Părerea mea, e că ceea ce ai scris tu sunt idealuri ale vieţii veşnice, din Biserica Biruitoare.
În biserica luptătoare, pământească, fiecare Sfânt s-a luptat în fiecare ceas, cu toate ispitele posibile, pentru că numai aşa, se putea vădi, măsura Sfinţeniei lui.
Zicea Avva Antonie, un mare pustnic : "Nimeni neispitit nu va putea merge în împărăţia cerurilor. Că de aceea se spune: înlătură ispitele şi nimeni nu mai e mântuit."
Cred că, trebuie să ne lărgim orizonturile şi aşteptările în legătură cu Sfinţenia, citind Vieţile Sfinţilor.
Au fost Sfinţi ridicaţi din păcate grele, gen tâlharul de pe cruce Dismas, Maria Magdalena, Maria Egipteanca.
Sfinţi martiri şi mucenici.
Sfinţi pustnici.
Sfinţi mari dascăli ai lumii şi ierarhi.
Şi lista poate continua pentru că lucrarea lui Dumnezeu cu fiecare om este unică.
Raportarea noastră subiectivă la sinţenie, nu corespunde totdeauna cu judecata lui Dumnezeu care ştie inima omului.
"Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta." Matei VI-21
Aveti dreptate, viata pamanteasca e dificila si incercarile sunt mari.Din pacate cu totii ne luptam cu pacatul de orice natura ar fi el si uneori suntem rapusi.Cine rezista si o ia pe calea cea buna, reuseste, cine nu, ramane in infern.
Poate că unii au fost mântuiţi tocmai pentru voinţa de a se ridica din cele mai grele căzături.
Dar au avut voinţă de a se lupta după învăţătura dreaptă.
Sfintii au si ei dorinte sau pofte insa reusesc sa isi anihileze pornirile pacatoase. Unii sfinti au renuntat la mai mult decat la pofte, frumusete sau hrana buna, au renuntat la viata, pentru ca li s-a interzis viata crestina. Altii s-au expus pentru apropiati; ma gandesc la Sfintul Zotic sau Sf Antim din Chios, care intrau zilnic in contact cu leprosi pentru a-i ajuta. Si mai sunt si alte forme ale sfinteniei de care nu are rost sa pomenim aici.