Daca fiecare religie reprezinta calea cea dreapta, cum stiu care e calea cea dreapta spre mantuire?

Depinde ce religie ai tu! du-te la biserica si vorbeste cu preotul!

Ţi-ai dat deja răspunsul!

NU ESTE ADEVARAT! nu toate reprezinta calea cea dreapta, acum la tine biserica satanista te mantuieste? ce dobitocenie mai spuneti unii. Religia singura care te mantuieste este Ortodoxia iar pentru cei care nu cred exista suficiente dovezi!

Eu: "Și de ce creștinismul ar fi religia adevărată? De ce nu altă religie?"
Prof de religie: "Pentru că Iisus a împărțit o singură religie în lume și aceasta a ajuns din cauza oamenilor să aibă mai multe ramuri, dar nici una nefiind complet adevărată"
Eu: "Deci în concluzie nici creștinismul de astâzi nu este adevărat"
Proful: "N-am zis asta"
Eu: "Ba asta ați zis adineauri"
Proful: "Hai că se sună, mai vorbim ora viitoare"

Două morale:
1. Mulți preoți/teologi în general sunt prea proști.
2. Nici o religie nu e adevărată. La fel cum nici o entitate irațională nu poate fi adevărată.

Draga LAURA eu am spus ca exista dovezi pentru cei ca tine si 2 ce ne intereseaza pe noi daca niste incompetenti sunt profesori azi?

Urmeaza-ti sufletul. el stie ce e bine pentru tine.
Dumnezeu nu e in spatele bisericii, Dumnezeu nu te iarta daca ii marturisesti unui preot pacatele, Lui Dumnezeu nu ii pasa daca mananci sau nu carne in post, si nici daca iti faci baie duminica.
Dumnezeu e in sufletul tau, invata sa ajungi la El.

Nu religia este calea spre mântuire ci credinţa.

Poţi să îndeplineşti toate îndatoririle religioase.
Poţi să fii cel mai darnic.
Poţi să nu înjuri, să nu furi,...
Toate astea nu te fac decât un cetăţean model.

Toate acestea sunt în van dacă nu există credinţă în inima ta. Toate acestea nu reprezintă nişte teste peste care trebuie să treci. Toate acestea vin de la sine tocmai pentru că ai credinţă că vei fi mântuit.

Sursa: Biblia, Noul Testament, Faptele Sfinţilor Apostoli, Versetul 31
http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=26&cap=16

Uite iti pun un copy/paste si citeste, decizia trebuie sa-ti apartina, credinta se alege cu inima nu cu logica.
"Iisus avea în Dumnezeu o credinţă sublimă şi sinceră. El a încercat suişurile şi coborâşurile obişnuite ale existenţei de muritor, dar nu a pus niciodată în chip religios la îndoială certitudinea vegherii şi a îndrumărilor lui Dumnezeu. Credinţa sa era rodul clarviziunii născute din activitatea prezenţei divine, Ajustorul său Interior. Credinţa sa nu era nici tradiţională, nici pur intelectuală; era în întregime personală şi pur spirituală.
Iisus cel uman îl vedea pe Dumnezeu ca fiind sfânt, just şi mare, precum şi adevărat, frumos şi bun. El a focalizat în mintea sa toate aceste atribute ale divinităţii ca "voie a Tatălui care este în ceruri". Dumnezeul lui Iisus era simultan "Sfântul Israelului" şi "Tatăl din ceruri viu şi iubitor". Conceptul de Dumnezeu ca Tată nu era original la Iisus, dar el a exaltat şi a înălţat ideea la nivelul unei experienţe sublime înfăptuind o nouă revelaţie a lui Dumnezeu şi proclamând că orice creatură muritoare, este un copil al acestui Tată al dragostei, un fiu de Dumnezeu. "

Http://www.plasticsusa.com/ortho/mantuire.html
http://mantuire.50webs.com/
http://www.rcrwebsite.com/mantuire.htm
http://www.razboiulnevazut.org/articol/47/Calea-spre-mantuire
Duhul reuneste in sine sentimentul divinului, nevoia constiintei, nadejdea de mai bine si, in acelasi timp, constiinta a tot ceea ce facem si cunoastem. Consecintele practice ale acestei invataturi despre duh sunt evidente. Fiindca duhul este intr-un fel sufletul sufletului nostru, faptul de a trai dupa duh si de a asculta de exigentele sale va fi norma suprema a vietii crestine. Daca satisfacem nevoile duhului, acestea il invata pe om cum sa-si armonizeze cu ele si celelalte nevoi, si astfel nici satisfactiile sufletului, nici satisfactiile trupului nu vor fi in contradictie cu viata duhovniceasca ci dimpotriva vor conlucra in lucrarea ei.

De aici urmeaza desavarsita armonie a tuturor miscarilor si a tuturor atitudinilor, a gandurilor, a sentimentelor, a dorintelor, a intentiilor, a impresiilor si placerilor. Intr-un cuvant raiul.

Omul total sta deci sub influenta duhului. Insa acolo unde se face "simtita" vocea sa cu adevarat personala sunt "simturile duhovnicesti" si mai cu seama constiinta, afirma Sf. Teofan.

Din unirea sufletului cu duhul, sufletul indrumat de duh nu cauta numai ceea ce este frumos, ci si expresia frumosului in forme frumoase ale lumii nevazute, careia ii apartine duhul prin lucrarea sa. Aceasta nu inseamna ca, atunci cand un om este duhovnicesc, sufletescul si trupescul nu se mai gasesc deloc in el, ci doar faptul ca duhovnicescul predomina, subordonandu-le si patrunzand partea sufleteasca si cea trupeasca.

Ratacirea gandurilor, nestatornicia dorintelor patimase si tulburarea inimii ne nelinistesc mereu, nepermitandu-ne sa facem, macar un singur lucru, asa cum ar trebui, si aproape intotdeauna ne duce pe cai gresite. Aceasta boala nu este naturala, desi este universala si endemica; mai degraba ea este contactata de noi de buna voie.

De indata ce am observat existenta acestei boli sa trecem la eforturile vindecarii ei. Sa ne gandim in permanenta ca, in noi se afla ceva ce nu este bun, care este mereu gata sa ne abata de la calea cea dreapta si sa ne induca in eroare.

Cand duhovnicescul domneste in cineva in modul cel mai inalt, atunci, desi raul prin caracterul si atitudinea sa exclusiva, incearca sa-l domine, omul nu mai greseste. Deoarece, duhovnicia este etalonul vietii umane si ca urmare, omul care a devenit duhovnicesc, este un om adevarat, in timp ce omul sufletesc sau carnal nu este un om adevarat, dupa cum nici omul trupesc nu este un om adevarat, indiferent cat de atragator pare el din exterior.

Omul simplu, care are frica de Dumnezeu este superior omului care se poarta deosebit, si umbla elegant, dar care nu are printre scopurile si dorintele lui arzatoare aceea de a fi placut lui Dumnezeu. Potrivit scopului natural, omul trebuie sa traiasca in duh, sa-si subordoneze totul duhului, sa fie patruns de duh in tot ceea ce este al sufletului si al trupului si in lucrurile exterioare (viata familiala si sociala).

Adevarata fericire a omului este viata in duh, care este sufletul sufletului nostru omenesc, sufletul in sine, este duh nematerial; dar, invelisul sufletului este insasi duhul, care este tot un element exterior nematerial. Trupurile noastre sunt grosiere; dar, acel invelis al sufletului este foarte fin si serveste pe de o parte, drept intermediar intre suflet si corp, iar pe de alta, intre suflet si Dumnezeu Creatorul: prin el, sufletul actioneaza asupra trupului si trupul asupra sufletului care converseaza cu Dumnezeu, in timp ce Dumnezeu il converteste la Sine.

Invelisul sufletului devine luminos sau intunecat, corespunzator starii interioare a sufletului. Cand constiinta, judecatorul nostru incoruptibil, ne vorbeste mustrandu-ne, si spunandu-ne ca nu suntem curati, atunci noi aparem intunecati, in ochii ingerului pazitor si chiar al oamenilor dispusi sa ne analizeze. Cand sufletul este luminos, puterile intunericului, nu se pot uita la el si deci ispitele, scad in intensitate. Dracii incearca sa se tarasca pana la sufletele luminoase, dar trecerea le este barata si sunt izbiti la pamanat de razele luminii duhovnicesti, ca de niste sageti. Asadar ravneste la aceasta. Nu merge dupa ceea ce ti se pare din afara, pentru ca este posibil sa existe altceva vizibil in noi, si aceea suntem noi in realitate.
http://www.razboiulnevazut.org/articol.php?art=39
Cinci invataturi despre calea mantuirii de Sf. Teofan Zavoratul
1
"Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci ?" (Luca 10,25). Asa Il intreba odinioara pe Domnul un invatator de lege. Acela il intreba ca sa-L ispiteasca, numai dintr-un fel de curiozitate, sa vada ce va spune Invatatorul, caci stia si singur care este raspunsul. Dar putem intreba despre calea mantuirii nu doar din simpla curiozitate, ci din dorinta sincera de a primi un raspuns direct - un raspuns necunoscut sau uitat; putem intreba dintr-o necesitate vitala, pentru ca sufletul ne doare si inima se chinuieste in nedumerirea: ce sa facem ca sa mostenim viata vesnica ?

O astfel de nelamurire chinuitoare, este cu atat mai fireasca, cu cat este mai nedefinita sfera de ganduri in care se afla cei care intreaba si cu cat mai multe pareri diferite intalnesc acestia in scrierile si in cuvintele oamenilor. Oare nu intr-o asemenea situatie ne aflam si noi acum ? Uitati-va in jurul nostru si veti vedea, ca nici cei ce sunt dintr-ai noastrii nu spun toti acelasi lucru. Unul, de pilda, spune: "roaga-te si te va mantui Dumnezeu"; altul: "plange, frange-ti inima, si Dumnezeu nu te va urgisi"; al treilea: "fa milostenie si aceasta va acoperi multime de pacate"; altul: "posteste si alipeste-te de casa Domnului"; iar altul: "lasa toate, fugi si te departeaza si fa-ti lacas in pustie". Iata cate raspunsuri diferite au ai nostri! Si toate acestea sunt adevarate reguli de mantuire, cu care te intalnesti neindoielnic pe calea salvarii. In ceea ce-i priveste pe cei ce se considera ca fiind dintre ai nostri, dar au incetat sa mai fie ai nostri - ma refer la crestinii care s-au luat dupa duhul veacului si al parareii de sine, cei care, insusindu-si cateva concepte solide preluate din crestinism, dar inaltandu-se in parerea de sine, ne-au parasit si s-au despartit cu inima de Domnul Hristos, cu toate ca Il marturisesc cu limba - in ceea ce ii priveste pe ei, printre acestia se afla si o mai trista si mai dureroasa discordie, care s-a indepartat de calea adevarului si rataceste pe meandrele minciunii. Nu vi s-a intamplat oare si voua sa auziti in discutii sau sa cititi din carti cum filozofeaza unii despre ordinea lucrurilor, care ar trebui sa fie alcatuita dupa mintea lor, iar nu cum este acum ? Despre mantuirea sufletului nici nu se pomeneste acolo. Fericirea vesnica, daca este acceptata ca atare este considerata ca si cum am avea-o deja, dupa oarece drepturi ale omenirii, iar toata grija este indreptata catre indulcirea, ca adaos la aceasta, a vietii terestre si spre transformarea acesteia , din amara, in paradiziaca. In acest spirit, unul proclama: "Sa nu crezi in nimic, decat in ratiunea ta, urmeaza-ti chemarile firii, fii independent, traieste dupa bunul tau plac si nu permite unei maini straine sa se aseze pe grumazul tau - si vei fi fericit"; altul propovaduieste: "Unde nu se inmultesc desfatarile publice, ca teatrele si altele ca acestea, acolo viata nu este viata". In alta parte auzi: "Nu poti merge pe calea cea dreapta - trebuie sa ai stiinta de a trai, stiinta de a-ti dirija treburile astfel incat sa nu-ti prejudiciezi interesele si sa nu le permiti altora sa-ti strice planurile, intentiile si sentimentele" (aceasta se numeste la ei intelepciune); in alta parte se spune ca esti pierdut daca nu-ti aperi cinstea si interesele.

Observati ce intunecate sunt aceste filozofari ? Si, cu toate acestea, putem spune ca ele constituie temelia obiceiurilor lumii si le putem intalni circuland libere atat intr-o simpla discutie, cat si intr-o mare sedinta, sau tiparite intr-o carte - si nu intr-una singura ! Inchipuiti-va acum ce trebuie sa se intample in mintea si in inima aproapelui vostru sau, poate, chiar a fiicei sau a fiului dumneavoastra, cand intr-o multime de locuri vor fi intampinati de asemenea fraze, cand vor citi dintr-o carte astfel de pareri, iar din alte carti, altele si mai rele, si acestea nu intr-o singura zi, nici intr-o singura luna, ci de-a lungul multor ani; cand, totodata, ei vad in jurul lor obiceiuri impregnate de acelasi spirit, iar in inima lor, ispitita de tentatii, se nasc ganduri pofticioase, care clatina buna randuiala - inchipuiti-va ca toate aceste impresii diverse se vor strange, dintr-o data, intr-un suflet tanar sau poate ca nu neaparat tanar: ce va simti atunci inima, mai ales o inima care nu L-a uitat inca pe Dumnezeu si care pretuieste cuvantul adevarului, rostit de gura lui Dumnezeu ? Aud iesind din strafundul acelei inimi un strigat , asemenea strigatului apostolilor speriati de furtuna si al lui Petru, care incepuse sa se inece: "Doamne, salveaza-ma, ca pier! Doamne! Ce sa fac sa ma mantuiesc ?" Mame si tati! Auziti voi, oare, acest strigat?

Sa nu credeti ca m-am luat cu vorba. Nu. Intentionat am vrut sa clarific cum este firesc sa ne intrebam, mai ales astazi, asupra caii de mantuire sau a drumului catre imparatia cereasca. Sunt convins ca, daca in mijlocul nostru S-ar ivi acum Domnul, , atunci toti cautatorii binelui autentic, vazand cum duhul zilei de azi, invataturile si randuielile de acum se contrazic una cu alta, toti acestia L-ar intreba de Domnul, intr-un singur glas: "Doamne, ce sa facem ca sa mostenim viata de veci? Ce sa facem ca sa ne mantuim ?". Ei, fratilor, Domnul ieri si azi si in veci, este acelasi (Evrei 13,8). Atunci i-a spus iudeului sa caute raspunsul in Lege: ce este scris in Lege, cum citesti ? Astazi, fara indoiala ca i-ar spune crestinului sa deschida Sfanta Evanghelie, sa se indrepte, in general, spre invatatura Noului Testament sau spre Biserica lui Dumnezeu si l-ar intreba: "Ceea ce este cuprins aici, cum intelegi ?". Este evident ca Domnul, indreptand atentia iudeului catre Lege, voise sa-i sugereze: "Nici nu trebuie sa intrebi, calea spre mantuire este inscrisa in Lege; fa asa si te vei mantui. Pentru aceasta este data Legea, ca sa te duca la mantuire". Tot asa trebuie sa le spunem si noi crestinilor care se indoiesc din pricina nelamuririlor care-i impresoara: "Nici nu trebuie sa ne intrebati! Crestinismul este singura cale de mantuire. Fiti crestini autentici si va veti mantui". La ce serveste Sfanta Biserica, dogmele si poruncile, la ce servesc Sfintele Taine, posturile, privegherile si rugaciunile noastre, sfintirile si toate celelalte. Toate acestea sau toate cele cuprinse de Sfanta Biserica reprezinta calea sigura de mantuire. Cine va primi din toata inima si va implini sarguincios tot ce ne porunceste sfanta Biserica, acela nu este in afara drumului mantuirii. De aceea, daca acesta se afla in noi, inseamna ca rostul nostru nu este sa intrebam, ci sa aducem slava; nu sa cautam unde se afla mantuirea, ci sa o primim de-a gata, ca apartinandu-ne sau cuprinzandu-ne cu totul; sa slavim, sa cinstim cu toata puterea si sa ne inchiman Domnului., care ne mantuieste prin Sfanta Sa Biserica. Asadar, ce trebuie sa facem ? Sa cinstim cu sfintenie si sa umblam neclintiti in toate invataturile, legiuirile, si randuielile sfintei biserici, fara sa ascultam nici un fel de cugetari desarte ale noii filozofii, care se straduieste sa darame totul, fara sa construiasca nimic.

Cred ca in mintea noastra a ramasa inca nelamurirea: Ce anume trebuie sa facem ca sa ne mantuim ? Va voi raspunde acum in cateva vorbe: credeti in tot ce ne porunceste Sfanta Biserica si, primind puterile harului prin Sfintele Taine si incalzindu-le in voi prin toate celelalte ierugii, rugaciuni si randuieli ale Sfintei Biserici, mergeti neabatuti pe calea poruncilor date noua de Domnul Iisus Hristos, calauziti de pastorii sfintiti si va veti mantui. Descoperirea amanuntita a acestora o voi amana pentru alta ocazie si imi voi termina cuvantul cu rugaciunea ca Domnul sa va daruiasca lumina si intelegere, ca sa-L cunoasteti si sa va lamuriti limpede calea mantuirii adusa de El pe pamant si confirmata de Biserica, care a condus in rai deja pe atatia sfinti, pentru ca nici voi sa nu fiti lipsiti de implinrea acestei bine asteptari. Amin. (24)

2
Din discutia precedenta ne-a ramas lamurirea unei situatii destul de importante. V-am spus ca si acum, cu toata profunda divegenta de opinii a celor din jurul nostru, este firesc sa intrebam: "Doamne, ce trebuie sa facem ca sa mostenim viata vesnica ? Doamne ! Ce trebuie sa facem ca sa ne mantuim ?". Am spus, de asemenea, ca aceasta intrebare este de prisos pentru crestinul care traieste in sanul Bisericii lui Hristos, in duhul crestinismului; pentru ca tocmai crestinismul este singura cale pusa de Dumnezeu pe pamant spre a ne conduce la Imparatia vesnica sau calea mantuitoare. Cel ce merge pe ea, ce rost are sa mai intrebe de calea mantuitoare ? Fii crestin autentic si vei ajunge in rai: fii crestin adevarat si te vei mantui.

Dar poate ca nu tuturor le este limpede ce inseamna sa fii crestin adevarat sau ce anume din crestinism li se propune drep conditie indispensabila pentru mantuire si, odata cu aceasta, drept indiciu hotarator ca se afla pe drumul spre viata vesnica, iar nu spre pieire. Ne-a ramas tocmai deslusirea acesteo probleme. Atunci am raspuns printr-o consideratie generala, acum o vom lamuri mai pe larg, pornind de la comparatia caii spre mantuire cu o cale obisnuita.

Cel ce se pregateste sa plece la drum, pentru ca sa-si incheie cu bine calatoria, trebuie sa cunoasca drumul, sa-i cunoasca directia si lungimea si tot ce poate sa-i iasa in cale; iar cand este pe drum, trebuie sa vada si drumul, si ce-l inconjoara. La fel si crestinul care vrea sa ajunga la viata vesnica, trebuie sa cunoasca atat calea care duce acolo, cat si tot ce o inconjoara, tot ce se afla deasupra, la stanga, la dreapta si in fata, trebuie sa-si lumineze mintea adunand principii sanatoase despre tot ce exista si poate exista, trebuie sa stie Ce este Dumnezeu ? Ce este lumea aceasta, cum este tinuta si incotro se indreapta ? Ce suntem noi, de ce ne aflam aici si ce ne asteapta dupa moarte ? Cum trebuie sa ne purtam fata de toate cele din jur: fata de Fiinta suprema - Dumnezeu, fata de fratii nostri - oamenii si fata de lumea nevazuta - ingerii si sfintii ? Cel ce cunoaste toate acestea, umbla in lumina; iar cel ce nu le cunoaste, sta in intuneric si, daca s-ar hotari sa mearga, s-ar impiedica, pentru ca intunericul il orbeste. Numai crestinismul risipeste acest intuneric, dand tuturor intrebarilor raspunsuri adevarate, prin invatatura sa. El invata ca Dumnezeu, Cel slavit in Treime - Tatal, Fiul si Sfantul Duh - creandu-le pe toate numai prin cuvantul Sau, cuprinde totul prin verbul puterii Sale si pe toate le conduce spre menirea lor, si mai ales are grija de om, pe care, vazandu-l cazut, il restaureaza in chip firesc In Mantuitorul Hristos, povatuindu-l prin revelatii si calauzindu-l prin porunci, care-i determina toate relatiile firesti si alcatuiesc calea pe care urmeaza sa mearga. Reunirea tuturor acestor principii este lumina care ne indica drumul si ni-l lumineaza. Cunoaste, asadar, invatatura crestin-ortodoxa si pastreaz-o din toata inima si vei vedea calea spre Imparatie, ca si tot ce inconjoara aceasta cale si tot ce poti intalni mergand pe ea! Acesta este primul lucru.

Dar, chiar daca cineva cunoaste calea, si calea este luminata, , ce folos daca n-are putere sa o urmeze ? Un om bolnav, vlaguit, fara picioare, asezat langa drumul pe care ii este imperios sa urmeze - atat de necesar, incat, daca nu va merge, va muri - nu va face decat sa-si franga inima si mai tare, pentru ca stie drumul si il vede. In aceasta situatie ne-am fi aflat si noi, daca Domnul, luminandu-ne cu lumina cunoastintei, nu ne-ar fi dat puterea sa urmam aceasta lumina; caci prin propriile noastre puteri nu putem merge, nu avem forta, suntem slabiti, sfaramati. Dar nu va intimidati! Dumnezeiasca Lui putere ne-a pregatit deja - prin Domnul, cel ce ne-a chemat spre minunata Sa lumina, - "toate cele ce sunt spre viata si spre buna cucernicie"( II Petru 1,3) care se dau fiecarui credincions prin Sfintele Taine ale Bisericii, se dau cu darnicie, din plin, fiecare cat vrea si cat poate primi. Botezul innoieste, mirungerea intareste, sfanta impartasanie ne uneste in modul cel mai intim cu Domnul Iisus Hristos, sfanta pocainta il restaureaza pe cel cazut, pe cel cazut din nou dupa botez, si asa mai departe. Fiecare Sfanta Taina ofera o anumita putere dumnezeiasca, necesara omului pe calea spre imparatia cereasca... Si astfel, cunoascand Sfintele Taine ale Bisericii, fa-te cat mai adesea partasul lor, cu evlavie si toata randuiala stabilita de Sfanta si dumnezeiasca Biserica, si piterile divine trebuitoare parcurgerii drumului spre imapratia cereasca nu se vor micsora niciodata in tine. Acesta este al doilea lucru.

Dar, pe drum, puterile se pot imputina si slabi, ori ne putem lasa tarati in fel de fel de pasiuni si ademeniri. In primul caz, drumul va inceta; in al doilea, vom adopta o cale gresita; rezultatul ambelor este pieirea. Ce este de facut ? Puterile trebuie primenite , iar ademenirile respinse. Ce trebuie sa facem pentru aceasta ? In primul rand, trebuie sa implinim cu statornicie toate hotararile si randuielile Bisericii: sfintele slujbe, rugaciunile si sfintirile.Iata de ce: in Sfintele Taine primim harul Sfantului Duh, ca pe o scanteie divina, pogorata in fiinta noastra. Dupa cum, pentru ca o scanteie cazuta intr-o substanta sa se transforme in flacara este nevoie de aer si de miscarea aerului, la fel este necesara o anumita atmosfera si miscare a atmosferei, pentru ca scanteia harului divin primita in Sfintele Taine sa patrunda in fiinta noastrasi sa devina flacara. Aceasta atmosfera este consituita de duhul Bisericii: toate ritualurile slujbelor, , ale rugaciunilor si ale tipicurilor Bisericii, care-l inconjoara pe om in toate situatiile. Iar miscarea atmosferei este data de urmarea statornica a ierugiilor bisericesti, dupa intocmirea lor, si de neincetata participare la ele. Ma refer la slujbele din timpul zilei: vecernia, utrenia, liturghia, praznicele bisericesti, procesiunile Crucii, rugaciunile pentru diferite trebuinte - in casele oamenilor si in biserica -, pelerinajele la locurile sfinte si mai ales sfintele posturi, tinute cu evlavie si cu impartasirea cu Sfintele Taine. Cu cat participa cineva cu mai multa ravna la toate aceste sfinte ritualuri, cu atat mai tare se va aprinde in el scanteia harului, pana cand se va transforma intr-o flacara care-i va cuprinde toata alcatuirea fiintei - atat cea sufleteasca, cat si cea trupeasca. Cine va face asa, acela nu-si va eupiza niciodata puterile, nu-si va pierde niciodata vigoarea pe drum si nu va cadea in nepasare. Aceasta metoda ne este data si pentru ca sa respingem ademenirile si desfatarile lumii. Cine vietuieste dupa randuiala Bisericii, acela, aflandu-se ca si ascuns in spatele unei ingradiri, nu se teme de amagirile lumii. Duhul Bisericii este asemeni cantarilor psaltice si a molitvelor citite impotriva amaraciunii produse de respiratia duhului lumii. De este atins cineva de aceasta molima, sa fuga la biserica si va scapa de ea; sau sa respecte cu statornicie prescrierile Bisericii, si lumea nu va gasi ocazia sa il molipseasca; caci tot ce se afla in lume se afla si la noi in Biserica, dar in infatisarea cea mai curata si mai dumnezeiasca... Ei au serbari, noi avem sfinte praznice si saarbatori; ei au baluri, noi - slujbe bisericesti; ei au teatre, noi - dumnezeiesti ierugii. Sa compare fiecare ce este mai bun si sa nu-si piarda vremea cu amagiri desarte, sa nu lase de dragul acestora ceea ce-i adevarat, rodnic si hranitor. Traieste, asadar, in duhul Bisericii si vei trai ingradit in atmosfera duhovniceasca si nu-ti vor seca niciodata puterile pentru continuarea drumului, si nici un fel de amagiri nu te vor ademeni pe carari gresite. Acesta este al treilea lucru.

Ca sa nu va obosesc va voi expune pe scurt al patrulea lucru. Putem intalni pe drum piedici, pe care sa nu ne dam seama cum sa le indepartam; plasa poate fi pusa astfel incat sa nu o putem ocoli; putem intalni o incurcatura de drumuri din care sa nu stim cum sa iesim; ne poate invalui un nor care sa ne acopere complet calea si sa ne infricoseze cu tunete si cu fulgere: la cine alergam atunci ? Ce facem ? Cine ne va ajuta in asemenea situatii ? Ingerii din cer ? Dar acestia se arata numai in cazuri cu totul deosebite, lasand desfasurarea curenta a evenimentelor in seama ordinii comune a vietii. Asadar, cine ne va ajuta ? Ne vor ajuta pastorii, parintii duhovnicesti, care sunt dati Bisericii, conform Apostolului, pentru a pazi pe crestini de ratacirea in confuzii si pentru a-i conduce pe toti, neabatut, spre viata vesnica, invatandu-l pe fiecare sa ajunga la masura varstei deplinanatii lui Hristos(Ef. 4,13) . Asadar, supune-te parintilor duhovnicesti si vei evita ratacirea si impiedicarea pe calea spre imparatia cereasca, si vei ajunge grabnic si nepagubit la portile raiului.

Iata tot ce ne propune crestinismul, in privinta caii mantuirii:

Sa cunoastem si sa respectam invatatura crestina, prin care aflam principii sanatoase despre tot ce exista si prin care ni se arata, in porunci, calea spre imparatie.
Sa ne aflam sub lucrarea Sfintelor Taine ale Bisericii, prin care primim putere de viata si de traire evlavioasa
Sa participam la toate sfintele slujbe, molitve si ritualuri ale Bisericii, dupa randuiala, pentru ca astfel sa incalzim in noi scanteia harului divin si sa respingem ademenirile lumii
Sa ne incredintam conducerii pastorilor legitimi si a parintilor duhovnicesti si sa le ascultam cu supunere indrumarile.
Asadar, aflati si pastrati in inima tot ce ne invata Sfanta Biserica si, primind puterile harului prin Sfintele Taine si incalzindu-le prin toate celelalte sfinte ierugii, mergeti neabatuti pe cale poruncilor date noua de Domnul Iisus Hristos, mergeti sub calauzirea pastorilor duhovnicesti si veti ajunge, cu siguranta, in imparatia cereasca si va veti mantui. Amin

3
In discutia precedenta am ajuns la urmatoarea concluzie: afla si pastreaza in inima tot ce ne invata Sfanta Biserica si, primind puteri de la Dumnezeu prin Sfintele Taine si incalzindu-le prin toate celelalte ierugii si rugaciuni ale Bisericii, mergi neclintit pe calea poruncilor date noua de Domnul Iisus Hristos, sub conducerea pastorilor legitimi, si negresit vei ajunge in imparatia cereasca si te vei mantui. Acesta este raspunsul, raspunsul direct si singurul raspuns pentru toti cei ce intreaba: Ce sa facem ca sa mostenim viata vesnica ? Toti cei ce s-au mantuit, asa s-au mantuit si nu pe alta cale, si toti cei ce astazi se mantuiesc, asa se mantuiesc, iar nu altminteri.

Nici nu are rost sa mai vorbim despre aceasta. Insa ma tem de nu exista printre voi cineva care sa judece stramb aceste lucruri ? Nu gandeste oare careva ca nu toate cele aratate sunt la fel de trebuitoare, sau nu sunt toate trebuitoare tutoror, ca s-ar putea lipsi de unele, fara aa-si pune in pericol mantuirea, sau ca unele ar putea fi lasate deoparte, nefiind obligatorii pentru toti ? De aceea ma simt obligat sa va lamuresc ca toate cele aratate de noi, adica dreapta invatatura a credintei - respectarea poruncilor, primirea Sfintelor Taine, participarea la toate rugaciunile Bisericii si ascultarea de pastorii legitimi - toate acestea sunt esentiale in lucrarea mantuirii, caci numai acolo se infaptuieste mantuirea, unde toate acestea conlucreaza; unde lipseste ceva, acolo lucrarea mantuirii este pusa in pare pericol si este compromisa. Caci ce fel de mantuirea poate astepta cineva care nu pastreaza invatatura adevarata a credintei si a Bisericii si gandeste gresit sau despre Dumnezeu, lume si om, sau despre actuala stare decazuta a noastra, sau despre mijlocul restaurarii fiintei noastre, care este unul singur, sau despre moarte si viata noastra viitoare, sau despre oricare dintre dogme, cand Insusi Domnul ne spune ca, de se va lepada cineva de cuvintele Lui "in neamul acesta desfranat si pacatos" , de acela se va lepada si El in fata Tatalui Sau, care este in ceruri (Marc, 8,38) ? Iar cel ce va fi lepadat de Domnul, unde isi va gasi locul ? Desigur ca nu in imparatia cerurilor. Dar iata ca exista oameni care spun: "crede cum vrei, este suficient sa traiesti corecti si nu te teme de nimic", ca si cum poti sa traiesti corect fara sa ai principii sanatoase despre lucrurile care ne invata adevarata credinta! Nu va amagiti, fratilor ! In alcatuirea vietii adevarate nu intra numai comportamentul, ci si modul sanatos de judecata, asa ca despre cel caruia ii lipseste aceasta, nu putem spune ca viata lui este buna si dreapta. Pe de alta parte, a trai corect inseamna a trai intr-un mod bineplacut lui Dumnezeu; o viata bineplacuta Domnului este traita in intregime dupa voia lui Dumnezeu, iar una dintre primele definitii ale voii lui Dumnezeu fata de noi este sa credem in Cel pe care L-a trimis, adica in Domnul Iisus Hristos si in dumnezeiasca Sa invatatura. Asadar, cel ce spune "crede cum vrei, numai traieste corect", in timp ce avem porunca sa tinem adevarata credinta, se aseamana cu acela care isi distruge singu fundatia pe care vrea sa-si ridice casa, sau cu cel care vrea sa traverseze un rau cu o barca, al carui fund il gaureste chiar el.

Ce fel de matuire poate astepta acela care incalca anumite porunci dumnezeiesti, ca de pilda porunca dreptatii sau a milosteniei, a infranarii sau a harniciei, a curateniei sau a neagonisirii, a fidelitatii conjugale sau oricare alta, micsorandu-si greutatea pacatelor cu unele interpretari deformate , ca de exemplu, "firea indeamna, inima cere", sau incercand sa le ascunda chipul had de constiinta prin unele fapte de evlavie vizibile si usor de indeplinit, ca umblatul pe la biserici, impodobirea icoanelor pretioase sau aprinderea candelelor ? Ce fel de mantuire, repet, pot astepta aceastia, cand este spus clar ca "de vrei sa intrai in viata, pazeste poruncile" (I In. 3;23; Mt.19, 17) si ca nedreptii, de orice fel ar fi, nu pot mosteni imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 6,9) ? Desigur ca este nevoie, este intr-adevar nevoie pentru mantuire si de fapte vizibile de evlavie, dar nu numai de acestea: este obligatorie si implinirea tuturor celorlalte porunci ale lui Dumnezeu. "Pe acestea trebuia sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati" , spune Domnul (Mt. 23,23). Nu poti merge fara picioare si nu poti zbura fara aripi; la fel, nu poti ajunge la imparatia cereasca fara implinirea poruncilor.

Mai exista unii care cred ca-si pot chivernisi singuri mantuirea, prin ei insisi, fara sa primeasca putere de la Dumnezeu prin Sfintele Taine, intru viata si curata evlavie, si fara sa le incalzeasca prin sfintele slujbe si rugaciuni ale Bisericii. Am explicat deja ca noi, cazuti fiind, suntem neputinciosi si nu putem face un pas pe calea cea buna fara ajutorul deosebit al harului; ca acest har se primeste in Sfintele Taine si ca, odata primit, la inceput este asemenea unei mici scantei, care apoi se incinge, devenind flacara, prin participarea activa la randuielile sfintei si dumnezeiestii Biserici. Toate acestea sunt de la sine intelese, sunt constientizate prin experienta personala si sunt marturisite de toata lumea. Dar iata ca exista persoane care spun: tot acest spirit eclezial este necesar celor simpli, iar celor ce inteleg esenta lucrurilor le este suficienta numai slujirea mentala, spirituala sau sufleteasca lui Dumnezeu. Fericiti sunteti voi, suflete simple, care primiti totul fara impotrivire si care va supuneti cu bucurie fiecarei chemari a Bisericii! Sunteti asemenea copacilor saditi langa ape izvoratoare, care-si dau roadele la buna vreme. Iar cei ce inteleg lucrurile in felul lor sunt, din punct de vedere duhovnicesc, asemanator unor firave fire de iarba crescute pe pamant uscat, pietros sau nisipos si care abia dai semne de viata; sau, mai rau: sunt asemenea semintelor ingropate inca in maruntaiele pamantului, care au incoltit inainte de vreme sau prea tarziu. Inchipuiti-va ca afara ploua, ninge, viscoleste si scoateti afara pe o asemenea vreme un om neimbracat cum se cuvine: cat credeti ca va rezista ? Exact in aceasta situatie se afla cel ce se instraineaza de Sfintele Taine si de toata Biserica noastra de viata datatoare. Sunt jalnici acesti oameni! Egoismul si slava desarta le mananca oasele.

In sfarsit, Domnul i-a ales pe apostoli, acestia si-au predat misiunea episcopilor, care si-au stabilit impreuna-lucratori pe presbiteri. Toti acestia, laolalta, alcatuiesc pastorirea cea randuita de Dumnezeu in Biserica, a carei sarcine este sa-i ridice pe toti la starea barbatului desavarsit, " la masura varstei deplinatatii lui Hristos" (Ef. 4,13) , sfintindu-i cu Tainele, incalzindu-i cu sfintele ierugii si indrumandu-i cu sfaturi pe drumul cu multe fagasuri spre desavarsirea duhovniceasca. Sa-I multumim Domnului ca este asa ! Noi suntem orbi; dupa cum orbul are nevoie de un ghid, la fel, si noi avem nevoie de o calauza care sa ne arate calea spre Imparatia lui Dumnezeu; in foarte multe situatii avem nevoie de o presoana care sa ne ia de maini si sa ne scoata din valmasagul de ganduri si sentimente in care ne arunca uneori vrajmasul si propria noastra neintelegere. Sa nu spuneti ca indrumatorul tuturor este cuvatul lui Dumnezeu, ca vom citi si vom vedea singuri de ce anume avem nevoie. Cuvantul lui Dumnezeu contine indicatii generale pentru toti, dar ce anume am eu nevoie, in situatia mea concreta, acestea trebuie sa mi le explice altul, o voce vie, iscusita. De n-ar fi asa, as fi nevoit sa cutreier pe carari intortocheate si sa ma aflu in permanenta primejdie. Iata de ce avem atat nevoie de sfatul intelept al preotului. Cum de li se pare unora, si poate ca multora, ca singurele relatii ale lor firesti cu preotul apar odata cu necesitatea savarsirii unei Sfinte Taine sau a altei slujiri bisericesti ? Unii ca acestia uita ca "unde lipseste carmuirea , lumea cade ca frunzele; izbavirea sta in prisosul sfatului" (Pilde 11,14) .

Din toate cele spuse, reiese din nou aceeasi conlcuzie, expusa mai inainte: daca vrei sa te mantuiesti, cunoaste si pastreaza in inima tot ce te invata Sfanta Biserica si, primind dumnezeiestile puteri prin Sfintele Taine si incalzindu-le prin toatele sfintele ierugii si rugaciuni ale Bisericii, mergi neclintit pe calea poruncilor pe care le-am primit de la Domnul Iisus Hristos, sub calauzirea pastorilor legiuiti, si negresit vei ajunge la Imparatia lui Dumnezeu si te vei mantui. Toate acestea sunt cu totul esentiale in lucrarea mantuirii, sunt necesare toate, impreuna, si pentru toti. Cel care nu primeste sau nu accepta ceva din acestea, pentru acela nu este mantuire, acela nu-si va lecui neputintele si nu va evita suferinta. Biserica lui Dumnezeu este tamaduitoarea care contine in alcatuirea ei leacul care vindeca orice boala a duhului nostru. Partile componente ale leacului sunt acestea: invatatura ortodoxa, trairea potrivit poruncilor, Sfintele Taine cu slujbele bisericesti, si carmuirea pastorilor. Dupa cum in bolile trupesti leacul este vindecator numai atunci cand este compus din toate substantele prescrise in reteta, la fel, in boala duhului nostru, vindecarea poate avea loc numai cand primim toate stihiile care intra in componenta singurului nostru leac spiritual: crestinismul sau Biserica. Scoateti afara din componenta leacului trupesc oricare dintre aceste puteri, si acesta isi va pierde eficacitatea. Respingeti ceva dintre cele ce intra in mod necesar in componenta Crestinismului sau a Bisericii, si va veti lipsi singuri de leacul care va este atat de trebuincios si veti ramane, asadar, in aceeasi stare de nevindecare si de cadere, deci nu va veti mantui si nu veti vedea imparatia cereasca. Amin.

4
Discutand pana acum despre calea spre mantuire, am aflat ca cel ce voieste sa-si salveze sufletul trebuie sa cunoasca si sa pastreze cu sfintenie invatatura dumnezeiasca a sfintei credinte, si, in acelasi timp, trebuie sa primeasca puterile dumnezeiesti prin Sfintele Taine, sa le incalzeasca prin toate ierugiile Bisericii si apoi, cu ajutorul lor, sa mearga pe calea poruncilor lui Dumnezeu, sub calauzirea pastorilor legiuiti. Am mai vazut, de asemenea, ca toate acestea sunt necesare si sunt de trebuinta toate impreuna, asa ca degeaba se va amagi cu mantuirea cel ce, cu de la sine putere, respinge oricare dintre aceste puteri lucratoare ale mantuirii.

Referindu-ne acum la noi insine, la modul de viata care domneste in noi, ce vedem ? Vedem ca toate aceste functioneaza deja in jurul nostru, ca nu suntem lipsiti de pastorirea legiuita randuita de Dumnezeu, prin care se savarsesc pentru noi izbavitoarele Taine, cu toate ierugiile, prin care se propovaduieste sfanta credinta si sunt talcuite poruncile lui Dumnezeu; ca, asadar, dispunem de toate mijloacele intru viata si buna cucernicie sau, ca sa spunem asa, traim intr-o atmosfera propice mantuirii.

Mantuirea ne este atat de aproape, incat mai ca putem s-o pipaim. Cat de amarnic o sa plangem, cand in ceasul in care se va hotara vrednicia fiecaruia dintre noi ne vom afla nelucratori ai propriei noastre mantuiri ! Cugetand la acestea, nu te poti abtine a intreba din nou: ce avem de facut ? Ce sa facem cu aceste dumnezeiesti puteri, ca sa ne mantuim ?

Iata ce sa facem:

1) Sa-I multumim Domnului, care astfel a binevoit intru noi, sa-I multumim pentru ca, imediat dupa ce ne nastem, intram intr-un climat mantuitor si aflam gata pregatite toate cele trebuincioase mantuirii si, inca inainte de a deveni constienti, suntem porniti pe calea mantuirii, intrand in fluxul comun al celor ce se mantuiesc. Dupa cum, in natura vazuta, cea mai mica insecta, imediat dupa nastere, gaseste in jurul ei totul pregatit pentru viata, la fel si noi, imediat ce am aparut pe lume, Dumnezeu ne invaluie cu calda Sa grija, care se continua apoi pana la sfarsitul zilelor noastre. Inca din leagan ne cuprinde in imbratiserile ei maica noastra, Biserica: ne ajuta sa renastem spre o viata noua, ne hraneste si ne ocroteste pe toate drumurile vietii si nu ne paraseste pana nu ne lasa la groapa, insotindu-ne cu rugaciunea - aducatoare de impacare pentru cei ramasi, plina de putere pentru cei repausati: in fericita adormire daruieste, Doamne, vesnica odihna adormitului robului Tau ( sau adormitei roabei Tale). Prin ce ne-am invrednicit de acestea ? Prin nimic. Exista multe popoare care nu cunosc calea cea adevarata. Cei care se nasc printre ei trebuie sa caute calea cu multa stradanie, si inca nu se stie daca o vor gasi. Iar noi pasim pe ea fara nici un fel de osteneala din partea noastra, o gasim fara sa o cautam. De ce este asa ? Numai Dumnezeu stie. Dar nu se poate sa nu vedem, in aceasta lucrare a Proniei dumnezeiesti, sub toate aspectele deosebita bunavoire a lui Dumnezeu fata de noi.

Pentru toate acestea, sa-I multumim asadar, Domnului, care asa a binevoit intru noi ! Sa-I multumim, totodata, pentru insasi convingerea noastra ca suntem in posesia mijloacelor cu adevarat mantuitoare, caci, legata de aceasta convingere, sta alta convingere, aceea ca Dumnezeu ne este cu deosebire apropiat, ca singurul Dumnezeu adevarat este Dumnezeul nostru si noi suntem poprul Sau. Iar mai mult decat aceasta binefacere nici nu poate fi pe pamant.

2) Auzind acestea, poate ca multi dintre noi vor fi gata sa exclame, ca si cum ar fi pipait deja mantuirea: Domnul meu si Dumnezeul meu ! Dar nu uitati, fratilor, cuvantul Domnului: "Nu oricine ... zice: Doamne, Doamne, va intra in Imparatia" lui Dumnezeu (Matei, 7,21). Iata o intrebare: Ce altceva mai avem de facut ? Iata ce mai avem de facu. Sa ne predam cu toate gandurile, cu toata inima si cu toata puterea noastra in seama acestei randuiri dumnezeiesti a mantuirii noastre, si anume:

a) Sa ne pastram convingerea neclintita in adevarul acestei iconomii a mantuirii si in necesitatea ei imperioasa pentru toate lumea, in general. Vai, fratilor ! Biruiti-va ispita mintii si cugetarile desarte pe care le auziti de la altii. Nu va lasati prada indoielilor si nu ingaduiti ca indrazneata si orgolioasa intrebare: "De ce ?" si "Pentru ce ?" sa va zdruncine echilibrul credintei. Mai bine acceptati ca este asa. Respingeti aceste amagiri. Nu suntem noi primii. Cati s-au mantuit pe aceasta cale ?! Cand suntem bolnavi vine doctorul sa ne vindece. Ii explica, oare, doctorul, de ce ii administreaza bolnavului un anumit tratament si nu altul ? Sa ne punem, asadar, paza buzelor si sa ne supunem, smeriti fata de toate, ca fata de randuiala lui Dumnezeu.

b) Si nu este numai aceasta. Sa alungam partasia, asentimentul fata de toata aceasta randuiala, adica sa ne potrivim in asa fel starea launtrica, incat inima noastra sa afla bucurie atat in primirea cu vrednicie a Sfintelor Taine, cat si in orice slujba dumnezeiasca si in orice ierugie, in ascultarea propovaduirii adevarurilor dumnezeiesti, in supunerea atenta fata de calauzirea si sfaturile pastorilor, si, in general, in orice lucrare prescrisa de legea lui Dumnezeu. Fiecare este atras inspre lucrurile cu care se afla in asentiment, fata de care se simte partas. Cine se simte partas cu cele ale mantuirii, catre acestea se indreapta. Cine se simte partas cu altceva, catre aceea alearga. Iata de ce, in timp ce unii se grabesc spre biserica, altii merg la teatru, la bal sau la petrecere... Dar stiti bine ce avem de asteptat de la acestea din urma... Nutati-va inima de la aceste locuri desarte in veselitorul lacas dumnezeiesc si aflati acolo indulcirea si toate plinatatea bucuriei inimii. Unde este comoara - spune Domnul - acolo se afla si inima. Deci, unde este inima, acolo se afla si comara. Ce fel de comori propune lumea ? Merita oare sa ne murdarim inima cu ele, inima care a fost menita dintru inceput a fi lacasul lui Dumnezeu ?! Sa nu creada cineva ca le putem impaca pe amandoua! Nu se poate. Inima noastra este una si este simpla, asa incat, acolo unde se afla ea, acolo se afla totul si nu o vom mai gasi - caci nu se mai poate afla - in nici o alta parte. De aceea, cel ce este in lume cu inima, acela se afla in Biserica fara inima. Si invers, cel ce se afla cu inima in Biserica, acela este in luma fara inima. Dar, fara inima, nu este viata. Este bine sa fii in lume fara inima, dara sa fii fara inima in Biserica lui Dumnezeu inseamna sa fii fatarnic in ochii lui Dumnezeu, in fata atoatevazatorului Dumnezeu.

Iata de ce, fata de toate cele scrise mai sus, trebuie sa adaugam:

c) Implinirea plina de ravna, neabatuta si fara preget, a tot ce se cere pentru mantuire. Caci, e una si buna: daca vrei sa te mantuiest, tinte-te de lucruri mantuitoare; iar daca nu, treaba ta, numai sa stii ca nu poti lucra si lui Dumnezeu, si lui mamona. Sa ne hotaram, asadar, fratilor, sa mergem hotarati pe calea mantuirii, fara sa ne inclinam nici la stanga, nici la dreapta. Sa respingem impartirea sufleteasca si sa ne indreptam picioarele schiopatatoare! Ce veti spune despre un bolnav care zace intr-un spital bun, este supravegheat de un medic bun, primeste medicamente potrivite exact pentru boala lui, dar le dispretuieste pe toate: nu-l asculta pe medic si nu ia medicamentele ? Ce veti spune, de asemenea, depsre cel ce sta in fata unui izvor curat, simte setea si are posibilitate, chiar are nevoia sa-si potoleasca setea tocmai de la acel izvor, dar, in loc de aceasta, lasa izvorul si fuge la raul cel plin de tina, de taratoare si de murdarie si de acolo bea apa, care nu-i astampara setea ? Desigur ca nu veti fii de acord nici cu unul , nici cu celalalt. Dar oare nu asupra noastra insine vom proclama aceasta condamnare daca, avand la dispozitie toate mijloacele mantuitoare, nu ne vom folosi de ele cum se cuvine ? Si nu noua ni se va adresa, oare, mustrarea lui Dumnezeu: "Pe mine, izvorul apei celei vii, M-au parasit, si si-au sapat fantani sparte, care nu pot tine apa" (Ier. 2,13). Asadar, fratilor, sa-I multumim Domnului, ca, in marea Sa milostivire, Si-a apropiat de noi atat de mult mantuirea Sa. Dar sa punem si noi umarul! Calea mantuirii ne-a fost aratata si lamurita. Ea se afla in fata noastra. Dar, cu toate acestea, nu ne vom mantui, daca nu o vom parcurge ! Am spus: afla si pastreaza invatatura credintei si, primind putere de la Sfintele Taine, mergi pe calea poruncilor, sub calauzirea pastorilor. Cunoasterea credintei si a poruncilor, Sfintele Taine cu toate ierugiile si cu indurmarea preotilor alcatuiesc impreuna calea mantuitoare, care se afla in fata noastra. In ce se afla intreaga lucrare a mantuirii ? In urma acestei cai. Haideti deci s-o urmam! "Iata acum vreme potrivita, iata acum ziua mantuirii" (II Cor. 6,2). Amin.

5
In timp ce ma gandeam ce sa va spun in concluzia discutiilor noastre despre mantuire, mi-am amintit de o intamplare citita de mult intr-un vechi parteric. Este foarte apropiata de subiectul discutiei noastre si socotesc ca nu este de prisos sa v-o povestesc, asa cum se deseneaza ea acum in mintea mea.

Un batran imbunatatit, care traia retras in pustie, cazu in intristare si intunericul gandurilor potrivnice incepu sa-i ameninte sufletul, insuflandu-i indoiala asupra dreptei alegeri a felului lui de viata si intrebandu-se daca poate sa nu nadajdui ca toate stradaniile lui se vor incununa cu succes. Inima ii plangea, dar ochii nu izvorau lacrimi. O durere uscata il chinuia. In timp ce se omora asrfel cu intristarea, i se arata ingerul Domnului si ii spuse: "De ce te tulburi si de ce intra intrebarile in inima ta ? Nu esti tu nici primul, nici ultimul care mergi pe aceasta cale. Multi au strabatut-o, multi o strabat acum si multi vor ajunge pe ea in lacasurile luminoase ale raiului. Mergi si iti voi arata atat caile diferite pe care merg fii oamenilor, cat si locurile in care duce fiecare cale. Priveste si ia aminte !".

Ascultand chemarea ingerului, pustnicul se ridica si merse; dar, abia facu cativa pasi inainte, ca iesi parca afara din sine si se cufunda in contemplarea unei vedenii minunate, care se deschise inaintea ochilor mintii sale. Vazu in stanga sa un intuneric pustiu, ca un perete de nepatruns, inauntrul caruia sa auzea zgomot, larma si tulburare. Sfredelind intunericul cu privirea, vazu un rau larg, involburat de valuri, care se rostogoleau inainte si inapoi, la stanga si la dreapta; si, de fiecare data cand prin fata ochilor sai trecea in viteza un val, cineva parca ii rostea deslusit in ureche: "Este valul necredintei, al nepasarii, al racelii"; "Acesta - al nemilostivirii, al desfranarii, al luarii de mita"; "Acesta - al desfatarii, al huzurului, al pizmei, al vrajbei"; "Iar acesta - al betiei, al necuratiei, al lenevirii, al infidelitatii intre soti" si asa mai departe. Si, in fata pustnicului, fiecare val rasucea pe creasta lui o multime nenumarata de oameni, ridicandu-i din rau si iarasi cufundandu-i la fund. Batranul exclama ingrozit: " Doamne ! Oare toti acestia vor muri si nu este pentru ei nadejde de mantuire ?" Ingerul ii raspunse: "Priveste mai departe si vei vedea milostivirea si dreptatea lui Dumnezeu !".

Pustnicul mai privi o data raul si vazu ca era acoperit, de-a lungul si de-a latul lui, cu mici barci in care stateau niste tineri luminosi cu fel de fel de arme, spre ajutorul celor ce se inecau. Ei ii chemau pe toti la ei si unora le intindeau mana, altora le coborau prajini si scanduri, altora le aruncau franghii, iar uneori scufundau pana la fund cange si carlige: poate ca se va agata si de acolo cineva. Foarte rar le raspundea cineva chemarii, dar si mai putini erau cei ce se foloseau cum se cuvine de armele salvatoare care li se dadeau. Cea mai mare parte le respindgeau sfidatori si cu un fel de satisfactie salbatica se scufundau in raul care raspandea fum inabusitor, duhoare grea si miros de ars. Batranul isi intinse privirea mai departe de-a lungul raului si la capatul lui vazu o prapastie fara fund, in care raul se prabusea. Multime de tineri luminosi treceau iute cu barcile incolo si incoace, chiar pana la marginea prapastiei, dand ajutor, cu grija fiecaruia; dar, cu toate acestea, in fiece clipa, in fiecare loc al raului multe mii de oameni se prabuseau impreuna cu raul in prapastie, de unde se auzeau vaiete de disperare si scrasnirea dintilor. Batranul isi acoperi fata si izbucni in lacrimi. Si auzi o voce din cer: "Este amar, dar cine-i de vina ? Spune, ce as mai fi putut sa fac pentru mantuirea lor si nu am facut ? Dar ei resping, cu impietrire, orice ajutor le este dat. Ei Ma vor respinge si pe Mine, daca Ma voi pogori in ajutorul lor in cele mai amare locuri de suferinta".

Linistindu-se cat de cat, pustnicul isi indrepta privirile spre dreapta, spre rasaritul luminos si fu mangaiat de o vedenie imbucuratoare. Cei ce, ascultand chemarea tinerilor luminosi, le intindeau mana sau se prindeau de vreo arma salvatoare, erau scosi de acestia pe malul drept. Aici ii intimpinau alte persoane, ii primeau in niste mici cladiri zvelte, intinse in numar mare de-a lungul intregului mal, unde ii spalau cu apa curata, ii imbracau in haine curate, ii incingeau, ii incaltau, le dadeau un toiag si, intremandu-i cu hrana, ii trimiteau la drum, mai departe spre rasarit, poruncindu-le sa nu se uite in laturi, sa mearga fara oprire, sa privasca cu atentie pe unde calca si sa nu treaca pe langa nici o cladire ca aceasta, fara sa intre in ea si sa se intremeze cu hrana si cu sfat de la cei in grija carora erau lasate acele cladiri - la fel faceau toti cei ce intrau acolo.

Batranul isi plimba ochiii de-a lungul malului si vazu ca pe toata lungimea lui erau astfel de oameni izbaviti care se pregateau de drum. Pe fetele tuturor se intiparise bucuria si insufletirea. Se vedea ca toti simteau o deosebita usurinta si putere si se aruncau cu o anumita nestavilire pe calea ale carei prime etape erau impodobite cu flori placut mirositoare.

Apoi pustnicul isi indrepta privirea mai departe spre rasarit si iata ce i se descoperi. Frumoasa poiana se termina nu departe de mal; mai departe urmau muntii, ale caror lanturi erau orientate in directii diferite. Muntii se ridicau tot mai sus si mai sus, se intersectau cu prapastii, ba erau golasi si stancosi, ba acoperiti cu tufaris si paduri. Peste tot, pe munti, se vedeau calatorii-nevoitori. Unul se catara pe o panta abrupta, altul statea sa se odihneasca sau sa cugete, altul se lupta cu o fiara sau cu un sarpe; unul mergea direct spre rasarit, altul pe o directie piezisa, iar altul le taia celorlalti calea, de-a curmezisul; insa toti erau obositi si asudati, erau in lupta si in incordare sufleteasca si trupeasca. Rareori vreun drumet isi vedea calea in permanenta: adesea, aceasta disparea cu totul sau se rasfrangea in mai multe carari intortocheate; intr-alt loc o acopereau ceata si intunecimea, intr-altul drumul era taiat de o prapastie sau de o stanca abrupta; colo, calea era oprita de foarele padurii sau de taratoarele veninoase din vagauni. Dar iata ce era minunat: peste tot, printre munti erau raspandite cladiri frumoase, asemeni celor in care fusesera primiti pentru prima data cei salvati din apa. Imediat ce intra calatorul in aceste cladiri, asa cum i se poruncise de la inceput, oricat de epuizat ar fi fost pana atunci, iesea de acolo viguros si plin de puteri. Atunci fiarele si taratoarele nu puteau sa-i suporte privirea si fugeau din calea lui; nici un fel de piedici nu-l faceau sa intarzie prea mult si gasea repede calea care se ascunsese de el prin nu se stie ce mijloace, urmand indicatiile primite in acele cladiri. De fiecare data cand cineva depasea o piedica sau invingea un dusman, se facea mai puternic, mai inalt si mai chipes; cu cat cineva se inalta mai sus, cu atat devenea mai frumos si mai luminos. Pe varful muntelui, locul se facea din nou lin si presarat de flori; dar cei ajunsi acolo intrau repede intr-un nor luminos sau intr-o ceata, din care nu se mai vedeau.

Pustnicul ridica ochii mai sus de nor si in spatele lui sau in spatele muntelui vazu o lumina minunata, de o frumusete nemaivazuta, din care se auzeau pana la el preadulci cantari: "Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot!" Batranul cazu cu smerenie la pamant si deasupra lui trecu cu rasunet cuvantul Domnului: "Alergati asa ca sa-l luati [premiul]" (I Cor. 9,24).

Ridicandu-se din nou in picioare, pusticul vazu ca de pe diferitele piscuri ale muntelui erau destui calatori din locuri diferite care fugeau navalnic inapoi spre rau, unii in trecere, altii cu strigate si cu cuvinte de hula si de ocara. Fiecare dintre acestia era strigat de sus si de prin alte parti sa se opreasca. Dar, impinsi de niste arapi scunzi de statura, acestia nu ascultau glasul prevenitor si se cufundau din nou in raul naclait. Atunci pustnicul intreba cu mirare: "Doamne, de ce ?" si auzi ca raspuns: "Este rodul samavolniciei si al nesupunerii fata de randuiala tocmita de Dumnezeu !". Cu acestea, vedenia lua sfarsit.

Ingerul care ii atrasese pustnicului vedenia il intreba, in fine: "Ei, te-ai linistit ?". Batranul i se inclina pana in pamant.

Cred, fratilor, ca nu este nevoie de multa vorbarie pentru talcuirea acestei vedenii. Raul este lumea; cei cufundati in el sunt oamenii care traiesc dupa duhul lumii, in patimi, in vicii si in pacate; tinerii luminosi din barci sunt ingerii si, in general, harul care ne cheama la mantuire; prapastia fara fund in care se prabusea raul cu tot cu oameni este pierzania; cladirea frumoasa de pe malul drept este Biserica unde, prin Taina pocaintei sau a botezului, pacatosii convertiti se spala de pacate, se imbraca in haina inreptatirii, isi incing braul cu putere de sus si pornesc pe calea mantuirii; urcarea muntelui, cu diferitele piedici, reprezinta diferitele nevointe in curatirea inimii de patimi; fiarele si taratoarele sunt dusmanii mantuirii; locul cel lin de pe varful muntelui este linistirea inimii; norul luminos care ii acopera pe muritori este moartea impacata; lumina de dupa munte este raiul cel fericit; cladirile raspandite pe munte sunt templele lui Dumnezeu. Cine, aflandu-se pe cale, intra in aceste cladiri, adica cine primeste Tainele si participa la sfintele slujbe si rugaciuni ale Bisericii si se foloseste de sfatul si de indrumarea pastorilor, acela depaseste cu usurinta toate piedicile si grabnic ajunge la desavarsire. Iar cel ce, din samavolnicie, le respinge si nu se supune sfaturilor si indrumarilor pastorilor, acela cade repede, si duhul lumii il va ademeni din nou.

Consider de prisos sa mai adaugam orice alta povata. Va implor numai, fratilor, izbaviti-va de veacul acesta inselator ! Amin.
http://www.razboiulnevazut.org/articol.php?art=14
Despre pacate si ispite
Starea pacatosului de Sf. Teofan Zavoratul
Pe pacatosul, in fata caruia sta nevoia reinnoirii prin pocainta, cuvantul lui Dumnezeu, il infatisaza sub chipul omului care este cufundat intr-un somn adanc. Trasatura izbitoare care caracterizeaza asemenea persoane nu este intotdeauna un viciu pronuntat, ci propriu-zis lipsa unei ravne insufletite, a unei lepadari de sine pentru slujirea lui Dumnezeu, insotita de o hotarata rupere de tot ce e pacatos; adica faptul ca la ei, evlavia nu constituie obiectul principal al grijilor si ostenelilor , ca ei, fiind plini de grija pentru multe alte lucruri, sunt cu desavarsire nepasatori pentru mantuirea lor, nu simt deloc in ce primejdie se afla, neglijaza viata cea buna, si duc o viata cu credinta rece, desi uneori regulata si corecta cand este privita din afara. Aceasta este trasatura pacatosului vazut in general. In detaliu, iata cum apare omul lipsit de har:

Intorcadu-se cu spatele de la fata lui Dumnezeu, pacatosul se opreste asupra persoanei sale si se ia pe sine drept scopul pricipal al intregii sale vieti si activitati. Pe de o parte el se supra apreciaza zicand ca dupa Dumnezeu, nu exista pentru el nimic mai inalt decat propria lui persoana. Pe de alta parte, primind mai inainte de la Dumnezeu toata plinatatea bunatatilor, iar acum fiind golit de darurile Lui, el se grabeste si se ingrijeste sa se umple indiferent cum si indiferent cu ce. Golul ivit in el din cauza indepartarii lui de Dumnezeu, atat necontenint intr-ansul o sete ce nu se poate potoli cu nimic, - o sete nedeslusita, vaga dar nesfarsita.

Omul a devenit o prapastie fara fund; el se ingrijeste, cu toate puterile lui, sa umple aceasta prapastie, dar nici nu vede nici nu simte ca s-ar putea umple vreodata. De aceea, el isi petrece toata viata numai in sudoare, in osteneala si in griji fara de sfarsit: este ocupat cu diferite lucruri in care nadajduieste sa-si gaseasca potolire la setea lui care il mistuie. Aceste lucruri ii absorb toata atentia, toata vremea si toata activitatea lui. Ele constituie cel dintai bun in care traieste inima lui.

De aici se intelege pentru ce omul pacatos, luandu-se pe sine drept scop exclusiv, nu se gaseste niciodata in el insusi, ci mereu in afara de el insusi, in lucrurile create sau nascocite de grija desarta. El a cazut de la Dumnezeu care este plinatatea tuturor; el singur s-a pustiit; nu-i ramane decat sa se verse ca apa printre lucrurile de o varietate nesfarsita si sa traiasca in ele. Astfel, pacatosul inseteaza, se ingrijeste, se zbate pentru lucrurile cele dinafara de el si de Dumnezeu, pentru lucrurile multiple si variate. Din care cauza trasatura caracteristica a vietii pacatoase este, in timpul nepasarii fata de mantuire - grija de multe (Luca 10,41). Nuantele si deosebirile grijii de multe - depind de insusirile golului care s-a format in suflet.

Golul mintii, care a uitat de Cel care este Unul, si de Acela care este totul, naste grija pentru multa stiinta de carte, pentru cercetare, intrebare, iscodire.
Golul vointei, care s-a lipsit de Cel care este Unul si de Acela care este totul, naste dorinte multe sau stapanirea tuturor, pentru ca totul sa fie in vointa noastra, in mainile nostre: aceasta este iubirea de avutie.
Golul inimii, care a pierdut dulceata ce vine de la Cel care este Unul si de la Acela care este totul, da nastere la setea de multe si felurite placeri, sau cautarea acelor lucruri - obiecte fara numar in care nadajduim sa gasim desfatarea simturilor noastre, launtrice si dinafara.
Astfel pacatosul este necontenint ingrijorat de multa stiinta, de multa avutie, de multa desfatare; se delecteaza, stapaneste, iscodeste. Aceasta stare nu este decat un vartej in care-si petrece toata viata lui. Curiozitatea il atrage, inima nadajduieste sa guste dulceata si-i starneste vointa. Ca acest lucru este asa, fiecare il poate verifica singur, hotarand o supraveghere asupra miscarilor sufletului sau, macar in cursul unei singure zile.

Intr-un astfel de vartej ca acesta ar fi petrecut pacatosul daca ar fi trudit de unul singur: caci asa este natura noastra cand se afla in robia pacatului. Dar acest vartej se mareste si se complica de mii de ori in special pentru ca pacatosul nu este singur. Este o lume intreaga de oameni care nu fac nimic altceva decat sa iscodeasca. sa se desfateze, sa adune bogatii materiale;care si-au pus toate priceperile lor pacatoase intr-o anumita ordine, le-au supus anumitor legi, le-au declarat necesare pentru toti cei care fac parte din ceata lor; aceastia, unindu-se intr-o alianta reciproca, venind in mod inevitabil in contact intre ei, se freaca unul de altul, si, in timpul aceste frictiuni, nu fac decat sa ridice pana la zeci, sute si mii de grade curiozitatea, iubirea de avutii si indulcirea de sine, si cautandu-si norocul si toata fericirea vietii lor in aprinderea aceastora.

Aceasta este lumea desarta ale carei indeletniciri, reguli, relatii, limbaj, veselii, distractii, conceptii, - toate, de la mic la mare, sunt imbibate de duhul celor trei demoni ai grijii de multe, despre care am vorbit mai sus, si alcatuieste un dezolant naufragiu al duhului celor iubitori de lume. Aflandu-se intr-o vie alianta cu toata aceasta lume, orice pacatos se incurca in miile de impletituri ale mrejelor ei si se infasoara atat de adanc intr-ansele incat se confunda cu ele, iar pe sine nu se mai vede. O gra sarcina zace, pe fata pacatosului iubitor de lume si pe fiecare parte din fiinta lui, asa incat el nu are putere, cat de putin altfel sa se miste decat toata lumea din jurul lui, pentru ca atunci cand el ar trebuie sa se ridice pare ca o greutate de mii de puduri il striveste. De aceea nimeni nu se apuca de o asemenea lucrare ce intrece puterile omenesti, ba mai mult nici nu se gandeste macar sa se apuce, ci toata lumea traieste, miscandu-se pe fagasul in care au nimerit.

Spre o si mai mare nenorocire, in aceasta lume exista printul ei, unic in ce priveste viclenia, rautatea si experienta in materie de ademeniri. Prin mijlocirea trupului si materiei, cu care sufletul s-a amestecat dupa cadere, el are o intrare libera spre suflet, si, apropiindu-se de el ii atat din diferite parti curiozitatea, iubirea de avutii, voluptoasa mangaiere de sine; prin feluritele sale inselaciuni ne tine inchisi, fara sa avem o portita de iesire; prin diferite atatari, ne insufla planurile sale pentru satisfacerea inselaciunilor si apoi ori ne ajuta sa le indeplinim, orine distrage atentia, aratandu-ne alte planuri mai puternice, toate insa cu acelasi scop, sa prelungeasca si sa adanceasca petrecerea noastra in amagire. Tocmai aici isi are izvorul nestatornicia succeselor si insucceselor lumesti, care nu ai binecuvantarea lui Dumnezeu. Acest prin are o armata intreaga de slugi, de duhuri rele supuse lui. In orice clipa, duhurile rele strabat fulgerator toate hotarele lumii locuite, pentru ca intr-o parte sa semene ura, in alt loc mandria, etc. Astfel satana reuseste sa ne traga al fund pe cei incurcati in mrejele pacatului, sa reinnoiasca lanturile care sunt slabe si rupte, dar mai ales sa supravegheze ca sa nu-i treaca cuiva prin minte sa se dezlege din legaturile lor si sa iasa la libertate. In acest caz din urma, duhurile rele se ingramadesc cu grabire in jurul celui care cuteaza sa-si faca propria voie, cea bine placuta lui Dumnezeu; mai intai vine cate unul, apoi vin in palcuri si legiuni, iar in cele din urma cu toata armata; acest asalt se face in felurite chuipuri si procedee, pentru ca sa baricadeze toate iesirile, sa repare firele si lanturile, si, sa-l impinga din nou in prapastie pe cel ce a inceput sa se catere, in sus, pe stanca virtutiilor.

In aceasta imparatie a duhurilor exista anumite locuri-tronuri, unde se alcatuiesc planurile, se primesc dispozitiile, se primesc darile de seama urmate de incuvintarea sau de mustrarea celor care lucreaza pe teren. Acestea sunt, dupa expresia Sf. Ioan Teologul, adancimile satanei . Pe pamant, in sanul imparatiei diavolilor formate din oameni, aceste locuri nu sunt in fond decat aliantele raufacatorilor, desfranatilor, indeosebi ale necredinciosilor hulitori, care varsa pretutindeni prim fapta, cuvant si scris intunericul pacatului si astupa lumina lui Dumnezeu. Organul prin care diavolii isi exprima vointa si pterea lor il alcatuieste totalitatea obiceiurilor lumesti,imbibate de elemente pacatoase care intotdeanua ii zapacesc si ii indeparteaza pe oameni de la Dumnezeu.

Iata randuiala imparatiei pacatului! Orice pacatos se afla intreg in ea, insa se tine legat acolo mai ales printr-un singur lucru. Si acest singur lucru poate fi in aparenta foarte ingaduitor si chiar vrednic de lauga. Satana nu are decat o singura grija: ca lucrul cu care omul este ocupat sa-i apartina in intregime, adica ii capaciteaza cu totul constiinta, atentia si inima lui, astfel ca acestea sa nu fie indreptate exclusiv catre Dumnezeu, ci sa existe si ceva in afara de El, pentru ca lipindu-se de acest lucru, cu mintea, vointa si inima, sa-l aiba pe acesta - in locul lui Dumnezeu si numai de acela sa se ingrijeasca, de acela sa se informeze, cu acela sa se desfateze si pe acela sa-l stapaneasca.

In acest stadiu, drept legaturi cu care satana ii tine pe pacatosii orbiti sub stapanirea sa, fara sa le dea ragazul necesar ca sa-si vina in fire, pot servi nu numai patimile trupesti si sufletesti, ci si lucrurile cu o infatisare buna cum sunt de pilda, stiinta, arta, experienta vietii.

Daca-l privim pe pacatos, in dispozitia si starea lui launtrica, vedem ca uneori el este chiar priceput in multe, dar este orb fata de lucrurile lui Dumnezeu si de lucrarea mantuirii lui: ca el desi se afla necontenit cuprins de treburi si de griji, totusi este inactiv si nepasator cu privire la afirmarea vointei lui, ca el desi este simtitor, fara intrerupere, la feluritele nelinisti sau incantari, in inima lui insa, este cu totul nesimtitor fata de tot ce este duhovnicesc. In aceasta privinta, pacatul a infrant toate puterile fiintei lui si in sufletul pacatosului predomina orbirea, nepasarea si nesimtirea. El nu-si vede starea si de aceea nu simte nici primejdiile starii lui; nu simte pericolul sau si de aceea nu se ingrijeste nici sa scape de el. Lui nici nu-i vine in minte ca trebuie sa se schimbe si sa se mantuiasca. El este deplin incredintat, convins in mod neclintit, ca se afla in randuiala lui cuvincioasa, ca nu mai are nimic de dorit ca toate lucrurile sale trebuie sa ramana asa cum sunt. si de aceea orice aducere aminte privitoare la un alt fel de viata o socoteste de prisos pentru el, nu-i da atentie, chiar nici nu poate intelege la ce i-ar folosi, se fereste si fuge de ea.

Http://www.plasticsusa.com/ortho/mantuire.html
Despre mantuire
In teologia crestina, exista o ramura aparte care se ocupa de teoria mantuirii si care se numeste "Soteriologie".
Trebuie spus inca de la inceput ca soteriologia ortodoxa difera foarte mult de cea catolica si de cea protestanta, si de aceea trebuie sa ne straduim sa o cunoastem cat mai bine, pentru a nu cadea in greseala de a imbratisa idei straine Ortodoxiei, care in ultima vreme sunt atat de mult circulate in presa, pe Internet, sau in viata de toate zilele.

Am putea spune ca, dintre teologii ortodocsi ai secolului XX care au tratat acest subiect se remarca parintele Dumitru Staniloae, care ne-a lasat una dintre cele mai profunde analize soteriologice, in partea a patra a Teoriei Dogmatice Ortodoxe, intitulata "Opera de Mantuire a lui Hristos in Desfasurare".

Teoria mantuirii omului (sau mantuirea personala) se bazeaza pe Teoria Rascumpararii, care afirma ca: omenirea era despartita de Dumnezeu datorita pacatelor si nu era capabila prin eforturi proprii sa darame aceasta bariera si sa se apropie de Dumnezeu; atunci Dumnezeu S-a intrupat, S-a rastignit si a inviat, pentru ca prin aceasta sa elibereze pe om de sub puterea pacatului si a mortii.
Acesta este mesajul central al crestinismului, pe care sinodul ecumenic de la Nicea (anul 325), l-a inclus in Crez:..."Carele pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire s-a pogorat din cer si s-a intrupat".
Pana la acest punct, am putea spune ca exista o oarecare concordanta intre teologii ortodocsi, catolici si cei protestanti.

Faptul ca teologii catolici au introdus ulterior conceptul de "purgatoriu" (care reprezinta o stare prin care cei ce parasesc aceasta lume, trebuie sa treaca in mod obligatoriu, pentru ispasirea pacatelor) i-a determinat pe acestia sa adopte o interpretare limitata a "mantuirii", care altfel ar fi zdruncinat dogmele despre purgatoriu. (reamintesc aici ca Ortodoxia nu accepta conceptul de "purgatoriu")

Un alt aspect este acela ca la Consiliul de la Trent (sec XVI), catolicii au introdus termenul de "justificare" sau "dreptate" care a distorsionat din nou intelesul initial al mantuirii, si despre care D. Staniloae spune: "Crestinismul apusean a conceput starea de dreptate ca o relatie de pace exterioara omului cu Dumnezeu, in care Dumnezeu l-a scutit pe acesta de mania Lui.
Starea de dreptate a omului in Hristos a devenit astfel in scolastica o stare "justificata" a omului, achitat de pedeapsa Lui Dumnezeu, in urma actului juridic de satisfactie implinit de Hristos prin moartea Lui de bunavoie, pentru jignirea adusa de om lui Dumnezeu".

Astfel, catolicismul a coborat Biserica la rolul unei institutii care doar distribuie gratia creata, prin care se atribuie indivizilor calitatea de "justificati" pentru sacrificiul lui Hristos.

Pornind de la aceasta deviere a catolicismului, protestantismul a mers mai departe si a socotit ca biserica-trupul lui Hristos, nu mai este necesara in obtinerea mantuirii.
Astfel, protestantismul considera ca omul se mantuieste doar prin botez si printr-un simplu angajament luat in fata lui Iisus Hristos; de asemenea, in viziunea protestanta, faptele bune nu sunt necesare pentru ca omul sa dobandeasca mantuirea.

Se vede astfel, cat de mult a fost simplificata mantuirea de catre bisericile apusene, ceea ce i-a facut pe multi sa afirme ca mantuirea este folosita de catolici pentru a stabili autoritatea juridica a bisericii (ca ierarhie) asupra societatii umane, in timp ce protestantii ofera o "mantuire rapida" in scopul de a atrage cat mai multi convertiti.

Conceptul ortodox despre mantuire este insa mult mai complex si mult mai generos.
Astfel, Ortodoxia afirma ca starea de mantuire este obtinuta de om numai prin har, este un proces de durata, un proces in trepte, iar botezul reprezinta cea dintai treapta.
Parintele Staniloae afirma ca taina botezului inseamna intrarea omului in corpul tainic al lui Hristos. "Vointa care la Botez s-a desprins de ispita pacatului, a murit cu Hristos pacatului si a inviat cu El la o viata noua. Dar mortificarea aceasta fata de pacat si viata cea noua trebuie sa continue din puterea mortii lui Hristos si a vietii Lui, prin progresul in sfintenie; trebuie sa continue si atragand si natura si obisnuintele ei in aceasta viata noua".

O alta taina care ajuta pe credincios in dobandirea mantuirii este Sfanta Impartasanie; Sfantul Maxim vede rostul acestei taine in "impunerea asupra firii, a stapanirii totale a vointei hotarate spre bine, in asa masura incat sa o faca pe aceasta sa renunte mai degraba la viata decat sa accepte placerile si compromisurile cu pacatul. In acest fel prin Impartasanie se primeste continuu putere pentru eliberarea firii de slabiciuni, prin acceptarea mortificarii sau cumpatarii".

Rugaciunea are de asemenea un rol fundamental in dobandirea mantuirii.
Dupa cum ne spune Sf. Ioan Gura de Aur, rugaciunea trebuie sa vina insa din adancul sufletului, nu sa fie numai pe buze.
D. Staniloae spune ca "este necesar sa punem emotie in rugaciune; este bine sa ne rugam cand suntem concentrati, iar cand nu mai suntem sa lasam rugaciunea, pentru a reveni mai apoi la ea."

O etapa importanta pe calea mantuirii o reprezinta faptele bune.
Sfantul Marcu Ascetul spune ca la inceput Hristos salasuieste in ascunsul fiintei noastre, fara ca noi sa avem experienta constienta a acestui fapt. Constientizarea acestui fapt incepe sa se produca si creste ulterior in sporirea in credinta si in fapte bune, pentru care primim putere de la Hristos, aflat in acest ascuns, si pe care le oferim Lui.
In acelasi sens, trebuie sa-l citam pe Diadoh al Foticeii care spune: "Credinta fara fapta si fapta fara credinta vor fi la fel de lepadate" si iarasi: "Cel ce iubeste pe Dumnezeu acela crede totodata cu adevarat si savarseste faptele credintei cu evlavie. Iar cel ce crede si nu este in iubire, nu are nici credinta insasi pe care socoteste ca o are. Drept aceea credinta lucratoare in iubire este marele izvor al virtutii".
Vedem deci ca dragostea fata de Dumnezeu si fata de semenii nostri sunt o conditie esentiala pe calea dobandirii mantuirii.

Asa cum am spus mai inainte, Ortodoxia crede ca mantuirarea nu este posibila fara dobandirea harului lui Dumnezeu.
Iata ce spune D. Staniloae in acest sens:
"Omul este transformat cu timpul in intregime prin har, sau prin lucrarea Duhului, daca colaboreaza cu El; el poarta in toata fiinta sa pecetea activa a harului, ca pecete a lui Hristos, ca vesmant din ce in ce mai luminos, ca lumina transparenta ce se revarsa din interiorul lui plin de Hristos. Harul ca lucrare produce si o stare ontologica, duhovniceasca, ce poate fi traita ca atare atat timp cat lucrarea Duhului Sfant sau a lui Hristos, dureaza in om si odata cu aceasta si colaborarea acestuia".
Pe baza celor prezentate mai sus, putem spune ca mantuirea, in viziunea ortodoxa, este un proces de durata, care presupune o dorinta si o straduinta constanta a omului de a dobandi harul lui Dumnezeu.

1. Nu îmi spune "dragă".
2. Este trist dacă nu te interesează. Nu te interesează că o să ajungem o țară de dobitoci din cauza ăstora? Oh wait...
3. Dă-mi și mie o dovadă și te cred.

Http://www.razbointrucuvant.ro/......ecazurile/
http://www.odaiadesus.ro/norica.html
http://behaituloilorsiglasulpastorului.wordpress.com/......mantuirii/
CALEA PE CARE VINE SALVAREA= CALEA MANTUIRII
http://www.sfaturiortodoxe.ro/......serica.htm
http://o-viata-frumoasa.blogspot.com/......colae.html

Cuvinte duhovnicesti - Sfantul Nicolae Velimirovici
Cand o casa ia foc, se aprind mai intai partile ce ard cel mai repede. Mai intai se aprind paiele si trestia, apoi scandurile, si tot asa - pana ce flacarile cuprind intreaga constructie. Asa se petrece si cu omul. Focul patimilor navaleste mai intai in inima, cel mai simtitor si cel mai usor de aprins madular al fapturii omenesti. Cand se aprinde inima, intreaga faptura omeneasca ia foc. Cand inima este biruita, totul este biruit. Cand inima se strica, totul e stricat. Din inima izvoraste dragostea sau ura, intelepciunea sau prostia, curatia sau noroiul, viata sau moartea. Daca credinta vreunui Crestin se afla inlauntrul inimii, atunci credinta sa este putere de nebiruit intr-insul. O astfel de inima da si limbii putere sa graiasca convingator. Caci limba este vestitoare ori unora, ori altora - ori vestitor credincios al camarii cu marfuri de aur din inima, ori vestitor mincinos al unei dughene scapatate.
Stia Atotinteleptul Mantuitor ce vorbea, atunci cand a spus: Cele ce ies din gura, din inima ies. (Mat. 15:18) Stia inteleptul Sau apostol, Sfantul Pavel, ca drept talcuieste gandul invatatorului sau, cand a spus: Cu inima se crede spre dreptate, iar ai gura se marturiseste spre mantuire. (Rom.10:10) Dumnezeu pretuieste cele ale inimii si nu poate fi pacalit de limba. Oamenii pretuiesc cele ale limbii, caci nu stiu ce se afla in spatele limbii, in inima.
Fratii mei, cititi Sfanta Scriptura mai inainte de toate si mai mult decat toate. Cunostintele dobandite daca cititi tot, mai putin Sfanta Scriptura, vor sluji doar la pieirea voastra, nu spre mantuire. Dupa Sfanta Scriptura, sa cititi Vietile Sfintilor, adica infatisarea vietilor sfintilor si sfintelor Bisericii celei Ortodoxe. Toate cartile lumii acesteia nu pot aduce sufletului omenesc acea putere, mangaiere si dulceata adusa de Sfanta Scriptura si de Vietile sfintilor.
In viata Sfantului Mucenic Haralambie citim cum acest neinfricat sfant de 113 ani a strigat chinuitorului sau pagan: "Nu este rautate in inima mea, nici viclesug in limba mea!"
Iata fratilor, dreptarul de capetenie al credintei Crestine: mai intai sa nu avem rautate in inima, si apoi sa nu avem minciuna in gura.
Dar iata, fratilor, aceasta este si talcuirea sortii celei rele a omenirii zilelor noastre: rautatea a rapit inima omeneasca, de aceea inima a ajuns un organ al raului, o unealta a minciunii. Limba nu poate grai dreptate daca inima este plina de rautate. Daca in izvor se afla necuratie, atunci si conducta de apa va aduce necuratie. Limba e sluga inimii. Si cand sluga minte, se tradeaza repede pe sine.
Ce e minciuna? Un adevar prefacut.
Ce inseamna a minti? Inseamna a te imbraca cu vestmintele adevarului, a te ascunde in spatele adevarului; a te arata sub numele adevarului; a pune firma adevarului pe dugheana minciunii; a infatisa o baba drept o mireasa, cu ajutorul pudrei si sulemenelilor. Minciunii nu ii este cu putinta sa faca nici macar un pas sub numele ei. Caci oriunde s-ar infatisa zicand "Eu sunt minciuna!," nimeni nu ar primi-o. De aceea ea merge in umbra adevarului. Asadar, minciuna intareste adevarul ca realitate, caci fara adevar nu se poate gasi niciunde.
Rautate in inima si minciuna in gura, fratii mei, asa a ajuns omenirea in vremurile noastre. Rautatea si minciuna sunt focurile ce au pricinuit aprinderea intregii lumi in ultimele doua razboaie mondiale. Rautatea si minciuna - aceste doua mestesuguri ale lumii, sa stiti, vor lucra neobosit sa produca si cel de-al treilea incendiu mondial, mai infricosat decat cele doua de mai inainte.
Luptati, fratilor, impotriva rautatii si minciunii.
Luptati impotriva rautatii din inima si minciunii din gura, ca sa impiedicati noul razboi mondial intre popoare. Aceasta este stiinta lui Hristos: "Doctore, vindeca-te mai intai pe tine. (Lc. 4:23) Aceasta este calea Crestinilor: incepe cu tine insuti. Din orice alta parte veti porni, nu veti reusi nimic. Hristos Dumnezeu v-a invatat aceasta. A Lui fie slava si lauda in veac. Amin.
"Calator si oaspete sunt pe acest pamant." Asa ziceau batranii. Aceasta era conceptia lor limpede, simtul drept al vietii acesteia. Aceasta conceptie s-a incetosat in vremurile noastre; acest simt al realitatii a slabit. Vai noua, fratilor! Acelea sunt lucrurile de capatai - cu adevarat de capatai. Cum de le-am lasat sa se incetoseze, ca un geam prin care nu se mai vede nimic? Cum de le-am lasat sa slabeasca, incat nu mai putem spune ce sufla dinspre Rasarit si dinspre Apus? Am uitat ca suntem calatori si nu mai intrebam pe nimeni calea, ci ne-am facut vatra in mijlocul drumului, ca pentru mii de ani; din pricina aceasta, batjocorita soarta ne calca cu masina ei. Am uitat ca suntem oaspeti, ca ne-am desfacut bagajele in casa straina, intr-un han, si ne purtam ca si cum noi am fi zidit hanul. Din aceasta pricina ne bate mana nevazutei Gazde, si ne doare, ne tot doare. Dar, plangand din pricina lui Dumnezeu, urmam totusi jocului nostru.

Veti spune: Dar noi intrebam care e calea!

Pe cine intrebati?
Cand doi calatori merg intaia data pe un drum, si se intreaba unul pe celalalt care este calea, veti spune ca au innebunit.
Asa se intampla cu popoarele asa-zis moderne, acele popoare care vor mai degraba sa se numeasca moderne decat Crestine. Pentru ele, calea sfanta e un loc de plimbare, iar aceasta lume, acest sfant lacas al Domnului, este un han de betivi, pentru asa-zise petreceri - de fapt, pentru un dans inainte de moarte.
Cine ne va arata calea?
Despre ce cale intrebati?
In Biblie sunt infatisate toate caile: calea sfanta si calea nesfanta, calea dreapta si calea gresita, calea adevarului si calea minciunii, calea dreptatii si calea nedreptatii, calea luminii si calea intunericului, calea milostivirii si calea rautatii, calea mantuirii si calea pierzaniei, calea fiilor lui Dumnezeu si calea potrivnicilor lui Dumnezeu. Vom numi pe scurt calea dreapta, "cale sfanta," iar cealalta, "cale nesfanta." Deci, despre ce cale intrebati?
Daca intrebati despre calea sfanta, atunci intrebati-l doar pe Domnul, si El va va arata calea sfanta. Iar daca intrebati despre calea nesfanta, atunci intrebati-va pe voi insiva, intrebati-i pe tovarasii vostri de drum, care stiu la fel de putin cat stiti si voi, intrebati-i pe ghicitori si pe vrajitori, care invata de la cel ce s-a lepadat de Dumnezeu si sta in intunericul adanc si vesnic ca sa insele lumea.
Cu adevarat, fratii mei, generatia noastra se aseamana unor calatori cazuti sub o vraja. Oare nu e firesc ca aceia ce calatoresc pe un drum necunoscut sa intrebe care e drumul pe unul ce stie, adica a mai mers pe acea cale, de la un capat la altul? Aceasta este cu totul firesc pentru cei nevrajiti. Dar cei vrajiti calatoresc impreuna si se intreaba unul pe altul de drum, macar ca si cunoasterea lor despre drum e de fapt o necunoastere.
O, fratii mei, pentru ce a lasat Europa calea cea dreapta si a ratacit in pustia de nestrabatut? Pentru ca s-a indepartat de la Hristos cel Calauzitor, si a inceput sa intrebe de cale pe filosofii sai, pe capeteniile sale, pe politicienii sai, pe carturarii sai, pe toti ceilalti nestiutori ai sai si pe ghicitori.
Europa nu-l mai intreba calea pe Cel ce s-a pogorat din cer si s-a inaltat din nou la cer, pe Cel ce si-a varsat pentru Europa sangele pe crucea Evreiasca - ci s-a invatat sa intrebe care e calea pe cei ce se intrec sa fie calauze, ale caror sfaturi se platesc.
Prorocul Isaia, plin de Duhul lui Dumnezeu, a vazut viitorul omenirii - si ce a vazut acolo? Acolo va fi cale curata, si cale sfanta se va chema, si nu va trece acolo necurat, nici va fi acolo cale necurata; iar cei risipiti merge-vor pre dansa si nu vor rataci. (Isa. 35:8) Demult s-a despartit Europa de acea cale sfanta - s-au facut o mie de ani. Nu se poate intoarce usor la acea cale, caci acea cale sfanta e numai a lui Hristos, iar ea, din ura pentru Evrei, il lepada si pe Hristos. Tot treiera si treiera, iar atunci cand termina, amesteca neghina cu graul si le arunca din arie.
Una singura e calea cea sfanta, dar sute sunt caile nesfinte. Mana Domnului loveste toate caile, insa o miluieste doar pe una singura. Pe toate caile satana il intovaraseste pe om, insa Hristos o face doar pe o singura cale, pe calea sfanta.
Fratii mei, calea cea sfanta a Domnului nici nu e neumblata, nici nepietruita, nici nemarcata, ca sa ne putem plange ca nu o vedem sau nu o cunoastem. Pe aceasta cale au trecut sfintii apostoli, sfintii mucenici si marturisitori, sfintii imparati Crestini si patriarhi, sfintii postnici si sihastri, si alte mii si mii, milioane si milioane. Pe aceasta cale au trecut si multi dintre inaintasii vostri, inainte de SfantulSavva si dupa Sfantul Savva. Nu puteti spune ca nu stiti aceasta cale. Aceasta e cea mai cunoscuta cale din istoria Crestinilor si din istoria neamului vostru. Pe calea sfanta, Dumnezeu blagosloveste norodul Sau sfant. Amin.
Nu trebuie sa intrebam ce este adevarul, ci cine este adevarul. Pilat l-a intrebat pe Hristos: "Ce este adevarul?," si nu a primit nici un raspuns. Hristos nu a vrut sa raspunda la o intrebare gresita. Daca Pilat ar fi pus intrebarea dreapta: "Cine este adevarul?," ar fi primit raspuns. "Eu sunt adevarul," i-ar fi zis Hristos. I-ar fi zis ce le-a zis mai inainte si ucenicilor: "Eu sunt calea, adevarul si viata."
Intelegeti, fratilor, despre ce vorbesc? Vorbesc despre pricinile bataii cu care Cel Preainalt loveste Europa atat de des. Una din pricinile de capatai este ca omenirea eretica Europeana de-a lungul a, deja, mai multor veacuri Ii pune lui Hristos acea intrebare a lui Pilat: "Ce este adevarul?" De cand s-au rupt de vechea Biserica apostoleasca si drept-slavitoare, ei au incetat sa se mai intrebe "Cine este adevarul?" Caci daca ar intreba drept "Cine este adevarul?," ar primi si raspunsul drept. Adevarul e ipostatic, nu impersonal. Adevarul e Dumnezeu, nu un lucru. Adevarul este Acela, nu acel. Acela e adevarul, care este intotdeauna acelasi, nu acel ce se schimba neincetat. Adevarul este Dumnezeu cel in trei ipostasuri, intotdeauna acelasi, neschimbat, nepieritor, de sine statator, de necuprins, de nebiruit; Alfa si Omega a tot ce viaza; inceputul si sfarsitul a toata zidirea; vatra luminii nestinse; leaganul vietii; izvorul intelegerii si al intelepciunii; adancul nesfarsit al nebiruitei puteri; inaltimea dragostei neinvinse, duh ce insufleteste toate; cuvant ce toate le zideste; bucurie ce intrece cantarea; pace ce intrece intelegerea; iscusinta ce intrece toata inchipuirea; Artistul care pe furnici, pe albine, pe pasari si pe oameni ii invata arta. Dumnezeu e adevarul, fratilor. Dumnezeu, nu un lucru. Cea mai insemnata deosebire dintre paganism si Crestinism este felul cum pun intrebareadespre adevar. Paganismul, si cel vechi, si cel nou.
Intreaba precum Pilat: "Ce este adevarul?" Crestinismul intreaba: "Cine este adevarul?"
Paganii raspundeau, si inca raspund: "Adevarul este materia prima a tuturor lucrurilor, ori aer, ori apa, ori foc, ori pamant, ori eter, ori numar, ori electricitate."
Crestinii raspundeau: "Hristos este Adevarul. Dumnezeu este adevar, nu lucrul."
Adevarul nu se poate afla in cele zidite, ci in Ziditor.
Adevarul nu va fi descoperit de cele zidite, daca nu il descopera Ziditorul.
Insa, auziti si va bucurati, popoare ale pamantului: Ziditorul ne-a descoperit adevarul, s-a aratat in trup, ca adevar intrupat. Le-a spus oamenilor taine negraite, a savarsit fapte nemaiauzite, a biruit vrajmasi de nebiruit, a daruit credinciosilor comori ceresti, nespus de bogate in toate cele ce pofteste inima.
Cine este, oare, acela? intreaba ereticii Apuseni, paganizati. El este Cel pe care voi l-ati respins. El este Cel pe care l-ati intrebat: "Ce este adevarul?" Si pentru ca El a tacut si nu v-a raspuns nimic, v-ati luat dupa filosofii vostri ghicitori, care v-au gadilat urechile de indata ce acestea au inceput sa va manance. El este Cel care a spus: Eu spre aceasta m-am nascut si spre aceasta am venit in lume, ca sa marturisesc pentru adevar (Io. 18:37) El este blandul si Atotputernicul nostru Hristos cel dreptslavitor, tare in milostenie si bland in smerenie, pe care l-au respins paganii cei vechi si cei noi - cei ce cauta adevarul in lucruri, nu in Ziditor, cei ce cauta o esenta a lucrurilor, ca si cum lucrurile ar putea avea o esenta in afara Cuvantului lui Dumnezeu; cei ce si-au asezat filosofii pe tronul unde statea odinioara Hristos, cei pentru care cultura pretuieste mai mult decat dreptatea, cinstea si vitejia. Intelegeti acum, fratii mei, despre ce va vorbesc? Vorbesc despre pricinile de neinlaturat ale razboiului mondial ce tocmai a trecut, si despre pricina din care inca unul, si mai greu, se va abate peste lume daca lumea nu se va supune adevarului.
Lumea s-a departat de adevar. Ce sa mai vorbim de lumea paganilor, lumea Crestina s-a departat de adevar! Dar si un pas mai departe de adevar inseamna o indepartare kilometrica de dreptate si de cinste. Pentru aceasta, lumea Crestina a ajuns neadevarata, nedreapta si necinstita intr-o asa masura, incat a intrecut popoarele necrestine. Din aceasta pricina, adevarul cel vesnic a trebuit sa ingaduie groaznice cutremure, tulburari si urgii - pentru a scutura constiinta omeneasca si a o curata de pleava si minciuna.
Daca ma intrebati ce e de facut ca sa ne mantuim, va voi raspunde: sa cunoasteti adevarul, si adevarul va va slobozi de toate relele. Hristos este adevarul si marturisitorul adevarului ceresc cel vesnic. Cunoasteti-l pe Hristos. Marturisiti-l pe Hristos in viata voastra de familie si sociala, iar Hristos va va izbavi de toate rautatile facatorilor de rele celor vazuti si nevazuti. Amin.
Sfantul Nicolae Velimirovici
http://www.slideshare.net/......raian-dorz
http://www.calauzaortodoxa.ro/......-mantuire/
rugaciunea… calea catre cer!
...
Cea dintâi datorie a credinciosului este mântuirea sufletului !
1. Care este cea dintai datorie si cea mai mare grija a credinciosului in viata? Cea dintai datorie si cea mai...
Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (I)
Nimeni nu cunoaşte pe Fiul afară numai de Tatăl, nici pe Tatăl nu II cunoaşte nimeni decât numai Fiul şi...
Căsătoria şi Călugăria – două căi spre mântuire
Conferinta cu tema: "Căsătoria şi Călugăria - două căi spre mântuire", in care invitat este Ieromonahul Amfilohie Brânza de la...
Patericul Maicii Domnului (II)
În pustia Kerasiei trăiau doi bătrânei asceţi, părintele Ioan şi părintele Teodosie. Aceştia aveau între ei multă dragoste şi jertfire...

Primul lucru: Dimineaţa cînd te scoli, trebuie să te speli pe ochi.
Al doilea: Faci trei închinăciuni zicînd: "Prea Sfîntă Treime, Dumnezeul nostru, slavă Ţie", "Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă!".
Al treilea lucru: Rugăciune cît timp poţi: 1 minut, 1 oră.
Al patrulea lucru: Masa, după mîncare rugăciunea de mulţumire.
Al cincilea: La servici sau la scoală sau alte probleme, de la orele 7-15, şi în timpul lucrului, rugăciunea scurtă: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul !" cît de des. Cine trece pe lîngă Biserică se închină, iar de ai timp mergi şi faci o rugăciune, aprinzi o lumînare, cînd vii de la servici, la fel.
La orele 16 masa cu rugăciune înainte şi după mîncare, odihnă un ceas sau alt lucru de nu eşti obosit. Pe la orele 22 înainte de culcare, rugăciune: Acatiste, Paraclise şi culcarea.
Duminica dimineaţa la orele 7 rugăciune, la orele 10 la Biserică la Sfînta Liturghie, apoi după ce iei anafora, vii acasă mănînci, te odihnesti puţin, citeşti cărţi religioase, la orele 17 la Vecernie la Biserică la catehizaţie, unde se fac şi cîntări, iar la orele 20 acasă masa, rugăciune, culcare.
Cele 4 posturi se posteste tot anul, Miercurea şi Vinerea, şi Spovedanie şi Impărtăşanie în aceste posturi.
La diverse nevoi omeneşti se fac urmatoarele slujbe: Cea mai puternică slujbă, la orice nevoie omenească, este Sfînta Liturghie, cu scoaterea de părticele din prescura la Proscomidie.
Pentru cei ce sunt certaţi şi nu vor să se împace, se face Acatistul Sfîntului Fanurie cu post.
Pentru căsătorie, necaz, boală, deznădejde se face urmatoarea rînduială:
1. Se spovedeşte din copilărie pînă la zi cel bolnav, după ce a postit timp de 5 zile;
2. Împărtăşanie, de nu este oprit de canoane;
3. Miercuri şi Vineri mîncare odată în zi, de post, după orele 16;
4. 40 de Sfinte Liturghii, cu scoaterea de părticele de la Proscomidie pentru cel în cauză;
5. Citirea Psaltirii timp de 40 de zile;
6. La Miezul nopţii, de 33 de ori "Tatăl nostru", după fiecare cîte o metanie;
7. Dimineaţa Acatistul Maicii Domnului, iar seara, Paraclisul Maicii Domnului;
8. Rugăciunea continuă: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul !";
9. Taina Sfîntului Maslu cu 3 sau 7 Preoţi.
Rînduiala acesta se face timp de 40 de zile, atît de cel în cauză, cît şi de cei din casă şi toate neamurile, dînd milostenie la săraci după putere.
Pentru Bolnavi psihici şi alte boli greu de vindecat se face aşa:
1. 5 zile de post, Spovedanie generală, Sfînta Împărtăşanie;
2. Miercuri şi Vineri, mîncare odată în zi, după orele 16;
3. Acatistul ACOPERĂMÎINTUL MAICII DOMNULUI timp de 40 de zile, căci spune în el: "Bucură-Te Ceea ce iei în atotputernicile Tale mîini pe cei părăsiţi de doctori !"
4. Rugăciunea: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluişete-mă pe mine, păcătosul !" o zice atît bolnavul, cît şi cei ce-l ajută, de nu poate bolnavul, fac pentru el rînduiala cei sănătoşi.
5. De 7 ori rînduiala Sfîntului Maslu;
6. Milostenie la săraci, după putere.
Pentru cei pătimaşi: beţie, curvie, ucidere şi alte patimi, nu-i pomenim la Sfînta Liturghie, dar facem Psaltirea, care-i ajută să scape din aceste păcate.
Pentru MORŢI: din ziua morţii trebuie puşi la Liturghie timp de 40 de zile, este vremea cînd sufletul merge prin Rai şi prin Iad, iar a 40-a zi se duce la Tronul lui Hristos, la Judecata Particulară. Liturghiile îi ajută foarte mult, 40 Liturghii = 1 Sărindar. PARASTASELE îi ajută mult, la 3 zile, la 40 de zile, la 6 luni, la 1 an şi aşa mai departe şi MILOSTENIA din cea avut mortul îi ajută foarte mult, s-o facă şi din ceea ce au cei ai casei.
Ce rugăciuni vom face în fiecare zi ?
Rugăciunile dimineţii şi ale serii în primul rînd. Apoi, în fiecare dimineaţă se zice unul din Acatistele Maicii Domnului, zilnic, seara vom face Paraclisul Maicii Domnului. Cele mai lungi mîini sunt cele ce ajung pînă la cer – RUGĂCIUNEA;
Luni: Acatistul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, Canon către Îngerul păzitor, Canon de rugăciune către Puterile Cereşti.
Marţi: Acatistul Sfîntului Ioan Botezătorul şi al Sfîntului Antonie cel Mare.
Miercuri: Acatist către Maica Domnului unul din cele 3.
Joi: Acatistul Sfîntului Apostol Petru şi Pavel şi al Sfîntului Nicolae.
Vineri: Acatistul Sfintei Cruci.
Sîmbătă: Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos
Duminică: Acatistul Sfintei Treimi.
În fiecare zi se ţine această rînduială, iar de va cădea în acea zi şi un sfînt ce are Acatistul său, se face pe lînga Acatistul zilei şi Acatistul sfîntului zilei.
De la Sfintele Paşti pînă la Înălţarea Domnului se face Acatistul Sfintei Învieri zilnic, pe lîngă Acatistele zilelor respective. De la Înălţare la Rusalii se face zilnic Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos. În postul Adormirii se face zilnic Acatistul Adormirii Maicii Domnului şi la fel în fiecare post, al cărui sfînt este postul, al aceluia se face zilnic Acatistul. Creştinii, de nu vor ţinea cele 4 posturi de peste an şi Miercurile şi Vinerile, nu sunt creştini. De nu ţinem acest post Apostolic, alt post este zadarnic. Miercurile şi Vinerile de peste an sunt zile de post, cine poate mănîncă numai odată pe zi, cine vrea, fără ulei, cei bolnavi mănîncă de 3 ori pe zi de post. Lunea se ţine post pentru sănătate şi pentru Îngerul păzitor.
Postul RĂSTIGNIRII, ţine din Joia cea mare pînă în ziua de Paşti, cînd nu se mănîncă nimic, iar în ziua de Paşti te Spovedeşti şi Împărtăşeşti. Prima săptămînă din Postul Paştilor, Luni şi Marţi nu se mănîncă nimic, iar Miercuri Spovedanie şi Impartasanie, la fel şi în Săptămîna Patimilor. Sînt călugări ce nu mănîncă nimic de la Florii la Paşti. Pentru bolnavi gravi se ţine Postul lui Hristos de 10 zile, de la Înălţare la Rusalii. Orice post se începe cu Spovedanie şi Împărtăşanie şi se termină tot cu aceasta. Nu se posteşte Marţea şi Sîmbăta, numai în cele 4 posturi. Cine ţine alte posturi şi nu le ţine pe acestea rînduite de Sfinţii Apostoli şi biserică posteste în zadar.
de Arhimandrit CLEOPA ILIE

Vezi
http://viostil.moy.su/faq/
Asta este foarte interesantă, dar este mult prea lungă să ți-o copiez
Tratează probleme de tipul :

1. Ce este Catehismul ortodox?
2. Ce inseamna ortodox si Ortodoxie?
3. Care este scopul insusirii si pastrarii invataturii ortodoxe?
4. Ce este mantuirea?
5. Cine se poate mantui?
6. Care sunt conditiile mantuirii?
7. Unde se gaseste adevarul care duce la mantuire?
8. De la cine are Biserica Ortodoxa adevarul deplin?
9. Cum a dat Dumnezeu acest adevar?
10. Ce se intelege prin Descoperirea dumnezeiasca?
11. Descoperirea dumnezeiasca s-a dat tuturor oamenilor?
12. Cine au fost vestitorii Descoperirii dumnezeiesti?
13. Cum trebuie sa fie primita. Descoperirea dumnezeiasca?
14. In ce anume se cuprinde Descoperirea dumnezeiasca pastrata de Biserica?
15. Ce este Sfanta Scriptura?
16. Se poate intelege usor Sfanta Scriptura?
17. Cine poate sa talcuiasca fara greseala Sfanta Scriptura?
18. Poate oricine sa citeasca Sfanta Scriptura?
19. Ce se cere pentru citirea cu folos a Sfintei Scripturi?
20. Ce trebuie sa facem daca ni se ivesc nedumeriri cand citim Sfanta Scriptura?
21. Ce este Sfanta Traditie?
22. Sfanta Traditie are aceeasi valoare ca si Sfanta Scriptura?
23. Ce invatam indeosebi din Catehismul ortodox?
24. Ce este credinta?
25. Unde se cuprinde invatatura credintei crestine?
26. Ce este Simbolul Credintei?
27. Care este articolul 1 din Simbolul Credintei si ce invatatura cuprinde?
28. Care este invatatura crestina despre om?
29. Unde a asezat Dumnezeu pe cei dintai oameni si cum traiau ei acolo?
30. Cum au cazut in pacat primii oameni si care este pacatul lor?
31. A parasit Dumnezeu pe oameni dupa caderea lor?
32. Care este articolul 2 din Simbolul Credintei si ce invatatura cuprinde?
33. Care este articolul 3 din Simbolul Credintei si ce invatatura cuprinde?
34. Prin ce se adevereste ca Iisus Hristos este Mantuitorul fagaduit?
35. Care este invatatura despre Preacurata Fecioara Maria?
36. Care este articolul 4 din Simbolul Credintei si ce invatatura cuprinde?
37. Cum a castigat Domnul nostru Iisus Hristos mantuirea sau impacarea oamenilor cu Dumnezeu?
38. Cum ne mвntuim prin patimile єi moartea Domnului nostru Iisus Hristos?
39. Pentru ce cinstim sfвnta cruce?
40. Care este articolul 5 din Simbolul Credintei si ce invatatura cuprinde?
41. Ce a facut Mantuitorul Iisus Hristos dupa moarte si inainte de Inviere?
42. Ce dovedeste Mantuitorul prin Invierea Sa?
43. Care este articolul 6 din Simbolul Credintei si ce invatatura cuprinde?
44. Care este articolul 7 din Simbolul Credintei si ce invatatura cuprinde?
45. Care este articolul 8 din Simbolul Credintei si ce invatatura cuprinde?
46. Care este articolul 9 din Simbolul Credintei si ce invatatura cuprinde?
47. Ce este Biserica?
48. Cine sunt membrii Bisericii?
49. De ce-i cinstim pe sfinti?
50. De ce cinstim sfintele moaste?
51. De ce cinstim sfintele icoane?
52. Este Biserica numai vazuta sau numai nevazuta?
53. Care este conducerea Bisericii?
54. De ce Biserica este numita: una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca?
55. Ce se cuvine sa mai stim despre Biserica?
56. Poate Biserica sa greseasca?
57. Care este articolul 10 din Simbolul Credintei si ce invatatura cuprinde?
58. Ce este Sfanta Taina?
59. Ce este harul?
60. Cate Sfinte Taine a asezat Mantuitorul?
61. Cui a lasat Mantuitorul dreptul de a savarsi Sfintele Taine?
62. Sfanta Taina a Botezului
63. Sfanta Taina a Ungerii cu Sfantul Mir
64. Sfanta Taina Sfanta Impartasanie
65. Sfanta Taina a Pocaintei
66. Catre toti cei ce voiesc a citi din Sfintele Carti
67. Tâlcuirea rugăciunii Sfântului Efrem Sirul
68. Tâlcuirea rugăciunii "Tatăl nostru"
69. Tâlcuirea rugăciunii "Tatăl nostru" (continuare)
70. Tâlcuirea rugăciunii "Împărate ceresc"
71. Tâlcuire la "Tatăl nostru" de Sfântul Nicolae Velimirovici
72. Despre păcat
73. Despre nepãtimirea dupã asemãnarea lui Dumnezeu
74. Despre libertate
75. Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu (I)
76. Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu (II)
77. Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu (III)
78. Despre rugăciunea lui Iisus
79. Despre rugăciune, de Arhimandrit Sofian Boghiu
80. Povatuire duhovniceasca
81. Icoanele. Întrebări şi răspunsuri.
82. Despre Sfânta Cruce, simbolistica şi modul corect de săvârşire a Sfintei Cruci
Ce este Catehismul ortodox?

