Am facut o poezie si vreau sa stiu parerea voastra, fi-ti sinceri,dau funda tongue suna cam asa:

Moarte Mortii



Se spune ca demult,cam pe la inceputuri,

Pe campuri ce musteau de morti,de jale si de scuturi,

Intr-o ultima victorie,Zen cucerea Pamantul

Insa in ghearele mortii i-ar fi cazut chiar pruncul.



Patruns de turbare si de furie oarba

Acesta hotari sa franga mana sortii

Si cu armatele lumii sa mearga

Sa ceara socoteala mortii.



-Din Lumea Soarelui Rasare ti-am auzit strigarea,

Tatal ne este Vantul iar mama ne e Marea.

In cinstea fiului ucis noi vrem sprea a ne duce

Si pentru totdeauna Mortii sa-i punem cruce!



-Din Ros Apus venitam,razboinici cu totii,

De cum auziram plecat-am de cu noaptea,

Noi nu cunoastem frica,luptam in ciuda sortii

Iar copiii nostri nu vor cunoaste Moartea!



-Armata de Miazazi,cea de Miazanoapte sosiram in acelasi timp

Iar despre iscusinta noastra vrem ca sa se nasca mit.

Alaturi de fratii nostri vrem sa distrugem tot ce e rau.

Marite Imparat,Mortii ii vom fi calau!



Si chiar in acea seara plecat-au val-vartej,

Cu caii spumegand precum marea intre stanci,

Cu privirea crunta,patrunsera-n zari adanci

Armata de viteji.



In galopul spre necunoscut

Parca si praful se temea sa se ridice.

Numai timpul nevazut

Se tot scurge si se scurge...



Ajunsi aproape-n Valea Mortii

Un batran le taie calea:

-Imparate,nu e bine,veti pieri cu totii,

Rogu-te,intoarceti calea!



-Batrane,fapta-mi va fi exemplu pentru orisicare.

De e om sau jivina sau chiar fara de nascare,

Nimeni nu poate sa vina sa imi ia pruncul

Caci cu sufletul sau imi voi hrani murgul!



-Spui ca nimeni nu te poate invata ce este pieirea,

Nu ma judeca aspru,dreapta-mi este firea,

Insa-n luptele purtate in numele Majestatii Tale

Pe cati invatat-ai ce este moartea oare?



Cati dintre acestia n-aveau copii acasa?

Pe cati dintre ei inca ii asteapta o nevasta?

Cati tati blestemat-au sa-ti simti si tu fiul pierdut

Doar pentru ca ai lor aparau locul unde s-au nascut?



Fara de moarte nu puteai sa inrobesti pamantul,

Caci frica ti-a fost forta,nu cuvantul.

Mortii datorezi totul in cea mai mica tenta

Iar fiul tau a fost numai o jertfa.





Deschide-ti inima si judeca cu sufletul,

De semeni vant culegi furtuna!

-Destul! Vocea lui Zen prin pustii tuna

Legati-l de cai,pana in Valea Mortii sfasiati-i trupul!



Si trecura munti,trecura vai,trecura dealuri grunjoase

Printre rugaminti si vaicareli batranului i se smulgea carnea de pe oase.

Ajunsi intr-un final in locul cu pricina,aflati printre ruine

Imparatul se duse sa lase trupul sfasiat hrana la jivine.



Insa-n chinga stransa avea ca sa gaseasca

Un chip angelic ce avea ca sa-i sopteasca:

-Dezleaga-ma si iti promit tie

Ca vom fi impreuna pe vecie!



Cuprins de mila,farmec si remuscare

Acesta taie sfoara c-o singura miscare

Iar desupra lor se inalta de graba

O silueta diabolica,rece,neagra.



-Ce esti? intreba cu sangele inghetat in vine

-Eu? Pot fi oricine

Pot fi cosmarul tineretii

Ori chiar visul batranetii



Sunt vesnicia si timpul,totul si nimicul

Batranul si fata,ziua si noaptea.

Dar azi pentru voi eu sunt sfarsitul

Iar pamantenii ma numesc Moartea!



Privind in jur,isi vazu intreaga oaste moarta.

Inghetat de spaima, scoase sabia si incepu usor sa se retraga,

Se impiedica de ceva, se lovi destul de rau,

Cercetand mai atent...era chiar trupul sau...

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook