Vreau sa va spun o problema de care nu pot scăpa!
Mereu cand merg in alt oras sau intr-o țară straina ma apasa o tristete adânca si vreau sa revin acasă mai repede.
Din cauza asta am ramas şi fara muncă, nu am stat nici in Italia, am 25 de ani si sunt prea ataşata de familia mea.
La varsta asta nu prea e bine, cum sa ma obişnuiesc sa locuiesc departe de familie? Aşa cum o fac toți?
De ce ma întristez cand sunt singură?

Tocmai am pus o întrebare care e asemănătoare cu a ta.
și eu sunt la fel e tare greu. Dar sa știi ca nu contează vârsta. Și la Bătrânețe ți e dor de părinți și casa ta dacă ești in alta țara.

Și eu la fel după 3 săptămâni numai puteam, ar putea fi borderline, o obsesie fata de cineva, suntem sensibili emoțional, iubim cu adevărat, din păcate viata îți demonstrează cum e și fără

Măcar părinți ei sunt în viata, când numai ai atunci e greu

Când nu mai ai nu mai ai pentru cine sa vi acasă.

Te ambiționezi, te motivezi, îți impui. Iar până la urma-urmei, poți vorbi zilnic cu ei pe apeluri video. Oricum, devine toxic sa stai cu ai tai până la vârste de genul.

Dar dacă stai aproape de familia ta ce are? Stai in oraș cu ei
Ești tristă singura pentru că nu te iubesti

E depresia de după naștere...

Se zice ca daca vrei sa faci ceva in viata si pe cont propriu, trebuie sa lupți sa te desprinzi de familie (Nu sa nu mai vorbesti cu ei sau din astea, ci pur si simplu sa lupți sa păstrezi o distanță până scapi de "cordonul ombilical").
E greu, dar nu imposibil.Lucrul asta o sa te ajute sa fi independenta si mai ales pe cand te vei căsătorii.Ca doar nu vei vrea sa ii duci pe mami si tati cu voi in casa.

Daca gasesti pe unul si faci si un copil o sa iti treaca tristetea... de zici ca a fost in alta viata

Fa ți prieten.