Salutări de pe Gallifrey.
Am treisprezece ani şi după multe dezbateri cu mintea mea care-mi interzicea complet să pun întrebarea stupidă ce va urma, m-am decis să o fac: vreau, ca mulţi alţii, să public o carte. Fiction, bineînţeles, şi cum nu am văzut autori români ca să publice cărţi de acest gen, mi-am ales o temă - morţii vii. Baze militare, spioni pe reţele online şi extratereştrii, adică.

Nu prea ştiu dacă următoarele paragrafe o să fie apreciate în vreun fel, dar aş dori să văd ce păreri au şi alţi oameni despre stilul meu de a scrie şi aşa mai departe -- ştiu că sunt încă... mică pentru a publica o carte, dar am prea multe speranţe ca să mă enervez alungându-le. M-aţi ajuta mult dacă mi-aţi spune ce credeţi. Sunt doar nişte încercări ale cărţii, pe care le-am scris când m-a izbit inspiraţia, la fel de puternic ca un tren - am de gând să le editez, să le corectez, dar după ce termin de scris cartea, dacă o voi termina. Scuzaţi greşelile ş. a. m. d. şi întrebarea la fel de stupidă ca rândurile ce vor urma.



Sunetul familiar al tastelor atunci când le apăsa cu putere în setea lui furioasă de informaţii îl făcu să surâdă imperceptibil, înainte de a se încrunta şi de a continua să tasteze repede, apăsând pe mouse de fiecare dată când simţea nevoia de a schimba pagina – imprimanta lucra şi mârâia, deranjându-i auzul, monitorul îi ardea ochii obosiţi şi încercănaţi, degetele şi încheieturile mâinilor îl dureau îngrozitor, dar, după treizeci şi şase de ore de muncă şi nici o pauză, cu energie provenind din cafea şi Red Bull, era în sfârşit mulţumit de rezultate. Everett îşi trecu mâna prin părul creţ şi negru, apoi îşi permise să îşi ţină ochii închişi pentru câteva secunde; când fu pe punctul de a adormi, şi-i deschise brusc şi se apucă din nou de lucru. Abia înţelegea ce vedea şi scria; parcă exista o altă pereche de ochi şi o altă pereche de mâini, care nu vedeau nimic decât monitorul şi nu simţeau nimic decât tastatura, care acţionau automat, cu micile lor creiere fiind funcţionale doar pentru a face atât: să se asigure că scrie corect, şi că are cum să scrie. Creierul propriu muncea febril în căutarea unui indiciu, cât de mic, iar Google Earth-ul deschis se învârtea încontinuu în timp ce intra în sistemul Google fără prea mari probleme, introducând date şi coduri cât mai multe... iar atunci, exact în acel moment, când introduse ultimele numere şi apăsă pe „Enter", văzu adevărata locaţie pe care o căuta: Area 51.
Notă în Notepad datele şi, după un moment de gândire, pe o foaie, apăsă pe „Save", apoi pe „Print" şi puse din nou în funcţiune maşina mârâitoare, care se puse pe dată pe mormăitul monoton, apoi se ridică, extenuat. Era prea obosit ca să facă ceva, dar tot reuşi să se împleticească până la pat, să apuce telefonul de pe pernă şi să trimită un mesaj către Eagle; apoi merse până la imprimanta ce-şi termină lucrul repede sub privirea fixă a lui Everett, scoase cele treizeci de foi pline de date şi poze, le puse pe birou şi merse înapoi spre pat. În graba sa de a se culca, o doză pe jumătate plină de Red Bull se rostogoli ca o minge de basket pe marginea unui coş, apoi căzu pe podea, împrăştiind lichidul de culoarea caramelului peste tot. Everett se prăbuşi pe pat ca un bolovan şi trase plapuma peste el – cu ultimul dram de energie, privi peretele din faţa sa: poza cu baza Starship, pe care spera să ajungă în urma descoperirii sale, strălucea ciudat în penumbră. Bolborosi printre dinţi ceva incoerent, îşi mută capul pe partea mai rece a pernii, se ghemui şi, în sfârşit, după lungi aşteptări şi cu speranţa cuibărită în suflet, adormi.

Un zgomot strident îl făcu să clipească somnoros şi să se întindă după telefonul mobil de pe noptieră, care cânta cu obişnuita melodie „Animal" de la Neon Green. Fără să verifice numărul, fără să-i pese de propriile sale reguli – nu răspunde la telefon noaptea, în nici un caz – şi vrând doar să înlăture o piedică în somnul său, apăsă butonul verde şi lipi telefonul de ureche.

- 'Lo?
- Lupule! O voce stridentă se auzi, făcându-l pe Everett să tresară puternic şi să se lovească de perete. Am primit mesajul, Starship îţi mulţumeşte pentru...
- Puteai să-mi laşi pe hotmail un mesaj, sau orice înafară să mă suni! Se plânse Everett, masându-şi capul. Ce dracu', am şi eu nevoie de somn, doar nu sunt un robot tâmpit ca şi verzuii tăi de pe cer, Eagle.
- Mda, mormăi celălalt. Scuze pentru asta. Oricum, Comandantul...
- Îţi ceri scuze? Wow, nu credeam că eşti în stare de aşa ceva, murmură Everett, apoi se îndreptă repede, frecându-şi ochii. Ce-i cu ăla?
- Ăla, se răsti Eagle, va fi superiorul tău!

Everett rămase tăcut. „Superior?" îşi spuse el, iar apoi creierul său făcu legătura. Superior! Adică avea să fie primit în Starship! Gândul îl făcu să se ridice aproape imediat din pat, să se îmbârlige în cearceaf, să-şi piardă echilibrul şi să cadă ca un idiot în balta de Red Bull, înjurându-l pe „ăl de făcuse dracului stângăcia şi Red Bull-ul."

- Lupule? Întrebă Eagle, îngrijorat.
- Mă acceptaţi în Starship?

Urmă o altă clipă de tăcere, în care Eagle păru să inspire şi să expire de câteva ori, foarte zgomotos şi depărtat, la capătul liniei. Everett, cu respiraţia întretăiată, păru să uite de faptul că tricoul îi era ud şi i se lipea de piele acolo unde Red Bull-ul îl atinsese şi că braţul stâng, pe care căzuse, îi amorţise cu totul, deşi durerea îl săgeta din când în cât prin cot.

- Da, Lupule, eşti... Eşti în Starship.

Everett închise telefonul, fără să mai aştepte ca Eagle să spună un cuvânt, şi sări în picioare. Câteva minute bune rămase acolo, holbându-se la poza cu baza de pe peretele său, apoi izbucni: sări în sus, strigă, ovaţionă, apoi se prăbuşi din nou pe pat. Când îşi dădu seama că era încă ud din cauza belţii cu gust nu prea bun, se ridică şi se îndreptă spre baie. Când avea să fie mai coerent avea să fie destul de energic să da iama pe Facebook şi pe Tumblr, mai mult ca sigur. De fapt, mai mult decât sigur.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook