SPIRITUÁL, -Ă, spirituali, -e, adj. 1. Care aparține minții, rațiunii, intelectului, (p. ext.) culturii; privitor la minte, la rațiune, la intelect, (p. ext.) la cultură. Una din cele dintăi mari bucurii spirituale pe care le-am avut a fost contactul cu marea literatură rusească. SADOVEANU, E. 182. Ce pot eu să trimit în schimb decît hrană spirituală? CARAGIALE, O. VII 197. 2. Inteligent, deștept, ager, isteț; dotat cu humor. Conta în lume ca un băiat spiritual. REBREANU, R. I 187. Văzui pe toți amicii și cunoștințele mele, între alții pe spiritualul istoric M. Kogălniceanu. BOLINTINEANU, O. 277. ♦ Care oglindește, exprimă, denotă inteligență, istețime, humor. Vorbă spirituală. ▭ Deși nu era frumos, avea însă o fizionomie spirituală. NEGRUZZI, S. II 157. 3. (În filozofia idealistă și în concepțiile mistico-religioase) Care aparține factorului considerat ca bază a universului, identificat cu divinitatea; privitor la acest factor; imaterial, supranatural. ♦ Bisericesc, religios, duhovnicesc. A avea păstori spirituali numai din pămînteni. NEGRUZZI, S. I 241.
In definitia asta intra si varianta 3 care se cam contrazice cu primele 2, pentru ca a fi spiritual sub intelesul de rational, inteligent nu are nici o treaba cu a fi naiv, credul si nestiutor, cu a pune pret pe povesti primitive, puerile, fanteziste si absurde scrise doar pentru inselarea naivilor creduli si nestiutori.
Deci e normal sa fii atras de ratiune, inteligenta, istetime, stiinta, dar e mai putin productiv sa fii atras de povesti false rupte de realitate.
Vrei sa spui ca spiritualitatea lui Avraam era demonica?
Daca te referi in sensul acela cu logica, ratiune, minte, etc, sunt in favoarea ei.
Oricum, e mai buna decat religia.