Salutare. Am si eu o problema. De cand ma stiu am facut totul din ambitie. Sufeream cand altul era comandant de detasament si eu doar de grupa, cand luam o nota mai mica, in fine, nu stiam prea bine sa pierd. M-am mai umanizat intre timp, am inteles ca viata nu e o cursa cu aceleasi obstacole pentru toti. Am terminat o facultate (e ok, imi place, m-am angajat pe un salariu destul de bun), m-am casatorit, am un copil de 3 ani dar in jurul meu toti au cate doi copii. Nu am pe nimeni care sa ne ajute ca nu stam in Romania, ma sperii ca nu as putea face fata cu doi copii eu fiind si singura la parinti si neducand neaparat lipsa unui frate/sora, dar am un sentiment de inferioritate fata de toti cei care sunt tot asa singuri ca si noi si au avut curajul sa faca al doilea copil. Nu stiu daca sincer e doar ambitia de a-l avea si pe al doilea, urmand acelasi scenariu din copilarie in care vroiam sa-i ajung pe altii sau chiar il doresc cu adevarat. Mi-e frica sa nu regret ca il fac pe al doilea cand de fapt nu-l doresc si sa ma simt vinovata fata de primul ca petrec automat mai putin timp cu el pana o mai creste si al doilea. Pe de alta parte vreau sa nu regret toata viata ca nu am avut curajul sa-l fac si sa traiesc cu acest sentiment de inferioritate fata de toata lumea cu cel putin 2 copii, cu toate riscurile de nopti nedormite, boli de la cresa (mers de cel putin 2 ori pe luna la doctori in primul an) etc. S-ar putea sa regret si ca l-am facut pe al doilea si ca intr-adevar nu fac fata la doi si oricat as incerca oricum si cu 2 copii voi avea acelasi sentiment de inferioritate ca altii se descurca mai bine decat mine. Ma vizualizez plangand pe la colturi si nestiind cum sa atenuez modificarile de comportament ale celui mare, posibilele lui regresii sau crize de gelozie ca sa atraga atentia, in fine ma inchipui mereu fiind intr-o permanenta stare de culpabilitate ca nu i-am tratat pe amandoi cu aceeasi atentie, ca nu i-am facut sa se simta iubiti egal si cred ca unele mame sunt facute sa aiba doar un copil pentru ca asa sunt mai echilibrate psihic, echilibru care e intotdeauna benefic pentru copil.In plus daca m-ar vedea cel mare mereu obosita si stresata si stergandu-mi lacrimile mereu pe fuga oare i-ar face bine? Sa fac al doilea copil? Oare asa m-as linisti? Sau prin natura o sa fiu vesnic nelinistita? Oricum sotul meu isi doreste al doilea copil, pentru ca sa se aiba si sa se joace impreuna mai tarziu (el insusi avand un frate). Multumesc mult pentru raspuns.

Eu cred ca ar fi bine sa-l faci pe al doilea...asa poate te-ai calma si nu ai mai avea astfel de ganduri...dar mai bine ai vorbi cu un psiholog despre temerile tale.

Vorbeste cu un psiholog despre temerile tale si pana nu esti sigura ca vrei al doilea copil nu-l fa.

Fiul meu avea 10 ani cand s-a trezit ca va avea o surioara...Nu s-a intristat,nu s-a bucurat,doar a devenit brusc interesat,era o mare noutate si i se intampla chiar lui!
Bun si generos din fire,a acceptat-o apoi cu bucurie,a suportat extrem de bine sa joace rolul lui grozav de "frate mai mare", i-a suportat tipetele, plansetele, trasul de par, egoismele de copil mic, acum au el 19 ani, ea 9 ani si el e eroul ei neinfricat,exemplul si inspiratia ei in viata,iar ea sursa lui continua de zambet,ras si naivitate,de inventivitate si voiciune,sunt doi copii perfecti,intr-o lume imperfecta,dar asta e alta poveste!
Cert este ca eu STIU ca se vor sprijini unul pe altul intotdeauna si golul pe care eu,ca singura la parinti, mi-l umplu cu prieteni, ei nu-l vor avea, omul este fericit in conditii de siguranta si incredere cat mai mari, iar ei au aceasta posibilitate, e o sansa in plus in viata...si le-am creat-o eu.
Nu te mai teme, ajutati copilul sa nu ramana singur in viata, indiferent cat de mult te-ar putea costa asta.
Merita.

Draga mea, din ceea ce ai povestit, îmi este clar că în sinea ta decizia deja ai luat-o și doar vrei să-ți confirmăm că temerile, motivațiile tale sunt bune.

Personal, te încurajez să faci exact ceea ce simți, indiferent de cine ce ar spune. Este viața ta și a copilului tău (/copiilor tăi) în joc. Nu le poate hotărî nimeni, decât tu (și cu soțul tău).

Tu va trebui să-i crești, să-i educi, să ai grijă de ei tot restul vieții, nu cei de pe TPU. Responsabilitatea, greul sunt ale tale, așa că și decizia îți aparține. Iar că ești cu un copil sau doi, asta nu te face cu nimic mai prejos. Om să fii, că în rest...

Succes, dragă. Și să-ți trăiască cel mic! Numai bine.

Mersi frumos pentru raspuns. Desi pare ca am luat o decizie si asteptam o validare a ei, nu e asa de simplu sa fie transanta. Simt insa ca mi s-a mai usurat piatra de pe inima ca macar m-a inteles cineva. Toate cele bune si tie.

Golul de care vorbesti e, intr-adevar de neumplut in aceeasi masura doar cu prieteni, dar nimeni nu-ti garanteaza ca fratii se vor intelege tot asa de bine si la maturitate. Depinde mult cu cine se casatoresc si daca vor trai aproape sau departe unii de altii. Dar cert e ca au cum ai spus tu, o sansa in plus. Numai bine.

Mulțumesc și nu ai pentru ce, dragă.
Toate cele bune și o familie fericită! Asta e tot ce contează.