Eu cred că cel mai bine e să afle de când începe să înțeleagă. Eu încă de la un an, doi, i-am arătat fiului meu mai mare, adoptiv, poza cu mama lui naturală, i-am spus că a fost în burtica ei așa că niciodată nu a crezut altfel, nu a fost un șoc pentru el.Era nostim uneori în parc, întreba câte o mămică- pe copilul acesta l-ai născut sau l-ai luat de la o fundație, că pe mine m-au luat de la fundație?
Pe la 4-5 ani a început să înțeleagă povestea lui, pe care mă punea să o repet și m-a întrebat cu durere/ De ce m-a părăsit?,
I-am spus -n-a făcut un lucru bun, dar și eu și Dumnezeu ne-am bucura dacă ai vrea să o ierți! A fost o luptă în sufletul lui dar până la urmă a fost de acord și am simțit că ceva s-a vindecat în sufletul lui.
Pe la 9 ani mi-a spus odată din senin-Mama, așa mă bucur că ai crescut la timp ca să mă iei pe mine!
Totdeauna i-am spus că e foarte bine să fii adoptat, că și noi suntem copiii adoptați ai lui Dumnezeu, numai Hristos e Fiul natural și Tatăl ne iubește ca pe Iisus.
Deloc prea curand! Pe la vreo 20 de ani. Mai devreme s.ar putea sa distrugi ceva ce nu se mai poate repara niciodata.
Crezi tu ca pana atunci nu isi va da seama sau nu va auzi barfe...
Daca ii spui unui copil ca e adoptat se va simti teribil. Vei strica ceva in el ce nu se mai poate repara.
Depinde cum i-o spui. Ca de-aia e copil.
Din moment ce nu ai avut tangenta cu asemenea situatii, nu ai cum sa intelegi...
Interesant. Ia imbogateste-mi matale experienta si mie.
Nu este bine sa ii spui cand e mic. Va refuza sa mai zica mama si tata. II va striga pe parinti pe nume. Varsta data de psihologi e 13-15 ani. Eu am aflat la 11 iar socul a fost imens. Am lesinat in casa de plans deoarece multe persoane imi spuneau ca sunt adoptata iar eu refuzam sa cred. Pana intro seara cand am intrebat si mama mi-a dat crunta veste. In seara aia stiu sigur ca am cazut din picioare si mama s-a apropiat de mine iar eu ma dadeam cat mai in spate pana m-am lovit de usa.Fiecare persoana reactioneaza in felul sau
Serios? Ce asa dramatizare? Eu am stiut din clasa I( 6 ani). Chiar daca s-au luat unele de mine nu m-a deranjat fiindca eu imi iubesc parintii (si unica mea mama, care nu poate fi inlocuita de una care a decis sa faca frichi-frichi si-a ramas cu burta la gat). Persoana care m-a abandonat nu merita atentie asa ca nu imi frec creierii cu problema asta (si nici stabilitatea emotionala, dupa cum faci tu). Nu pricep ce e asa sensibil subiectul asta. Nu am nicio inhibitie, toti prietenii mei stiu, indiferent ca sunt foarte apropiati sau nu. Terminati cu cacaturile de genul " va refuza sa mai zica mama si tata". NICIODATA nu se va intampla asa ceva. Nimeni nu e atat de prost (sper).
Sunt copii care au o psihologie diferită. și nu toți înțeleg asta. au fost cazuri în care copiii și-au schimbat atitudinea față de părinții adoptivi chiar dacă aceștia îi tratau bine.
Nu zic ca nu-i asa. Dar nu pot sa inteleg reactiile astea. Dimpotriva, ar trebui sa se considere foarte norocosi toti cei care sunt adoptati. Si mai ales doriti, in ciuda multor "vorbe".
Fiecare are o psihologie diferita. Stiu ce spui dar din pacate nu toti gandesc la fel.
Mai bine nu ii spui cat e mic, spune-i pe la 13-15 ani, poti sa ii spui incet, afectuos, ca socul sa nu fie imens. E doar un copil. Succes!
Cred ca e bine sa stie de micasta. Daca afla mai tarziu poate avea efecte negative asupra copilului!
Ori il obisnuiesi cu ideea de mic,ori ii spui abia cand va creste(liceu,facultate). Desi in liceu este destu de matur, este in perioada adolescentei si vestea nu ii va prinde prea bine. Daca ii spui de mic, eviti socul...dar va creste cu o incredere de sine scazuta, va fi mai retras, cu parintii se va comporta altfel. Poate cel mai bine e sa afle cand este un adult.Este dreptul lui sa afle...dar macar sa aiba parte de o copilarie fericita
Eu zic asa daca e intelegator spune-i de mic daca nu pare intelegator mai bine ti secret.
Acesta nu trebuie sa fie vreodata un secret. Si de ce ar fi? Nu-i nicio rusine nici sa adopti, nici sa fii adoptat.
Daca a fost un secret, situatia e un pic mai complicata pentru ca ceea ce ar fi putut fi normal tocmai a devenit nefiresc. In acesta situatie recomand ajutorul unui specialist care sa va indrume pe voi ca adulti prin eventualele complicatii relationale cu copilul.
anonim_4396 întreabă: