Am sete de poezie. Puteţi să-mi lăsaţi nişte versuri, care vă plac?

Dragă NOname,
ai făcut o invitație, (teribil gestul tău)ai lăsat poarta deschisă ( vorba lui Minulescu ) și au intrat atîția musafiri, care mai de care cu ce-au crezut ei mai deosebit.
Și, spre marea mea bucurie, am trăit și clipa să constat că sînt mulți oameni de bun simț și de înălțătoare sentimente de apreciere a frumosului, printre prietenii lui TPU.
Nu credeam că sînt și de aceștia.
Parcă prea mult se așternuse giulgiul vulgului și al ignoranței pe aceste meleaguri.
Ei bine, mă bucur că am fost contrazis, că ai mulți prieteni care au răspuns apelului tău și că, parafrazînd un celebru dicton, zic și eu : „Nasc și - n România oameni!".
Ție, pentru chemare și inițiativă, și tuturor celorlalți pentru ale lor răspunsuri le doresc multă sănătate și „vinul cel de viață lungă" să le dăinuie în potire.
La mulți ani!

Acel „Tatăl Nostru " al florilor mi s-a părut de excepție.
Sincere felicitări!

Avem un coleg in TPU care mi-a spus urmatoarele versuri albe care-l bantuie ca si pe mine:
"Caracteristicile unei păsări solitare sunt cinci: prima, este că ea zboară către cele mai înalte înălţimi; a doua, că ea nu suferă după vreo companie, nici măcar după vreuna dintre semenele sale; a treia, că ea îşi aţinteşte fără încetare ciocul spre tăriile cerului; a patra, ca nu are o culoare definita; a cincea, că ea cântă foarte duios"
Nu am sa-ti dezvalui numele decat cu acceptul lui, ca nu lucrez inca la DNA.

Ce frumos
Eu de ce n-am vazut pana acum intrebarea asta?

"Ca să pictezi o pasăre" - Jacques Prevert

Pictează mai întâi o colivie
cu uşa deschisă
pictează apoi
ceva frumos
ceva simplu
ceva util
pentru pasăre
Pune apoi tabloul pe un copac
într-o grădină
într-o pădure
sau pădurice
Ascunde-te-n tufiş
fără nici o vorbă
fără să te mişti...
Câteodată pasărea vine repede
dar e posibil să treacă ani
până se va decide
Nu te descuraja
aşteaptă
aşteaptă ani la rând de-i necesar
cât de încet sau cât de repede veni-va pasărea
n-are nici o legătură
cu reuşita tabloului
Când pasărea soseşte
dacă soseşte
păstrează tăcere adâncă
aşteaptă ca pasărea să intre în colivie
şi când a intrat
închide-ncetişor uşiţa cu pensula
apoi
şterge una câte una gratiile
având grijă să nu atingi aripile păsării
Pictează apoi copacul
alegând cea mai frumoasă creangă
pentru pasăre
Pictează frunzişul verde şi vântul proaspăt
pulberea solară
foşnetul animalelor de iarbă-n căldura verii
şi-apoi aşteaptă ca pasărea să vrea să cânte
dacă pasărea nu cântă
e un semn rău
semn că tabloul e rău
dar de cântă - e semn bun
semn că poţi să-l semnezi
Atunci smulge-ncetişor
una din penele păsării
şi scrie-ţi numele-n colţul tabloului.

Romulus Vulpescu - În fiecare zi


În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, în loc,
Ramîne un desert de disperare.

Ne amageste lenea unui vis
Pe care-l anulam cu-o sovaire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne rasucim pe-un asternut posac,
Însingurati în doi, din lasitate,
Mintindu-ne cu guri care prefac
În zgura sarutarile uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,
Pe-o nepermis de joasa treapta trista:
Prea sceptici si prea singuri, prea-n pustiu,
Ca sa mai stim ca dragostea exista.

În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, în loc,
Ramîne un desert de disperare.

Va plac poeziile? Am eu una scrisa de mine si este extrem de frumoasa!
Se numeste,,Rugaciunea florilor-Tatal Nostru"
Plapand ghiocelul,
Iesind din zapada,
Striga,,Tatal nostru".

,,Care este in ceruri",
Sopti floarea-soarelui,
Si-un val de lumina,
Cazu pe razoare.

Smerit busuiocul,
Cand vantul il mana,
Si-i scutura roua,
,,Sfinteasca-se" ingana.

Cand,,numele-ti" spune,
Trist,ochiul de bou.
Nu stii de-a fost soapta,
Sau numai ecou.

Albastra ca cerul,
O nu-ma-uita,
Spune,,Imparatia
Sa fie a ta"

Si,,Faca-se voia",
Suspin-o camelie,
Calcata-n picioare,
Pe alba alee.

Cand nuferi "n lacuri,
Vad stele ca sint,
Soptesc:,,cum e in ceruri",
,,Asa si pe pamant".

Si graul,cand moara,
Vuieste intr-una,
A zis:,,Painea noastra,
Cea de totdeauna".

Iar nalba si gura,
De leu,amandoua,
La fel rugatoare,
Raspund:,,Da-ne-o noua".

Cu gandul la fluturi,
Stau rozele-n glastre,
Si spun,,Iarta-ne noua",
Pacatele noastre".

,,Precum si noi iertam
greselilor,incet,
Raspunde garoafa,
Uscata-n buchet.

Si crinii,poadoaba
Fecioarei cinstite,
Soptesc:,,Si nu ne duce
Pe noi in ispita".

Iar spinii, ce o-data
Martirii ii purtara,
,, Si ne izbaveste,
De rele", oftara.

Si vantul porneste,
Ecoul divin,
Cu-n freamat padurea,
Rasunde,, AMIN"!

Ei ce parrea aveti de asta? V-a placut poezia asta frumoasa?

Ce frumos era la piatra neamţ
Aerul tare ca un poem de geo bogza
Şi munţii deranjaţi de ultima furtună
Ca mai demult pe crestele aspre ale carpaţilor
La trecătoarea de stânci colţuroase bratocea
Unde ciobanul întâlnit se masturba în aer liber
Şi câinii de la stână lingeau pe piatră sperma.

Era frumos ciobanul şi cât de feciorelnic
Acolo pe crestele aspre ale carpaţilor
Arăta felul pur în care el ştie să facă dragoste
Sămânţa, ca un scuipat, făcea pe stâncă: plici
Câinii ciobăneşti o înghiţeau cu lăcomie
Nu rămânea nici o murdărie.
Şi totul era atât de frumos şi pur.

-->www.versuri.ro/versuri/edhmid_mihai-eminescu-doina.html

"For Mercy has a human heart,
Pity a human face,
And Love, the human form divine,
And Peace, the human dress."

Tare faina asta:

Mihai Eminescu
O, mamă...

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu...
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

Poet de Mihai Eminescu

Să torni la rime rele,
Cu dactile în galopuri,
Cu gândiri nemistuite
Să negreşti mai multe topuri;

Şi când vezi vreo femeie
Să te-nchini pân’la pământ
Şi de-a sta ca să-ţi vorbească
Să înghiţi orice cuvânt;

Nespălat, neras să umbli,
Şi rufos şi deşuchet -
Toate-acestea împreună
Te-arat-a fi poet.

Http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/minulescu.php
Http://www.revistatango.ro/......-6061.html

Și da poeziile lui Minulescu sunt poate cele mai frumoase poezii de dragoste din România.
A fost un poet însemnat.
Mai imi place și,, Ultima oră". Sau
Ion Minulescu - Celei care minte.

Dar și

Filosofia dragostei

de Percy Bysshe Shelley

Trec izvoarele în rauri,
Raurile curg spre mare.
Nevazute, limpezi brauri
Leaga boarea de-alta boare.

Nu-i nimic stingher in Fire.
Toate tind sa se imbine
Intr-o tainica iubire -
De ce nu si eu cu tine?

Muntii-astern pe cer saruturi
Val pe val se-mbratiseaza.
Care-i floarea fara fluturi?
Am fugi de ea, cu groaza.

Soarele in brate strange
Globul. Luna-n mari se scalda.
Ce-ar fi viata mea? – s-ar frange
Fara sarutarea-ti calda.

De la Dmitri Miticov iti dau poezia "Definitiile"

Definiţiile. Aşa o pacoste
să ţii cont de ele,
cînd se tot modifică.

Ce e frica. Mergi şi mergi şi mergi,
ajungi în pădure, te aşezi pe iarbă, între copaci
şi aştepţi să se întunece, s-a întunecat. Uite frica.

Ce e memoria. Vine cineva şi te întreabă
mai ţii minte şi tu zici da.
Ce e memoria.
Cu o săptămînă în urmă ţi-ai văzut tatăl, aţi vorbit,
azi te întorci acasă, nu-l mai găseşti nicăieri
şi nici n-o să-l mai. Unde-l cauţi.

Ce e arheologia. Au vrut să facă o staţie de metrou,
dar au zis stop, au venit nişte oameni să cureţe
praful cu nişte pensule mici.
Ce e arheologia. Au făcut provizii și arme, trec patru mii de ani
şi vin unii cu un excavator să facă o staţie de metrou.

Ce e adevărul. Staţi unul lîngă altul
fără să vă spuneţi nimic, apoi pe neaşteptate ea spune
ce cald e afară şi tu spui adevărat.
Ce este o definiţie, e părerea ta despre un lucru
la un moment dat.

Definiţiile. Cu momentele lor
de utilitate incontestabilă.
Mă întrebi cum mă simt, mă întrebi
ce mai putem face de-aici.
Acum ce-o să spun. Pentru mine
cred că a trecut vremea răspunsurilor
palpabile. Ocrotesc un smoc de iarbă
la marginea terenului viran făcut din toate definiţiile
impecabile.

De la Yehuda Amichai iti dau "Un om, la viata lui"

Un om, la viața lui

Un om n-are timp, la viața lui,
să aibă timp pentru toate.
Ecleziastul
s-a înșelat.
Un om trebuie să iubească și să urască în același moment,
să rîdă și să plîngă cu aceiași ochi,
cu aceleași mîini să arunce pietre și să le adune,
să facă dragoste în război și război în dragoste,
Să urască, să ierte, să-și amintească și să uite,
să ordoneze și să împrășite, să mănînce și să digere
ceea ce istoriei
îi ia ani și ani de zile să facă.
Un om n-are timp.
Cînd pierde caută, cînd găsește
uită, cînd uită iubește, cînd iubește
începe să uite.
Și sufletul lui e copt, sufletul
e foarte profesionist.
Numai trupul îi rămîne veșnic
un amator. Încearcă și ratează,
se împotmolește, nu învață nimic,
beat și orb în plăcerile
și în durerile lui.
O să moară cum mor smochinii toamna,
uscat, plin de sine și dulce,
frunzele o să i se usuce pe pămînt,
crengile goale arătînd către locul
unde e timp pentru toate.

De la Philip Larkin iti dau un link cu poezia recitata chiar de el, daca as scrie aici versurile sale, m-ar cenzura aiurea!
https://www.youtube.com/watch?v=qahT62n8tcA

De la Philip Schultz iti dau "Zeul singurătăţii", este o poezie pe care o indragesc in mod deosebit pentru ca foloseste mijloace de o mare simplitate, ajunge la emotii care apartin foarte bine poeziei dar militeaza profund iar eu apreciez in ultima vreme poezia care militeaza.

Zeul singurătăţii

Începe o duminică rece de februarie în Long Island
şi aştept, alături de încă şapte bărbaţi
să se deschidă uşile de la Toys R Us
într-un mall din capătul estic al insulei.
Suntem aici pentru un joc video japonez
care e foarte greu de găsit. Săptămîna trecută,
un magazin din Manhattan m-a lăsat cu ochii în soare
după trei ore de aşteptat. Azi am ajuns primul;
înfofolit pînă la refuz, tremuram în lumina zorilor
şi citeam din noua ediţie tradusă a Eneidei, pe care
am ascuns-o cînd ceilalţi au sosit, tropăind din ghete,
frecîndu-şi mîinile goale, glumind despre
somnul lor compromis din cauza pramatiilor de-acasă.
„Băiatu meu şi-a rupt doi dinţi din faţă
la o partidă de hochei,", spune rîzînd unul
în pantaloni scurţi. „Aşa că primeşte cadou." Ai mei
o să-mi sară-n braţe de bucurie, îşi vor aminti dimineaţa asta
cît or trăi. „Cumpăr jocul pentru fiu-meu mai mare,
tocmai s-a întors din Irak,", zice altul în salopetă de lucru,
din capătul celălalt al cozii. „Toată ziua se joacă chestii de genul
în camera lui. Da nu-mi fac probleme, o să-şi revină el,
îşi merită odihna." Oamenii ăştia repară ţevi,
toarnă betoane fără niciun stres pentru ca alţii să-şi trăiască visurile.
Aşteaptă aşa, în frig, încă de pe vremea lui Enea
care a vărsat rîuri de sînge pentru Roma lui. Vergiliu a înţeles
că odată ce moartea vine, nu se mai duce, că ăsta e de fapt
zeul singurătăţii. Prin geam, un vînzător strigă, „Mai avem cinci bucăţi."
Şi parcă ceilalţi nu mai ştiu cum să-şi ţină mîinile,
şi le încrucişează la piept sau le lasă atîrnînd pe lîngă corp,
golaşe, inutile. Să fie din cauza faptului că mîinile şi-aduc aminte
ce-au ţinut odată, ce promisiuni au făcut? Ştiu foarte bine
momentul în care băieţii mei vor fi destul de mari pentru război.
Curînd, trei dintre noi vor aştepta vizavi, în faţa magazinului Target,
fiindcă asta trebuie să facă bărbaţii pentru fiii lor.

(o sa caut si un poet roman, revin)

Stii ce-a zis Frost? Ca poezia esteceea ce se pierde la traducere. N-ai cum sa-l contrazici dar asta ar insemna ca fie citim in limba poetului, fie nu mai citim deloc. Niciodata n-am putea citi suficient cat sa ne astamparam curiozitatea si nevoia de a citi, pentru ca n-am sti niciodata suficiente limbi!
Eu sunt la nivelul la care ma pot "consola" si cu o traducere buna, poverina de mine.

Pe langa plopii fara sot - M. Eminescu

Mateiu Ion Caragiale Singurătatea

E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată,
Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbuşit
Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,
Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată
Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit.

Melancolia face în pieptu-mi să tresalte
Neînţelese doruri, în vreme ce-aţipind
Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte
Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,
Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.

Umbroasa-le poveste măreaţă se-mpleteşte
La murmurul ei sumbru plutind în depărtări,
Nostalgică gândirea în voie-mi pribegeşte
Şi nesfârşit de tristă, se pierde, se topeşte
Într-un noian albastru de mistice visări...

Din crudele cătuşe, ce încă mă mai leagă,
De omeneasca fire treptat mă dezrobesc,
Înseninată mintea-mi începe să-nţeleagă,
Cu-amar dezgust, a vieţii zădărnicie-ntreagă
Şi, liberă, străină de tot ce-i pământesc,

Se-nvoaltă, se-ntraripă, spre slăvi semeţ se-avântă
Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus,
În prada-nfrigurării ce aprig mă frământă
Renasc cel de-altădată, acel ce nu-l încântă
Decât singurătatea, dar singur, totuşi, nu-s.

Căci dacă, dus pe gânduri, m-asez lângă fântână
Privind cum apa doarme pe netedul nisip,
Cu tâmplele în palme şi-adăst în umbră până
Când lin şi molcom ziua cu noaptea se îngână
În fluida oglindă, alături de-al meu chip,

În străveziu zăbranic aievea se iveşte
O tainică-arătare... Adâncele-i priviri
Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-şi aţinteşte
Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, şopteşte.
De mult cunosc ispita acestei năluciri...

Întotdeauna dânsa mă mustră cu blândeţe:
- De ce-mpotriva firii hain te răzvrăteşti;
Tot ce-i frumos în suflet de ce laşi să îngheţe
Jertfind trufiei sterpe senina tinereţe?
Ia seama că ea trece şi n-o mai regăseşti.

A-ţi înfrâna încearcă sălbatica pornire,
Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, nu şovăi!
Scăparea e-n credinţă, nădejde şi iubire,
Prin ele doar s-atinge fugara fericire,
Urmează-le deci legea şi nu te vei căi...

- Taci, îi răspund, mai scumpă îmi e a mea durere,
Prin ea spre-nţelepciune eu cugetu-mi ridic,
Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere,
Când nu cârtesc, nu blestem şi nu cer mângâiere,
Când nu mă-ncred în nimeni şi nu cred în nimic!

Iubirea e robie; trădarea - umilinţă;
Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui?
Precum în nepăsare trăiesc fără credinţă
Voi şti deopotrivă să mor fără căinţă,
Chiar clipa ce-a din urmă o voi dispreţui.

Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinarea
De veci şi voi primi-o netulburat şi mut -
Spre a putea respinge şi-atunci înduioşarea
Goni-voi amintirea şi voi chema uitarea
Să-mi legene sfârşitul, al liniştii-nceput.

Că margini nu cunoaşte păgâna-mi semeţie,
Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt,
Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie,
Şi sub călăuzirea-i păşesc cu bărbăţie
Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt...

Cu amăgiri deşarte şi seci seninătatea
De tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar...
Piei dar şi-n pacea nopţii îmi lasă voluptatea
De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea...
Târziu uşoara şoaptă, încet se stinge, iar.

Din ce în ce mai ştearsă, ciudata arătare
Pe nesimţite piere din undele-argintii,
Când spelb şi searbăd cerul iar sângeră la zare
Şi, deşteptând frunzişul, a dimineţii boare
Îmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.

POEM

Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi
si ti-as saruta talpa piciorului,
nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,
de teama sa nu-mi strivesti sarutul?

(Nichita Stanescu)

Iulia Hasdeu - A Fi Iubită

Murişi, o, Beatrice, în floarea vîrstei sfinte…
Cu dragostea-i poetul te-a însufleţit;
Prin versurile sale ne stă mereu în minte
Imaginea ta dulce, căci Dante te-a iubit.
Ţi-a fost, o, Eloise, fatală dimineaţa.
De Abelard iubită, fu sincer dragu-ţi crez,
Şi - crin în mînăstire - sfîrşitu-ţi-ai viaţa…
Dar, ca pe Beatrice, eu te invidiez.
Tu-l plîngi pe Cid, Ximena, fiindcă, aspră, soarta
Potrivnică îţi este şi nu-l mai poţi vedea.
El te-a iubit… Iubirea învinge chiar şi moartea;
De-aceea-ntotdeauna eu te voi învia!
Ah, să te ştii iubită! Ce sfîntă fericire!
Să plîngi atunci îţi vine, dar lacrime cereşti!
Să mori iubind!… Ah, moarte de har şi norocire.
Cînd mori în nimb de soare, ca-n el să retrăieşti!…


The Flea
BY JOHN DONNE

Mark but this flea, and mark in this,
How little that which thou deniest me is;
It sucked me first, and now sucks thee,
And in this flea our two bloods mingled be;
Thou know’st that this cannot be said
A sin, nor shame, nor loss of maidenhead,
Yet this enjoys before it woo,
And pampered swells with one blood made of two,
And this, alas, is more than we would do.

Oh stay, three lives in one flea spare,
Where we almost, nay more than married are.
This flea is you and I, and this
Our mariage bed, and marriage temple is;
Though parents grudge, and you, w'are met,
And cloistered in these living walls of jet.
Though use make you apt to kill me,
Let not to that, self-murder added be,
And sacrilege, three sins in killing three.

Cruel and sudden, hast thou since
Purpled thy nail, in blood of innocence?
Wherein could this flea guilty be,
Except in that drop which it sucked from thee?
Yet thou triumph’st, and say'st that thou
Find’st not thy self, nor me the weaker now;
’Tis true; then learn how false, fears be:
Just so much honor, when thou yield’st to me,
Will waste, as this flea’s death took life from thee.

Aci sosi pe vremuri
de Ion Pillat

La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,
Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină
Sări, subţire,-o fată în largă crinolină.
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...
Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...
Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...
Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat
. Acelaşi clopot poate. în turnul vechi din sat...
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

"in fiecare seară mă întorc în cămin abătut

pentru că nu e nici unşpe

şi eu aş mai fi rămas

eu aş mai fi băut

cu prietenul meu eugen care a alergat după ultimul troleibuz



deschid uşa

rugîndu-mă să nu fie nimeni în cameră

să fie plecaţi la discotecă sau oriunde căci

îi urăsc nici măcar

şi e ciudat dacă e camera goală

parcă parcă încep puţin să-i iubesc



din clipa-n care îmi scot bocancii

mă simt condamnat

ceva ireversibil ca o vasectomie

pentru că pînă dimineaţă nu mai am putere

să mă mişc

şi de-afară se aud muzici



mă întind în pat mă gîndesc la vechii mei prieteni

la un crăciun fără zăpadă

la cheful de la costel

cînd ne-am culcat fiecare cu cine am apucat

şi ne-am trezit a doua zi cu păduchi



credeam că numai eu am şi mi-era ruşine

şi ceilalţi la fel

mihaela credea că a molipsit-o pe soră-sa

şi eu credeam că i-am luat de la daniel

care ieşise din puşcărie

paula i-a spus mihaelei

şi laura a zis am fost şi eu la un

chef de-al vostru

şi m-am umplut de păduchi

marcel s-a ras în cap

eu m-am tuns

fetele s-au dat cu gaz



după cîteva luni

la o bere

ne-am luat inimile-n dinţi şi-am mărturisit

astfel am aflat că nu daniel era vinovatul

că el ieşise din puşcărie doar cu ploşniţe

că povestea pornise de undeva

din afara noastră

şi în fond totul se explica prin dorinţa

simplă

omenescă a unui păduche însingurat

de a sărbători crăciunul cu noi"
dan sociu

Am gasit un seducator.
M-am aplecat mult catre ea peste cristalele impure
ale paharelor arzând linistit, sa-i spun – „rochia ta"
(dar nu-i priveam fata, nu o vedeam) – „abia
acum vad, ai o rochie violeta". (acele dure

ale alcoolului îmi zgâriau fata, ca atunci
când mergi prin zapada, în soare.) „ai o rochie
violeta", îi spuneam surprins. (si e
ca o flacara aderenta care te consuma. pe brânci

ma târasc catre ea – as fi putut sa-i spun,
dar minteam – vazusem demult cum gulerul întunecat
al rochiei îi urca spre gât cu jocul ei de curcubeu degradat.)
si mereu îmi spuneam: - daca-i privesc fata acum,

am sa înteleg – am s-o vad pentru întâia data cu adevarat.

Mi-ai picurat un strop in suflet, Din taina vremii de demult, Si plansul veacurilor duse, Ma-nfioara cand te-ascult

E,uite o poezie care i-mi place scrisa de Cosbuc ''Noi vrem pamant''
Flamand si gol far-adapost
Mi-ai pus pe umeri cat ai vrut
Si m-ai scuipat si m-ai batut
Si caine eu ti-am fost
Ciocoi pribeag adus de vant,
De ai cu iadul legamant
Sa-ti fim toti caini, loveste-n noi
Rabdam poveri, rabdam nevoi
Si ham de cai, si jug de boi
Dar vrem pamant
N-avem puteri si chip de acum
Sa mai traim cersind mereu
Ca prea ne schingiuiesc cum vreau
Stapani luati din drum
Sa nu dea Dumnezeu cel sfant
Sa vrem noi sange nu pamant
Cand nu vom mai putea rabda
Cand foamea ne va rascula
Hristosi sa fiti nu veti scapa
Nici in mormant
e, asta se intampla pe vremea lui Cosbuc.

Http://www.poemhunter.com/philip-levine/
Unul dintre cei mai mari poeti post realisti, dupa parerea mea.

Catullus V

Vivamus mea Lesbia, atque amemus,
rumoresque senum severiorum
omnes unius aestimemus assis!
soles occidere et redire possunt:
nobis cum semel occidit brevis lux,
nox est perpetua una dormienda.
da mi basia mille, deinde centum,
dein mille altera, dein secunda centum,
deinde usque altera mille, deinde centum.
dein, cum milia multa fecerimus,
conturbabimus illa, ne sciamus,
aut ne quis malus invidere possit,
cum tantum sciat esse basiorum.

Rima nu prea exista în poezia latină întrucât ea se baza pe ritmul metric. Aici întâlnim un superb endecasilab.

Https://ro.wikisource.org/wiki/Ur%C4%83

Pfff, ce-am gasit pe TPU la o postare.Un mare poet, o legenda, un necunoscut.

"Gasit-am sticla goala, asteptand abisul din pahar
Se toarna vuiet, clocot, pe gatu-mi de nectar.
Ce setea potoleste, dupa o sfanta mahmureala
Caci constiinta-mi surda, stia ce fac aseara.

Cu Dumnezeul orb, miop de ceva vreme
Ma indrept spre alta slujba, islam imi curge in vene.
Evlavioasa-mi striga, "pacat tu vei comite!"
Cerul cazut in mare, mancat e de termite?
Si ingerii destrabalati, imi canta iar manele
Prefer islam cu tancuri si fetele rebele.

Erou nu esti, poate cioban, mulgi lupul de la stana
Cand vei pleca de langa noi, sa-ti faci singur din mana.
Lasat in vesnicia sfanta, ce tine doar trei minute
Ca o erectie de forma, sa stii ca mai poti foote."

Număr nume pe ziduri, reconstitui ambiguu,
nimic sfânt nu ne reprezintă.
Străin la tine în ţară, băi copile
vrei un răspuns bun nu mai pune întrebări stupide!
O, ai prins curaj,
cel mai iubit fiu al unui popor de laşi,
iraţional în tot ce faci,
ia de aici şi bea organizat în orice bar.
Ăştia ziceau ceva de artă, ce soartă!
Aş vrea să nu mai beau niciodată.
... ceva măreţ şi era perfect
că putea poza pe internet în ce nu e,
voia să fie, văzuse prea mulţi negri la tv în copilărie.
Ah, iar cânţi, iei bani cu împrumut
după te îmbeţi şi plângi.

Ehh te dezamagesc dar nu prea le am cu poeziile.
Dar daca tot vrei una, cum sa nu șefu/a.
Este doar de amuzament nu o luați in serios: https://www.youtube.com/watch?v=VhZe6pUONZ4
Good Luck:D

Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător,
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător."

O, mai pot uita vreodată? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decît un trecător."

Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l
,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!"
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit:,,Lenore!''
Doar ecoul trecător.

Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate...
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!''
Vînt şi nici un trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit:,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?''
Spuse Corbul:,,Nevermore!''

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune:,,Nevermore''.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor.
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus:,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor''.
Spuse Corbul:,,Nevermore''.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit:,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: «Nevermore»''.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri'' –
Eu mi-am spus –,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore!''
Spuse Corbul :,,Nevermore''.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?''
Spuse Corbul:,,Nevermore''.

,, Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?''
Spuse Corbul:,, Nevermore''.

,, Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!''
Spuse Corbul:,, Nevermore''.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.

• „If God makes all our faces, did he laugh when he made me?
Does he make the legs that cannot walk and eyes that cannot see?
Does he curl the hair upon my head 'til it rebels in wild defiance?
Does he close the ears of the deaf man to make him more reliant?
Is the way I look coincidence or just a twist of fate?
If he made me this way, is it okay, to blame him for the things I hate?
For the flaws that seem to worsen every time I see a mirror,
For the ugliness I see in me, for the loathing and the fear.
Does he sculpt us for his pleasure, for a reason I can't see?
If God makes all our faces, did he laugh when he made me?"-"Making faces"-Amy Harmon