Harddiskul tău este partajat în mai multe părți mici în care se stochează datele. Cu cât mai multe date, părțile astea se umplă, însă nu consecutiv. De exemplu dacă ai o poză, ea va avea câțiva biți în 200 de clustere, 400 pe altele pe o altă parte a harddiskului, etc. Asta face ca căutarea datelor de pe harddisk să dureze mai mult. Defragmentarea mută toate datele de fișiere unul lângă altul, ca să fie mai ușor de citit datele. Gândește-te ca și cum ai organiza niște cărți de joc să fie una după alta. Astfel îți va fi mai ușor să găsești cartea pe care o cauți.
Pe scurt și foarte simplificat, pe disc poți scrie informații numai în pachețele de date (niște cărămizi de dimensiuni fixe). Și mai toate fișierele sunt suficient de mari încât aibă nevoie de mai multe pachețele pentru a le compune.
Dacă ai deschis un fișier creat acum 2 zile și scrii ceva în el și-l salvezi, cel mai probabil pachețelul ăsta nou nu va fi așezat lângă celelalte 10-12 care existau deja, ci, pentru rapiditate, acolo pe disc unde se află în acel moment capul de scriere/citire.
Gândește-te că la momentul X, sistemul tău de operare poate scrie în 20-30 de fișiere simultan. Și toate pachețelele astea de informație, indiferent din ce fișier fac parte, el le așează unul lângă altul (precum niște cărămizi). Astfel, în timp, poți avea un fișier cu pachețele răspândite pe toată suprafața discului și intercalat cu alte fișiere.
Pentru că ai nevoie să citești toate pachețelele unui fișier atunci când îl folosești, ai nevoie de mai mult timp să faci asta, pentru că acel instrument trebuie să se plimbe pe o suprafață mai mare.
Defragmentarea e metoda prin care sistemul regrupează pachețelele aceluiași fișier împreună. Unele le aduce mai aproape de marginea discului, pentru acces rapid, iar alte fișiere, pe care le folosește mai rar sau care sunt mai mari, le regrupează la centrul a discului, unde ajunge puțintel mai greu.
Un exemplu mai vizual:
https://i.imgur.com/A1oxfId.jpg