Stau uneori si ma intreb, oare si lui ii trec aceleasi ganduri prin minte? Au trecut totusi atatea luni, de ce gandul meu fuge mereu la el?
Asta am vrut, a fost decizia mea, daca ma intreba atunci de ce am hotarat asa, probabil as fi raspuns pentru ca nu mai simteam nimic.Acum dupa atata timp, raspunsul meu este acelasi dar sub o alta forma:Nu mai simteam iubire din partea persoanei pe care inca o iubeam. Sentimentele mele nu s-au stins, doar s-au atenuat pentru ca nu am stiut sa mentinem iubirea pe o linie de plutire. Nu am stiut sa ne manifestam iubirea pe care o purtam unul fata de celalalt. Golul in stomac, furnicaturile, toate senzatiile acestea disparusera, nu mi se parea normal. Iubirea noastra se maturizase odata cu noi. Nu am vrut sa fiu matura, nu am vrut sa ma maturizez, am vrut doar sa traiesc intens fiecare clipa din viata si sa ma bucur de ea. Oare am gresit punand capat unei iubiri mature, care imi oferea liniste, stabilitate, confort, toate sentimentele acestea pe care le simteam alaturi de el? Am pierdut cel mai bun prieten, omul alaturi de care am fost fericita, omul langa care m-am maturizat si am ajuns astazi ceea ce sunt. Nu spun ca numai el a contribuit la maturizarea mea dar a fost un pion important in aceasta maturizare.
Imi pare rau si cand spun aceste cuvinte nu spun ca-mi pare rau ca am pus capat acestei relatii, care stagna, ci imi pare rau ca am pierdut o persoana draga mie, un prieten bun, o parte din copilaria mea, o parte din maturitatea mea, o parte din sufletul meu, o parte din mine.
Imi pare rau ca nu pot vorbi cu el, ca nu este alaturi de mine, ca nu sunt alaturi de el, ca nu ne mai putem impartasi, macar din cand in cand, anumite lucruri, imi pare rau ca nu mai putem sa ne auzim, sa ne vedem, sa ne ascultam cum o faceam altadata...
Dar suntem diferiti, eu tanjesc dupa lucrul acesta, pe cand el fuge de asta, cum a fugit intotdeauna. Din punctul asta de vedere am fost diferiti si acesta este doar un lucru care ne-a diferentiat.
Stateam si ma gandeam la ceea ce-mi spunea de fiecare data, ca eu sunt iubirea vietii lui, ca fara mine nu poate sa traiasca, ca orice s-ar intampla ma va iubi toata viata, eu lucrurile astea nu i le-am spus niciodata si se pare ca este mai bine sa nu le spui, pentru ca, cuvintele sunt doar cuvinte.
Am devenit foarte sceptica, nu mai cred nimic, asta pentru ca pe el l-am crezut, chiar am crezut cuvintele lui care aveau sa reziste prin sentimente o viata intreaga.
Totusi el a fost cel care si-a exprimat iubirea prin cuvinte. Cuvinte care s-au pierdut sau si-au reluat valoarea sub o alta forma in fata unei alte persoane.
Acum ma intreb un alt lucru, care din noi era mai matur sau mai visator?! Eu una nu am folosit astfel de cuvinte dar o pot face acum spunand ca imi lipseste, ca imi este dor de el, ca, faptul ca nu este langa mine uneori ma face sa ma simt pustiita.Cred ca asta este adevarata dragoste, iar acum dupa atata timp pot spune foarte vehement, eu am fost cea care a iubit cu adevarat. Am iubit sincer si am crezut un barbat care spunea ca ma iubeste doar in momentele acelea cu toate ca el credea altceva.
Uneori timpul demonstreaza multe, si ne face sa realizam ca, gresim in anumite privinte, afirmatii. De ce suntem atat de infantili uneori?

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook