V-ati regasit vreodata intr-un personaj dintr-o carte? Ce simtiti atunci cand trasaturile de caracter ale persoajului se aseamana pe parcursul cartii din ce in ce mai mult cu voi?

E normal sa se intample asta!
Si e *** awesome!

Eh, cum sa te simti. E ca si cum ai citi despre tine insuti, nu te poti simti decat minunat.

Nu-i adevarat, cunosc persoane care de cate ori se regasesc intr-un personaj se simt ciudat, nu mai continua sa citeasca din cauza asemanarii situatiei din carte cu cea din viata lor.

Poate acele persoane nu mai citesc fiindca sunt suparate ca nu au drepturi de autor rofl

Pai simti de parca ai fi vorba despre tine in cartea aia adica...te simti plin de bucurie ca te regasesti intr-un personaj si te pierzi in multele cuvinte din acea carte...te simti intr-o poveste si te simti eroul principal.

La mine e mereu invers, încep eu să semăn cu personajul, am fost simultan Idiotul și Ippolit Terentyev, e foarte dubios sentimentul.
De obicei ajung să semăn cu personajele cele mai mizerabile, dintr-un motiv sau altul, gen Gordon Comstock din "Aspidistra să trăiască" sau Mitsusaburo Nedokoro din „Strigătul înăbușit".

In sfarsit un raspuns bun.
Merci.

Ma simt putin mirat la inceput, dupa ce aflu ca viata mea este asemanatoare cu cea a personajului. Dupa imi zic ca personajul a fost scris de un autor, deci viata/ caracterul meu se aseamana cu viata/caracterul autorului.
Cartea pe langa faptul ca indeplineste rolul de a ne forma cultural si moral, mai indeplineste si rolul de a ne ajuta sa aflam/sa cunoastem viata si caracterului omului ce a scris cartea.
Si desigur cand vad ca se aseamana, nu continui decat sa citesc. Fiindca vreau sa aflu mai multe. Si dimpotriva, nu este nimic ciudat ca o viata sa se asemene cu alta(fii atent... am zis sa se asemene, nu sa fie la fel! ).

Vai ce-mi place Keep the Aspidistra Flying!
De fapt stilul lui Orwell.
Incepand cu textul adaptat de introducere, mereu m-a distrat acea adaptare, e unul dintre cele mai bune cover-uri ever:
"De-as grai in limbile oamenilor si-ale ingerilor, iar bani nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval zanganitor. Si de-as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si-atata credinta de-as avea incat sa mut si muntii, iar bani nu am, nimic nu sunt.Banul indelung rabda; banul e binevoitor, banul nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Banul nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul.[...] Si-acum raman acestea trei: credinta, nadejdea si banul. Iar dintre toate mai mare este banul"
Atata satira imbracata duios in atata motivatie, numa` la Orwell gasesti.

E atât de dezamăgitor sfârșitul, cu Gordon căsătorindu-se și ducându-se la campania aia de publicitate, când eu stăteam cu pumnii strânși sperând să bată măr sistemul și Zeul Banilor. Satira lui Orwell știe să lovească în cel mai amar stil posibil, mai alex în climax, când așteptam imposibilul și am primit... firescul. E atât de dezamăgitor și pentru personaj.
Nu folosesc „dezamăgitor" cu sensul rău. Cred că dezamăgirea aia e printre cele mai puternice trăiri pe care le-am găsit în literatură.
N-am citit Orwell de mult și mi-e dor.

Nu am patit niciodata,,,,,, Desi m-ar fi incantat,,, oricat am cautat, nu am gasit. Erau asemanari, nu pot spune ca nu, dar nu indeajuns incat sa ma faca sa simt ca ma regasesc in pielea personajului.
Nu stiu cum e acea senzatie, nu inca,,,,