Ce parere aveti de ateism?
Etimologia cuvantului 'ateism' este fundamentul raspunsului la intrebarea Ce este ateismul?

Cuvantul 'ateism' este compus din doua elemente:

1. 'a' - un prefix privativ, care indica lipsa, absenta.

2. 'teism'

Teismul este intai de toate un 'ism'. Aceasta indica faptul ca e o pozitie care accepta sau imbratiseaza o anumita idee sau credinta. Aceasta credinta care este acceptata in cadrul teismului este elucidata de provenienta etimologica a cuvantului: originea este grecescul theos, semnificand zeu sau Dumnezeu. Teismul se defineste astfel ca afirmarea credintei in existenta lui Dumnezeu.

A-teismul este absenta teismului. Ateismul este absenta credintei in existenta lui Dumnezeu.

Ateismul nu implica idei sau pozitii suplimentare. Ateismul nu este o credinta, ci absenta unei credinte. Chiar daca aceasta absenta a credintei in existenta lui Dumnezeu este compatibila cu o multitudine de pozitii filozofice, ea nu le presupune si pe acestea. Ateii au in comun in mod necesar doar absenta credintei in Dumnezeu.

Definitia de mai sus descrie ceea ce a fost numit ateism slab. Acesta e contrastat cu ateismul tare, care afirma ca Dumnezeu nu exista. Se poate observa ca ateismul tare implica ateismul slab. Ateismul slab are o aplicare mai larga decat ateismul tare. Aceasta dihotomie are relevanta din punctul de vedere al sarcinii dovezii: ateismul tare are sarcina de a dovedi adevarul afirmatiei sale ca Dumnezeu nu exista, pe cand ateismul slab nu implica sarcina de a dovedi ceva, fiind absenta unei afirmatii. Ateul slab considera ca dovezile si argumentele in sprijinul ideii ca 'Dumnezeu exista' sunt insuficiente si neconvingatoare.

O alta diviziune a ateismului este in ateism implicit si ateism explicit. In cadrul ateismului implicit absenta credintei in Dumnezeu sau credinta ca Dumnezeu nu exista nu sunt exprimate in mod constient. Este cazul tuturor oamenilor carora un anumit concept de Dumnezeu nu le este cunoscut. In mod implicit, lipsindu-le constiinta unui asemenea concept, le lipseste si credinta in existenta dumnezeului descris in acel concept. Cineva care nu e familiarizat cu zeul hindus Shiva, nu va putea prezenta simultan credinta ca Shiva exista. In mod clar acestei persoane ii lipseste credinta ca Shiva exista, si deci este ateu in ceea ce-l priveste pe zeul Shiva, insa nu in mod constient, ci implicit.

Ateismul implicit este exemplificat si de copii care nu cunosc conceptul de Dumnezeu. Deoarece ideea de Dumnezeu (crestin sau altul) nu este inascuta si este dobandita prin invatare si o prezentare culturala a acesteia, copii care nu cunosc conceptul de Dumnezeu vor avea in mod implicit absenta credinta ca Dumnezeu exista. Oricat le-ar displacea teologilor acest lucru.

Ateismul explicit presupune familiarizarea cu conceptul de Dumnezeu. In cadrul acestei constientizari a ideii de Dumnezeu este absenta credinta in el, sau este negata existenta lui.

Ateismul critic este o forma de ateism explicit, in care propozitia 'Dumnezeu exista' este respinsa in mod logic si rational de argumente conceptuale sau evidentiale.

Noncognitivismul afirma ca propozitia 'Dumnezeu exista' nu are sens, si deci nu are sens sa intrebam daca e adevarata sau falsa.
A demonstra un negativ: Dumnezeu nu exista
Exista o anumita intuitie, partial justificabila dar incorecta, care este destul de raspandita printre cei care dezbat problema existentei lui Dumnezeu. Aceasta intuitie este ca nu se poate dovedi un negativ, adica o propozitie care neaga ceva despre subiect sau mai ales care neaga existenta lui. Desi aceasta intuitie pare prima facie corecta, ea este falsa si voi arata acest lucru in cele ce urmeaza.

Intr-adevar, este mult mai dificil sa dovedesti ca X nu exista, decat sa dovedesti ca X exista. Este mult mai dificil deoarece 'X exista' poate fi dovedita sau facuta evidenta foarte usor, prin simpla prezentare sau observare a lui X, sau a unui efect a existentei lui X. In schimb, e contraintuitiv sa spunem ca o dovada, un fapt ar putea arata ca 'X nu exista' este adevarata. Din moment ce X nu exista, ce as putea prezenta eu ca sa arat ca propozitia e adevarata? Observatia lui X sau efectele cauzate de existenta sa sunt absente prin definitie, deci nu am cum sa le prezint. Aceasta stare de fapt este insa importanta pentru dovada non-existentei.

Situatia absentei observatiei lui X per se contureaza prima cale (prima in mod arbitrar, nu ca importanta sau valoare) de a demonstra un negativ:

[1] Verificarea

Aceasta este o metoda empirica de a dovedi ca X nu exista. Deducem din propozitia 'X exista' consecinte observabile, care sunt astfel conditii necesare pentru a putea afirma ca 'X exista'. Absenta lor falsifica aceasta propozitie, si implicit demonstreaza ca 'X nu exista' e adevarata.

e.g. Fie X = un elefant in camera mea. Ca sa dovedesc ca nu exista un elefant in camera mea, deci ca propozitia negativa 'Un elefant nu exista in camera mea' e adevarata, trebuie doar sa verific daca pot observa un elefant in camera mea. Din moment ce nu observ vreun elefant in camera mea, si verific toate spatiile unde ar putea fi, pot concluziona ca 'Nu exista un elefant in camera mea'.

Este important ca propozitia existentiala sa fie restransa. O propozitie de maxima generalitate, gen 'X exista' sau 'Dumnezeu exista' sunt foarte usor de transformat in propozitii nefalsificabile, propozitii care nu pot fi falsificate prin vreo dovada sau observatie. Adica orice am observa sau orice s-ar intampla, nu ar contrazice propozitia respectiva. Cel mai important aspect este ca faptul ca o propozitie nu e falsificabila nu implica ca este adevarata.

[2]Reductio ad absurdum sau Reducerea la absurd

Este o metoda demonstrativa a unui negativ prin deducerea unei concluzii din propozitia intiala, e.g. "X exista", aceasta concluzie contrazicand un fapt cunoscut sau o observatie, sau contrazicand chiar una din premise. E o metoda foarte folosita in matematica, si se bazeaza pe forma logica Modus Tollens:

Daca X atunci O

Non O
-----
Deci Non X.

Presupunem ca ipoteza noastra "X exista" este adevarata, si deducem de aici o contradictie. Relatia logica in cadrul deductiv fiind una de necesitate, concluzia fiind falsa, urmeaza ca si presupozitia noastra ca ipoteza "X exista" este adevarata a fost gresita, deci "X exista" este falsa.

[3]Inconsistenta logica sau contradictia interna

Aceasta cale de a demonstra un negativ se bazeaza pe caracteristica lui X de a avea proprietati contradictorii, proprietati care nu pot fi simultan atribuite lui X, ele excluzandu-se reciproc. E.g. o sfera cubica este un concept logic inconsistent, contradictoriu si care nu are vreun referent existent. Deci, putem concluziona cu certitudine deductiva ca "O sfera cubica nu exista". Acelasi mod de abordare a Dumnezeului biblic conduce, prin demonstrarea incompatibilitatii atributelor sale, la concluzia ca "Dumnezeul biblic nu exista".

Toate aceste 3 moduri pot fi utilizate pentru a demonstra sau argumenta pentru un negativ, si toate sunt aplicabile presupusei existente a lui Dumnezeu. Argumentele deductive care au o concluzie negativa pot fi structurate sub forma lui Modus Tollens, care este o forma logic valida (adica daca premisele sunt adevarate, concluzia este necesar adevarata).
Cum putem sa avem o morala fara Dumnezeu? Nu este oare insasi aceasta expresie incarcata de un continut (si de o prejudecata): "fara Dumnezeu", "nu are niciun Dumnezeu"? Intr-o discutie recenta, interlocutorul meu remarca o anumita degenerare si degradare a moralitatii tinerilor din Romania la momentul actual. O crima infaptuita de un elev de liceu parea a necesita afisarea celor zece porunci (mostenire iudaica), bineinteles cu accent pe "Sa nu ucizi". Si aceasta necesitate s-a si realizat (la noi e posibil). Cele zece porunci au fost afisate in fiecare clasa din respectivul liceu, dupa convingerea directoarei. Posibilitate unei crime la o varsta atat de frageda parea explicata (e in mod sigur pentru stimabilul meu interlocutor) de indepartarea liceenilor si lipsa lor de contact, cu morala crestina.

Bineinteles, o astfel de atitudine implica niste presupuneri. Cum ar fi aceea ca una din cauzele care conduc la o crima ar fi ignoranta. Criminalul habar nu are ca nu e bine sa ucizi. Daca ar fi stiut, nu ar fi ucis (un contrafactual destul de hazardat). Poate ca presupunerea e mai subtila. Criminalul (tanar, sa nu uitam) nu stia ca Dumnezeu spune ca nu e bine sa ucizi. Cunoasterea acestei porunci divine ar fi impiedicat crima. In al doilea rand, sursa acestui dictum sau judecati etice ne garanteaza adevarul sau (bineinteles asta presupune ca enunturile etice poarta o valoare de adevar - din nou controversat). Sau cel putin ca aceasta judecata este corecta, in mod obiectiv. In al treilea rand, o alta supozitie se afla in spatele acestei atitudini: motivatia de a respecta aceasta porunca. Intr-adevar, poruncile nu au o valoare prea mare daca nu sunt respectate si nu au deci consecinte in comportamentul uman. Respectul lor vine din motivatie. Iar motivatia (o alta ramasita a gandirii tribale din epoca bronzului iudaica) este una foarte primitiva, pavloviana: nerespectarea duce la o destinatie cu temperaturi destul de inalte (numita de obicei Iad, Infern etc). Se rezuma la: nu faci asa cum spun eu, te-am ars! La propriu si pentru. eternitate (o pedeapsa infinita pentru un pacat finit, iata proportia divina a gandirii milostive crestine). Cam asa educam si specia canina: nu respecti ordinul stapanului, o iei peste bot, respecti, primesti un zaharel. O foarte nobila viziune asupra motivatiei etice.




II

Sa examinam aceste presupuneri pe rand.

(1) Daca ar fi stiut aceasta regula morala, nu ar fi ucis. Pare destul de evident ca e falsa. Foarte probabil ca tanarul criminal are o idee ca nu e bine sa ucizi. Si daca nu ar fi avut, pornirea lui de a ucide ar fi putut fi stopata de propozitia "Sa nu ucizi"? Ce greutate psihologica poate avea o astfel de porunca in fata unor porniri suficient de puternice ca sa conduca la un astfel de act? Simpla informare nu va conduce necesar la o motivatie interna. Incercati sa transmiteti mesajul data viitoare cand cineva va cere portofelul: "Nu e bine ceea ce faci, furtul nu e moral". Mult succes.

(2) Dumnezeu spune ca nu e bine sa ucizi. Presupozitia centrala. Cea mai interesanta pentru dezbaterea prezenta (posibilitatea unei morale non-teiste).

a. Regula morala "Sa nu ucizi" este specifica crestinismului, este intemeiata doar in crestinism. Crimele au loc pentru ca societatea uita fundamentele sale crestine, uita morala crestina. De parca doar morala crestina ar sta intre ei si victimele lor. De parca doar crestinismul afirma ca nu e bine sa ucizi. Negarea (sau ignorarea) crestinismului nu implica negarea acestei reguli morale. E un Non-Sequitur. Sau un exemplu de eroare logica, Negarea Antecedentului:

Daca crestinismul e adevarat, atunci "Sa nu ucizi" e o regula morala.
Crestinismul nu e adevarat.
Deci "Sa nu ucizi" nu e o regula morala.

Este la fel de incorect ca si urmatoarea:

Daca locuiesti in Craiova, atunci locuiesti in sudul Romaniei.
Nu locuiesti in Craiova.
Deci nu locuiesti in sudul Romaniei.

Pt a salva argumentul, crestinul trebuie sa demonstreze ca "Sa nu ucizi" e o regula morala daca si numai daca crestinismul e adevarat. Evident este eronat si cateva exemple imediate (iudaismul sau islamul) sau budismul/confucianismul (care nu presupun ca necesara existenta vreunei zeitati). Ca sa nu mai vorbim ca in nici o societate crima nu e considerata ca parte a moralei (daca aveti exemple, nu ezitati). Societatile non-crestine actuale nu sunt mai pline de oameni care se omoara intre ei fara retinere pe strazi (tarile seculare vestice si nordice imi vin in minte), decat tarile cu majoritate crestina (ca SUA sau Mexic de exemplu). Etica nu este sub un monopol crestin (oricat le-ar place preotilor sa creada asta). Si oare oamenii care nu au avut contact cu crestinismul (toata era pre-crestina inclusa si de exemplu Asia continentala si "Far East"), credeau ca "Sa ucizi" e bine? Nu aveau nici un fel de motivatie sa nu ucida?

Intrebarea la care trebuie sa raspunda crestinul este:
"Daca maine ai afla ca crestinismul nu e adevarat sau ca Dumnezeu nu exista, nimic nu te-ar mai impiedica sa ucizi un om?" Daca raspunsul e afirmativ, ne putem face o idee despre ce fel de oameni sunt crestinii. Daca raspunsul e negativ, inseamna ca aceasta regula morala e respectata independent de adevarul crestinismului, independent de existenta sau non-existenta lui Dumnezeu. Bineinteles, aceasta implica si faptul ca un non-crestin sau un ateu pot avea exact aceleasi motive si justificare sa considere regula "Sa nu ucizi" ca parte a moralei lor.

b. Daca nu crezi ca Dumnezeu exista, regula "Sa nu ucizi" nu e obiectiva
Totul devine subiectiv (depinde doar de opinia individuala). Sa lasam deocamdat la o parte debaterea privind corectitudinea realismului moral (existenta faptelor etice) sau a obiectivismului. Dar are oare crestinul/teistul un avantaj fata de ateu in ceea ce priveste obiectivitatea moralei sale? Raspunsul e dat de Dilema lui Eutrifo din dialogul platonician cu acelasi nume:

Este X bun pentru ca Dumnezeu il aproba
Sau Dumnezeu aproba X pentru ca este bun?

Dilema are doua brate: (1) daca Dzeu aproba X pentru ca e bun, inseamna ca caracterul bun al lui X e exterior si independent de existenta lui Dzeu. Ateul poate apela la exact aceeasi justificare pe care se bazeaza Dzeu cand considera X ca fiind bun. Teistul nu are nici un avantaj. (2) Daca X e bun pentru ca e aprobat de Dzeu, atunci X devine arbitrar, subiect al preferintei lui Dzeu. Daca Dzeu ar aproba violul, acesta ar deveni bun (oricum avem pasaje in Biblie in acest sens). Moralitatea este subiectiva, doar ca la un nivel supra-uman. Aceasta nu schimba caracterul subiectiv. Reformularea in termenii caracterului lui Dzeu a dilemei nu schimba cu nimic lucrurile. Intrebarea se pune : este bun pentru ca este caracterul lui Dzeu sau este caracterului lui Dzeu pentru ca este bun? Deci fie moralitatea este obiectiva independenta de Dzeu, (ateul poate apela la aceasta moralitate in aceeasi masura ca si teistul), fie este arbitrara (subiectiva vis à vis de orice ar decreta Dzeu), iar in acest caz teistul nu are vreo justificare pentru acuza ateul de lipsa unei morale obiective.

(3) Motivatia de a nu ucide est data de credinta in existenta Paradis si Iad. Bineinteles o astfel de motivatie nu are vreo legatura cu actul de a ucide in sine, ci cu consecintele sale pentru persoana credinciosului. Este o motivatie egoista, asa zisa atitudine prudentiala. Nu voi ucide pentru ca altfel risc sa ajung in Iad, risc tortura vesnica. Bineinteles, o astfel de motivatie morala anuleaza orice merit al actului moral, il goleste de sens (cum credea Kant). Si in general tendinta este de a privi ca anulat meritul unui act etic in spatele caruia se ascunde motivatia unei recompense sau evitarii unei pedepse. Frica de ajunge in Iad (iadul, un loc minunat creat de preabunul Dzeu), "frica de Dumnezeu", a se citi "frica de pedeapsa lui Dzeu", stau in spatele unei astfel de morale. Daca Dzeu vroia sa traim dupa etica crestina doar de dragul ei (pentru morala in sine ) de ce a creat Paradisul si Iadul, ca locuri in care ajungem in functie de actele in acord sau nu cu morala crestina/iudaica?
Dar nu ucidem doar din cauza unei astfel de atitudini prudentiale? Omorul ne provoaca repulsie (iar aceasta indiferent daca exista rai sau iad, sau Dzeu). Repulsia fata de gestul de a ucide un om o avem inainte sa stim daca crima e un pacat capital sau nu, sau daca budismul sau crestinismul e religia adevarata, sau niciuna. Empatia, intelegerea suferintei celuilalt, sensibilitatea la aceasta, sunt cele care ne fac sa pretuim viata celuilalt si sa ne simtim dezgustati de o crima. Aceasta porunca "divina" nu aduce nimic cand de fapt o respectam deja, si nu are nici o valoare cand viata celuilalt nu valoreaza nimic pentru individ.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook