că așa ca și tine, cum probabil oricare ți-ar fi de fapt motivul pentru care ai ales orientarea asta, clar nu te vezi nici lângă femei, așa cum nici eu nu mă văd vreodată lângă un bărbat, dar mă lupt cu singurătatea mai bine, decât să cad pe acest drum, de pe care apoi poate nu o să mai pot pleca niciodată.

P.S. de multe ori așa ne șoptește Satana și e cel mai pervers păcat pe care-l poate ascunde de fapt Satana. "NU FACI RĂU NIMĂNUI CĂ FACI AIA SAU AIA."
Păi e drept, nici eu că mănânc mult sau că aș fugi în lume cu o femeie nu fac rău nimănui. Dar din viciul meu am învățat ceva, că ceea ce-ți face rău ție, e totuși un păcat, oricât ai vrea să justifici asta. Și aici o spun din proprie experiență cum văd că ceva ce de altfel e chiar vital vieții mâncarea, după ce comit acest păcat al pântecului mă simt ca un gunoi. Prim dată pe interior, că am grețuri și dorm și mă trezesc în grețuri și mahmureli și chiar crize de febră și stări de vomă. Deci prima dată ceva fiziologic, apoi toate devin stări spirituale, sufletești. Nu mă mai simt bine, nu mă mai regăsesc în propria viață, nu mă mai simt om.
La fel e și cu păcatul împotriva firii. E firesc și normal să cauți heterose*ual și să procreezi. Asta a spus Dumnezeu. Iar tot ce e oricum se*ual, mai ales împotriva căsniciei, de altfel nici nu e moral, nici nu e admis de Dumnezeu. Deci oricum, indiferent că acolo e un bărbat sau o femeie, nu e normal, pentru că tu nu ai uniune cu acea persoană de la Domnul. Și cum El a lăsat uniune, taina căsătoriei între Adam și Eva. La tine niciodată nu va accepta. Deci din start comiți 2 păcate. Desfrâul și păcatul împotriva firii.
Eu ce v-aș sfătui, sincer și direct, pe cei care chiar ajungeți în punctul de a ieși cu oameni de același se*. Mai bine decât să ajungi la astfel de păcate, mergeți către călugărie. Decât să-ți trăiești viața în așa rătăcire, mai bine trăiești singur dar sub acoperământul Domnului.
Și eu mă gândeam la treaba asta, dar nu știu dacă totuși sunt făcută pentru călugărie, însă totuși știu că și dacă aș rămâne singură o viață, ceea ce și prevăd, nu aș fugi în lume cu o femeie, pentru că mă lupt cu firea mea. Dacă nu pot suporta bărbații și asta mi-e o parte din cruce o duc, fără să mai scâncesc, dar nu fug de cruce și o duc pe picioare cât pot, fără să fiu tentată să fug cu o femeie în lume. Deși funny e că și eu în viața mea am avut doar femei în jur de mic copil și doar lângă femei mă simt cu adevărat bine, iubită, protejată, apreciată, bine. Dar nu cad în păcat. Cel mult dacă aș putea găsi o amică cu care să-mi împart o parte din casă sau din viață, ca sa nu mă simt singură, ar fi fain și așa, dar nu caut să fac ceva se*ual cu ea. Și mă lupt, zi de zi, mă lupt, cu gândurile mele, cu visele mele, cu pornirile mele.
Păcat însă că nu reușesc și pe mâncare. Aș dori să-mi pot ucide și acest păcat. Recunosc că în trecut îl țineam cât de cât în frâu. Azi nu mai pot. Deci pe de-o parte te înțeleg, că mă înțeleg pe mine. Dar totuși de tine ține dacă vrei să alegi Raiul sau Iadul și dacâ vrei să fii copil ascultător în fața Domnului și faci toate poruncile lui, făra să te întrebi de ce?! Fie asculți vocea înșelătoare a Satanei cu cea mai banală vorbă, dar cea mai nocivă vorbă pentru mântuire "Dar ce fac? Că dacă fac asta sau aia, nu fac rău la nimeni." Sau cealaltă vorbă faimoasă a Satanei prin care a corupt mulți în Iadului lui. "Dar ce, că și păcatul ăla îl fac tot mai mulți."
Deși pare că Domnul este totuși iertător cu tot. În final de noi singuri ține de mântuirea noastră. În realitate nici mama, nici tata, nici nimeni nu ține de mântuirea noastră, ci doar de noi ține propria mântuire. Și orice ar fi, semnele sunt cât mai vii și mai reale, că Dumnezeu și chiar finalul sunt aproape. Deci nu neglijați aceste semne.

Și tot acest mix, tot Dumnezeu mi l-a dat. Sorry, dar eu oricum caut doar validare sau nimic.
Deci da, că tot s-a tot repetat pe aici ideea cum că eu aș fi tipa care caută să fie confirmate părerile sau ideile sau felul de a fi. Ei bine, da, asta caut de 30 de ani. Oameni care să zică ca mine, oamenii care să mă valideze și deși chiar dacă nu sunt de acord poate cu mine, să-mi respecte punctul de vedere și chiar înțeleagă. Ba chiar sunt genul de om care prefer oamenii care zic ca mine și fac ca ei. Și eu de altfel fac la fel. De altfel, poate și de aia caut asta. Pentru că dacă eu pot să validez oameni în cele mai grele probleme, și pot să zic ca ei, doar pentru liniște, dar în final fac tot cum mă taie capul, cam același tipar de oameni îl caut de la oameni.

Și orice ai spune, oricât mă pierd pe drum în toate momentele, stai tu liniștit că tot CRED, MĂ DAR CRED, ÎN DUMNEZEU ȘI ȘTIU CĂ ȘI ÎN CELE MAI GRELE MOMENTE, AȘA CHIAR CU TOATE CIUDĂȚENIILE MELE ȘI LAE NATURII MELE, TOT MI-A ADUS DUMNEZEU STRICTUL NECESAR ȘI NU M-A UITAT. Așa că, orice ar fi, mă lupt cu proprii demoni și cu Satana și tot ajung să cred în Dumnezeu.
Cum am spus eu de multe ori, că oamenii singuri de altfel, sunt dați pe pământul ăsta doar ca să se mântuiască, pentru că atunci când vezi cât de singur ești pe acest pământ printre o mulțime de alți oameni și nu știi în cine să ai încredere sau mai grav toți vin și pleacă, știi că tu ai doar un aliat pe veci, și acela e UNICUL CE NU TE VA LĂSA NEVER, se numește DUMNEZEU.

Stii ca exista homosexualitate la toate mamiferele si la multe pasari? Acolo care e cauza?

Pacat ca nu pricepi ca de fapt eu chiar iti vreau binele si eu chiar cred in tine si in sansa ta!

Degeaba crezi tu, dacă nu cred eu.
Tot acest maraton de povestit pe TPU, mi-a redeschis cele mai ascunse și adânci răni.
Nu-mi mai scrie, că dar chiar nu sunt în starea de a mai vorbi.