Nu știu ce am. Pur și simplu nu mai pot face nimic, nu mai am interes pentru nici una dintre activitățile care îmi plăceau înainte. Pur și simplu aș vrea să dorm continuu și să nu mă mai trezesc niciodată și nu știu de ce. Uneori îmi vine să plâng din senin, dar nici asta nu o fac, mai mult încep să respir greu, ca și cum aș plânge, dar fără să vărs vreo lacrimă. Oricum în general nu îmi place să plâng și o fac chiar rar, dar uneori simt că ar fi normal să o pot face. De exemplu, acum câteva luni mi-a murit bunica și am fost singura din familie care pur și simplu nu a vărsat mai mult de o lacrimă, două. Nici măcar nu am fost afectată de moartea ei, deși ea și bunicul au fost mi-au fost ca niște părinți și am petrecut mult timp cu amandoi, dar, pentru mine, din momentul în care a murit, a fost ca și cum nici nu ar fi existat vreodată, pur și simplu am uitat-o, amintirile cu ea sunt complet în ceață și chiestia e că mă așteptam la asta deoarece toate amintirile mele sunt în ceață și am simțit mereu că dacă o persoană apropiată mie ar muri, pentru mine ar fi ca și cum nici nu a existat vreodată. Speram totuși să mă înșel și să reușesc să mă comport ca orice alt copil căruia tocmai i-a murit una dintre cele mai apropiate persoane. I-am spus mamei de multe ori înainte să moară că eu probabil nu o să plâng și ea a zis că e în regulă dacă nu o să o fac, dar probabil nu mă voi putea abține. Și totuși nu a fost în regulă. Acum de multe ori când ne certăm aduce vorba de asta și îmi spune cât de puțin am iubit-o eu pe bunica mea care aproape că m-a crescut până acum. Am iubit-o, dar pur și simplu nu pot să spun sau să exprim asta și nici nu pot suferi dupa ea. Nu eu am ales să o uit! Nu e alegerea mea să nu simt nimic în afară de disconfort când se aduce vorba despre ea, dar mama mă face să mă simt vinovată și poate că sunt, dar sincer chiar nu știu ce să mai cred. Sunt confuză, dezinteresată și speriată în același timp și nici măcar nu știu din ce cauză (mă simt așa de dinainte să îmi moară bunica, nu are legătură cu ea). Nu am un motiv ar trebui să fiu bine, în schimb mă panichez fără motiv și nu pot termina nimic din ceea ce îmi propun. Pe lângă asta se mai adaugă o problemă pe care am început să o observ mai bine de câteva luni încoace. Pur și simplu mi-e frică de contactul fizic cu alte persoane. Bine, poate frică e cam mult spus, nu sunt sigură, dar o să vă descriu situația. În primul rând, nu mă panichez în legătură cu atingerile de scurtă durată (îmbrățișări rapide, de exemplu) deoarece nu am timp să mă gândesc la ele. O prietena de-ale mele care are probleme cu picioarele și pe care o ajut să meargă atunci când ne plimbăm mă ține de braț (nu o prea las de mână, deoarece mă simt inconfortabil să îmi fie atinsă pielea și eu port de obicei mânecă lungă) și asta nu pot spune că mă deranjează prea tare, deoarece m-am cam obișnuit cu ea. Am observat că de la bust în jos nu reacționez foartea bine cât sunt atinsă (chiar și prin haine mai groase tot mă deranjează), încep să mă simt inconfortabil și să mă panichez și simt nevoia de a mă îndepărta cât mai repede. Nici nu pot dormi în același pat cu mama (trebuie să facem asta când mergem la țară) dacă o ating, trebuie neapărat să ma depărtez deoarece pur și simplu nu pot adormi și nici rămâne într-un singur loc dacă simt că mă atinge. Odată a încercat sa se,, joace" cu mine și în timp ce stăteam în fotoliu a vrut să mă îmbrățișeze, cred și era deasupra mea și eu îi spuneam să se dea și să mă lase în pace, ma simțeam înghesuită și faptul că era deasupra mea și mă atingea m-a făcut să mă panichez și am împins-o până a căzut jos. Nu sunt mândră de asta, nu voiam să îi fac nimic, îmi doream doar să se depărteze. Dar nici acum nu înțelege asta și intenționat mă înghesuie când stăm pe canapea și îmi atinge picioarele iar eu pur și simplu nu suport. Am încercat să îmi dau seama de la ce vine acest disconfort când vine vorba de contact fizic, deoarece nu eram așa când eram mică. Prima dată când am simțit disconfortul și panica asta neobișnuită a fost când eram mică și mama mă lua în brațe când plângea. Suspina puternic și îmi amintesc că nu era deloc comod și simțeam acea frică absurdă și nu îmi doream decât să îmi dea drumul, dar niciodată nu îi ziceam asta deoarece era mama. Acum mă acuză că sunt rece și nu o las nici să pună mâna pe mine. Nu i-am explicat niciodată situația deoarece de fiecare dată când mă deschid puțin în fața ei ori râde de mine ori pare că mă înțelege pe moment apoi folosește ce i-am zis împotriva mea în următoarea ceartă pe care o avem. Ne certăm des, de multe ori nici nu trebuie să fac ceva, e de ajuns faptul ca ea este supărată dintr-un oarecare motiv (de multe ori minor) și începe să plângă, să țipe, să se certe cu mine sau tata (sau singură, dacă e doar cu mine și eu o ignor). De fapt, în majoritatea timpului în care e acasă nu prea vorbesc cu ea deoarece sunt o persoană introvertită și ea vorbește mult, se plânge mult, jignește alte persoane, în special pe tata, fără să aibă un motiv bun și eu nu sunt de acord cu ea, dar prefer să tac și să nu o ascult decât să încep altă ceartă. Uneori se repede la mine sa mă prindă de păr și daca eu o îndepărtez sau îi prind mâinile și o țin pe loc (lucru pe care îl fac mereu, deoare nu am de gând să mă las bătută dacă pot scăpa) începe să țipe că o rănesc, că dau în ea, că sunt nerecunoscătoare și nu am dreptul de a face asta. După ea nu am dreptul nici să fiu supărată sau să țip, deoarece ea e mama și eu copilul și doar ea poate să țipe și să plângă și să mă facă în toate felurile posibile. Nu știu ce să mă fac cu ea, pare mereu supărată și am înțeles și eu că faptul că nu prea avem bani și stăm într-o garsonieră o deranjează, dar nu înțeleg de ce se comporta atât de radical când are o problemă. Sincer, îmi e și frică de momentele alea în care nu găsește ceva sau are o altă problemă, deoarece își varsă toată frustrarea pe mine. Tata e pacifist, zice să o înțeleg si pe ea (deși e cam greu să înțelegi o persoană care începe să țipe la tine că ești proastă deoarece nu găsește o șosetă). Nici cu el nu sunt tocmai apropiată, ne înțeleg ceva mai bine ce e drept, dar el merge pe ideea ca dacă ignori o problemă ea va dispărea și dacă îi zic lucrurile de care sunt eu deranjată râde și zice să nu mă mai gândesc la asta. Nici nu știu ce am. De fapt, nici nu ar trebui să am ceva, viața mea e chiar ok fața de a altora, deci de ce mă simt atât de... goală? Îmi pare rău ca v-am trecut prin atâtea subiecte diferite și că am scris atât, dar pur și simplu aveam nevoie să spun toate astea cuiva.
P.S.: Scuze pentru eventualele greșteli, nu am recitit textul.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook