Salut TPU. Dupa parerea voastra persoanele cu handicap (de ex in scaun cu rotile, probleme de auz, vedere dar nu la extrem...) sunt mai greu de abordat si/sau e mai greu pentru ele sa isi intemeieze o familie? (pura curiozitate)

Luand in vedere standardele societatii, e mai greu pentru ei sa isi intemeieze o familie.

Salut
Cred că nu sunt mai greu de abordat, dar e mai greu ca ele să își întemeieze o familie din cauza problemelor pe care le au, in primul rând că dabi daca găsesc locuri de munca și din cauza problemelor nu pot face copii sau mai greu.

"persoanele cu handicap (...e mai greu pentru ele sa isi intemeieze o familie? "

evident că da, muuuul mai greu

E mult mai greu să-și întemeieze o familie și implicit să aibă o relație datorită standardelor societății în care trăim. Cum s-ar zice, dacă nu ești ca noi înseamnă că ești diferit și nouă nu ne place ce e altfel. Vedem cum sunt tratați cei care diferă doar puțin de la standarde, ex cei care sunt puțin mai grași, pentru o persoană cu handicap este mult mai greu. Nu este însă imposibil...
Vorbesc din experiență

Da, e mai greu, dar cât timp nu se izolează de societate, cred că oricine poate să-și găsească pe cineva. Am un prieten cu polio, umblă în două bastoane, dar e prezent la toate evenimentele și toată lumea îl iubește. Are 3 copii Cred că e important și ce tip de handicap are, și cât de afectat e el psihic de asta, și în ce comunitate trăiește. Mna, depinde.

Sunt usor de abordat, pentru ca ei chiar vor sa isi faca prieteni având în vedere că sunt putin diferiți.Dar o relație isi formează greu in ziua de azi, din cauza standardelor si pretențiilor ridicate ceia ce e păcat.
Ce iti veni?

Ai dreptate, contează foarte mult cât de sociabil e și cât de dispus să treacă peste obstacole și să încerce să se integreze.
Psihicul e un factor foarte important în acest demers pentru că fără o atitudine pozitivă se ajunge doar la izolare față de societate și singurătate.

Cred ca da. Iti dai seama. incapacitate totala sau partiala de munca, nivel de trai scazut, interactiune sociala putina, dureri, frustrari...

Da, sunt.

Eu sufar de distrofie musculara, o boala care imi afecteaza tot corpul dar in principal faptul ca nu pot sa merg decat distante scurte si atunci cu ajutorul unui trepied cu roti. Alte chestii dragalase gen dureri constante, spasme musculare, oboseala cronica, somnolenta pe timpul zilei, rupturi musculare, hernie de disc, aritmie cardiaca, etc. Toate astea au inceput sa apara pe rand dupa 23 de ani si au progresat.
Dar... Hai sa vedem "incapacitate totala sau partiala de munca, nivel de trai scazut, interactiune sociala putina." Locuiesc in Irlanda de Nord, am un loc de munca care imi place si care este bine platit - sunt medic si lucrez si la un proiect de cercetare pe care speram sa il demaram cand se linisteste pandemia, am animale pe care le ingrijesc cu drag, am o casa si o femeie care vine de 2 ori pe saptamana sa faca curatenie, am mancare livrata la usa, am masina, merg la echitatie, inot, off road si lectii de pilotaj pentru avioane microlight.
Si am un iubit cu care sunt fericita, suntem impreuna de 5 ani.
E greu, nu neg deloc asta dar nici nu toate persoanele cu handicap sunt niste sub-oameni care nu se pot bucura de viata si care trebuie privite cu mila.

Într-adevăr, ca persoană cu handicap e mult mai greu să te adaptezi și să funcționezi în societate pentru că ești în esență diferit însă nu e imposibil. După părerea mea totul ține de atitudine și de psihic.
Și eu am un handicap, puțin diferit de al tău, adică sunt nevăzător din naștere. Nevoia și experiența m-au învățat însă să mă descurc în societate și pot să spun că sunt fericit. Am o casă, loc de muncă, lucrez ca traducător pentru o companie străină, iar din punct de vedere al relațiilor pot să spun că am avut destule de-a lungul timpului, iar acum sunt aproape de a mă căsători cu o femeie minunată și am un copil. Deși sunt relativ tânăr mă simt deja împlinit și fericit. Viața e grea nu pot să contest acest lucru însă cu perseverență și ambiție orice lucru este posibil.
Cunosc însă și persoane la fel ca mine care se tem de părerea celor din jur atât de mult încât preferă să se izoleze și să interacționeze doar cu persoane la fel ca ei, din păcate nu sunt puțini pentru că mulți preferă izolarea și confortul în loc să încerce și să experimenteze.
La nevăzători e puțin mai complicată treaba pentru că mulți din jurul nostru ne descurajează datorită faptului că nu își pot da seama cum putem să facem anumite lucruri și atunci preferă să ajute chiar și unde nu e cazul, sau să considere persoana în cauză ca fiind incapabilă de a face, uneori, chiar și cele mai elementare lucruri, doar pentru că ei nu se pot pune în pielea acelei persoane și nu-și imaginează cum s-ar putea face acel lucru.

Nu sunt EI mai greu de abordat, ci in general nu ii abordeaza lumea pe ei... pentru ca mentalitate medievala, de aia.

Evident că e mai greu.

Depinde, de la om la om. Cat de grava e afectiunea si cat de afectat se simte el.
Am cunoscut (e drept, imediat dupa 1990) mai multi nevazatori. Complet. Erau la un campionat de sah. Erau oameni veseli, culti si cu deschidere catre ceilalti. Chiar ne-am imprietenit si am facut excursii impreuna cat au stat ei acolo. Noi le povesteam ce vedeam (la munte). Nu s-au ferit sa ne povesteasca din peripetiile lor. Uneori cu umor.

A, si am uitat. In acest timp, venise in vizita sotia unuia dintre ei. Era asa de emotionat ca a mers cu 2 ore mai devreme la gara.
Pot fi si oameni fara dizabilitati dar cu tot felul de boli dureroase si sa fie uraciosi din cauza durerilor.

Este mai greu dar nu imposibil, cunosc cazuri in care persoane cu handicap, mai precis in scaun cu rotile, si-au intemeiat familii.
Mai degraba persoanelor respective le e greu sa isi intemeieze o familie din cauza acestui lucru, nu e o problema abordarea neaparat.