Catehismul ortodox este cartea in care se cuprinde pe scurt invatatura de credinta a Bisericii Ortodoxe.


Ce inseamna ortodox si Ortodoxie?
Ortodox inseamna dreptcredincios sau dreptmaritor. Ortodox este acela care are in sufletul sau dreapta credinta in Dumnezeu, care se inchina dupa cuviinta lui Dumnezeu si care traieste dupa poruncile Lui.

Ortodoxia este dreapta invatatura de credinta, de inchinare si de traire, pe care Dumnezeu a descoperit-o lumii, la inceput, in chip mai general, prin alesii Sai din poporul evreu, pana la venirea Mantuitorului, si apoi, in chip lamurit, prin Domnul nostru Iisus Hristos.

Invatatura aceasta este tinuta de Sfanta noastra Biserica Ortodoxa, fara stirbiri si fara adaugiri omenesti, adica asa cum a descoperit-o Mantuitorul, cum au vestit-o Sfintii Apostoli, cum au talmacit-o Sfintii Parinti si cum au propovaduit-o slujitorii bisericesti din neam in neam, pana in zilele noastre.


Deci citește tu cu atenție, și acest material foarte util pentru un creștin ortodox.

Vezi
http://viostil.moy.su/faq/

Ce este mantuirea?
Mantuirea este slobozirea din robia pacatului si a mortii precum si dobandirea vietii celei vesnice, in unire cu Dumnezeu. Mantuirea ne-a fost facuta cu putinta de Dumnezeu prin Intruparea, Jertfa si Invierea Fiulul Sau, Domnul nostru Iisus Hristos, care a venit in lume "pentru noi si pentru a noastra mantuire". Adica, Mantuitorul nostru Iisus Hristos prin lucrarea Sa de mantuire a deschis pentru oameni portile imparatiei cerurilor, care erau incuiate dupa caderea in pacat. El da putinta tuturor care voiesc sa-L urmeze, in Biserica Sa, sa intre in acea Imparatie sau viata vesnica.

Mantuirea deci este un proces teandric complex si continuu, la care suntem angajati intreaga noastra viata, din care pricina ni se si spune: "Lucrati mantuirea voastra" (Filipeni 2, 12). Prin urmare nimeni nu poate spune in aceasta viata: Sunt mantuit.


Cine se poate mantui?
Orice om se poate mantui, daca indeplineste conditiile mantuirii. Caci Dumnezeu nu impiedica pe nimeni de la mantuire, ci "voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului" (1 Timotei 2, 4).


Care sunt conditiile mantuirii?
Conditiile mantuirii sunt: harul dumnezeiesc, credinta si faptele bune. Adica acela se mantuieste care face parte din adevarata Biserica, unde se poate impartasi de dumnezeiescul har, prin Sfintele Taine, unde dobandeste dreapta credinta in adevarul mantuitor si unde este indrumat sa savarseasca fapte bune.

Primirea harului dumnezeiesc este de neaparata trebuinta pentru mantuire, fiindca insusi Mantuitorul ne spune: "Fara de mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5), iar Sfantul Apostol Pavel zice: "In har sunteti mantuiti" (Efeseni 2, 5); credinta este si ea de neaparata trebuinta, fiindca "fara credinta este cu neputinta a placea lui Dumnezeu" (Evrei 11, 6) si "cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu 16, 16); si tot asa de neaparata trebuinta sunt si faptele bune, caci "credinta fara de fapte este moarta" (Iacob 2, 26); iar cei "ziditi intru Hristos spre fapte bune" sunt ziditi (Efeseni 2, 10).


Unde se gaseste adevarul care duce la mantuire?
Adevarul care duce la mantuire se gaseste in Biserica Ortodoxa, care este "stalp si temelie adevarului" (1 Timotei 3, 15), ea pastrand si propovaduind fara nici o schimbare adevarul dumnezeiesc asa cum l-a invatat Domnul nostru Iisus Hristos, cum l-au raspandit in lume Sfintii Apostoli, cum l-au talmacit Sfintii Parinti si cum l-au aratat sfintele sinoade a toata lumea.


De la cine are Biserica Ortodoxa adevarul deplin?
Biserica Ortodoxa are adevarul deplin sau invatatura credintei celei adevarate de la Dumnezeu. El Insusi a incredintat Bisericii acest adevar, ca ea sa-l pastreze prin puterea si grija Duhului Sfant, si sa-l propovaduiasca neimputinat pina la sfarsitul veacurilor, prin slujitorii ei.


Cum a dat Dumnezeu acest adevar?
Dumnezeu a dat acest adevar prin Descoperirea sau Revelatia dumnezeiasca. L-a dat in chip nedeplin si numai pregatitor prin patriarhii, proorocii si dreptii Vechiului Testament, iar deplin si desavarsit prin Iisus Hristos, Fiul Sau intrupat. "In multe randuri si in multe chipuri a grait de demult Dumnezeu parintilor nostri, prin prooroci, iar in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul", zice Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei I, 1.

Http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/rugaciune-pentru-mantuire-72567.html
Rugaciune pentru mantuire

Dupa rugaciunile incepatoare, cu multa evlavie roaga-te asa:

Dumnezeul meu, cred intru Tine si ma rog Tie, intareste-mi credinta! Te iubesc, sporeste-mi dragostea! Ma pocaiesc, fa-mi cainta sa prisoseasca! Te slavesc ca pe intaiul meu inceput! Te doresc ca pe cea mai inalta dorinta a mea! Iti multumesc ca Binefacatorului meu cel vesnic! Te chem ca pe puternicul meu ajutor. Dumnezeul meu, binevoieste si povatuieste-ma cu intelepciunea Ta, calauzeste-ma cu dreptatea Ta, mangaie-ma cu milostivirea Ta, apara-ma cu puterea Ta. Iti inchin, o, Dumnezeule, gandurile, faptele, suferintele mele, ca in viitor sa ma gandesc la Tine, sa graiesc de Tine, sa lucrez dupa voia Ta, sa sufar pentru Tine.

Doamne, eu voiesc ceea ce voiesti Tu, pentru ca Tu voiesti sa ma supun voii Tale si fagaduiesc sa fac ceea ce voiesti Tu. Te rog cu umilinta, lumineaza-mi mintea, oteleste-mi voia, curateste-mi trupul si-mi sfinteste sufletul!Dumnezeule preabun, ajuta-ma sa ma curatesc de gresalele trecute, sa biruiesc ispitele viitoare si sa lucrez cuvintele virtutii. Umple inima mea de dragoste pentru bunatatea Ta, de ura pentru gresalele mele, de ravna pentru binele aproapelui si de defaimare pentru desertaciunile lumii. Fa-ma sa fiu supus mai-marilor mei si cu dragoste catre cei mai mici, credincios prietenilor si iertator vrajmasilor mei.

Vino, Atotputernice, intru ajutorul meu, ca sa biruiesc cele sapte pacate de capetenie, care sunt pricina tuturor pacatelor. Sa biruiesc adica: mandria, prin smerenie crestineasca,- iubirea de argint, prin milostenie,- invidia, prin dragoste si bucurie

pentru binele aproapelui,- desfranarea, prin infranare si curatie,- lacomia, prin cumpatare,-mania, prin rabdare,- lenea, prin barbatie crestineasca. Asemenea sa biruiesc si toate celelalte pacate si patimi ce izvorasc din acestea.

Si-mi da virtutile crestinesti: credinta, nadejdea si dragostea. Dumnezeul meu, fa-ma intelept intru lucrarile mele, curajos in primejdii, rabdator in nenorociri si smerit in propasire. Nu ma lasa sa uit vreodata a fi cu luare-aminte la rugaciuni si in biserica, cumpatat la masa, repede la implinirea datoriilor si statornic in hotarari. Doamne, insufla-mi grija sa am totdeauna constiinta dreapta, infatisare cuviincioasa, vorbire folositoare si purtare in buna randuiala.

Da-mi harul Tau, ca sa ma deprind a-mi stapani totdeauna patimile, a ma invrednici de darurile Tale, a pazi legea Ta si a merita mantuirea. Dumnezeul meu, fasa cunosc cat de mici sunt bunatatile pamantesti si cat de mari sunt cele ceresti, cat de scurt este timpul acestei vieti si cat de nemarginita este vesnicia. Ajuta-mi sa fiu intotdeauna gata de moarte si sa nu ma cutremur de judecata Ta, sa scap de chinurile cele vesnice si sa dobandesc raiul prin lisus Hristos, Domnul nostru. Amin.
http://www.ortho-logia.com/Romanian/doua_conceptii.htm

OrthoLogia

Mihai Oara

Două conceptii despre mântuire

Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox

Biserica din Răsărit (prin care înteleg Biserica Ortodoxă) si cea din Apus (Biserica Catolică si confesiunile protestante si neoprotestante) au întelegeri diferite cu privire la mântuire. Pe scurt, Vestul are o conceptie juridică în timp ce Estul are o conceptie ontologică. Atunci când vorbesc despre mântuire, crestinii apuseni operează cu termeni cum ar fi vină, pedeapsă si justificare, în timp ce crestinii ortodocsi folosesc termeni cum ar fi moarte, viată si îndumnezeire. Acest articol încearcă să explice diferentele dintre aceste conceptii, cât si consecintele acestor diferente.

O perspectivă istorică

În secolul XI, teologul scolastic Anselm (1034-1109) a prezentat o conceptie a mântuirii care părea foarte atrăgătoare prin simplitatea si logica ei. Această conceptie poate fi rezumată în următoarele puncte:

Omul – o fiintă finit㠖 a adus o ofensă infinită unui Dumnezeu infinit.

Ofensa fiind infinită, ea nu poate fi înlăturată prin mijloacele finite ale omului, de aceea are drept consecintă o pedeapsă infinită a unui iad vesnic.

Dumnezeu îi iubeste pe oameni, dar Justitia nu îngăduia un simplu act de iertare. Cumva Dumnezeu trebuia să reconcilieze dragostea lui cu această Justitie.

Solutia a fost moartea pe cruce a lui Hristos. Fiind Dumnezeu, jertfa lui Hristos are a valoare infinită, de care El însusi nu are nevoie, fiind cu totul drept si lipsit de păcat. Mânia lui Dumnezeu este satisfăcută de această pedeapsă.

Printr-un act de transfer, Dumnezeu impută credinciosilor acest exces de neprihănire câstigat de Hristos. Ei sunt astfel absolviti de vina păcatului lor, pentru că plata infinită păcatului a fost efectuată de Hristos.

Această conceptie a fost o culminare a unei evolutii de mai multe veacuri în Biserica apuseană, ruptă de Biserica din Răsărit. Ea a început cu Jerome, care traducând Biblia în limba latină a împrumutat un termen folosit în tribunalele romane, acela de justificatio, pentru a reda termenul grecesc dikaiosune. Semnificatia termenului justificatio este aceea de a declara liberă o persoană condamnată de lege. Crestinii din Răsărit, care au continuat să citească Noul Testament în limba greacă, au păstrat semnificatia originală a termenului, aceea de dreptate sau îndreptare. Un om drept, în greceste dikaios, este drept prin bunătatea si corectitudinea lui, nu în urma unei declaratii legale. Termenul dikaios, drept, este o continuare directă a termenului evreiesc din Vechiul Testament tadic, care implică de asemenea idea de om drept, adică bun, fără nici o conotatie legală.

Latinii au continuat să vadă dreptatea în termenii legali ai unui tribunal Roman. Augustin, pe care unii îl numesc proto-protestant, a folosit acest cadru legal pentru a întelege mântuirea. Contemporanii lui în Răsărit, Vasile cel Mare, Grigore de Nissa si Grigore de Niazanz au continuat si dezvoltat o teologie bazată pe întelegerea textelor originale grecesti în contextul lumii grecesti si iudaice în care s-a transmis original învătătura crestină.

Dar lumea latină a fost tulburată si de alte tendinte, care se continuă în Apus până în zilele noastre, cum ar fi rationalismul si umanismul.

Umanismul a însemnat exaltarea omului, văzut ca o culme a creatiei spre care se îndreaptă întreaga admiratie si slavă. Umanismul a căpătat un nou impuls prin redescoperirea artei si gândirii antice. Artistii crestini au încercat să reînvie tratarea omului ca centru al artei religioase. Arta traditională a portretului sau icoanei părea prea restrictivă si în consecintă artistii au început să înlăture unul câte unul toate tabu-urile precedente. Portretele sfintilor sau ale lui Hristos nu au mai avut ca tintă revelarea Dumnezeirii în lumea fizică ci revelarea frumusetii si armoniei trupului omenesc. În timp ce vechile icoane înfătisau oameni pătrunsi de lumina divină, noile picturi înfătisau oameni cu un trup real, cu picioarele pe pământ si însufletiti de pasiuni omenesti. Obiectul artei s-a mutat din cer pe pământ.

Rationalismul a încercat să înlăture latura mistică a realitătii si să găsească explicatii logice, în termeni rationali si comuni. Ca un exemplu, teologii catolici de la începutul celui de al doilea mileniu, cum ar fi Thomas Aquinas si Anselm s-au străduit să găsească noi dovezi ale existentei lui Dumnezeu, un efort care ar fi fost considerat inutil înainte. Aceste dovezi nu aveau ca scop să convingă pe cineva într-o dezbatere, ci să înfătiseze o realitate ratională, în care toate lucrurile îsi au un sens care poate fi pătruns de mintea umană. Pentru ei Dumnezeu există nu simplu ca un fapt, ci ca o necesitate logică. Vechi concepte teologice ca mântuirea si sacramentele au început să fie explicate nu în lumina Scripturii si a Traditiei Bisericii, ci în lumina ratiunii.

În timp ce problema umanismului a fost alungarea lui Dumnezeu din artă si literatură, problema rationalismului a fost reducerea realitătilor tainice, care nu puteau fi întelese decât într-un mod spiritual si prin lumina Duhului Sfânt la niste realităti care să poată fi întelese prin puterea mintii si a logicii umane. Reductionismul a fost întotdeauna sâmburele ereziilor. Într-adevăr, conceptia monofizită a Islamului este mult mai logică si usor de înteles decât dogma crestină a celor două naturi ale lui Hristos. Modalismul, care afirma că Tatăl, Fiul si Duhul sfânt sunt trei modalităti de manifestare ale unei singure persoane, era mult mai „logic” si usor de înteles decât dogma crestină a celor Trei Persoane într-o singură Fiintă. Arianismul rezolva în mod simplu conceptia despre întrupare, pretinzînd că Hristos a fost o creatie si nu Dumnezeu vesnic.

În ce priveste mântuirea, tendinta rationalistă a Bisericii apusene a dus în cele din urmă la o conceptie pur juridică a mântuirii. În această nouă conceptie, întregul univers este o mare sală de judecată, în care oamenii sunt testati. Ei pot intra într-un fel de contract cu Dumnezeu, primind absolvirea păcatelor, pot refuza si uneori pot călca acest contract, ceea ce rezultă în mod mecanic în pierderea mântuirii. Întreaga dramă a mântuirii este astfel explicată în termeni juridici, usor de înteles de oameni. O serie de alte metafore si explicatii ale mântuirii în Scriptură si în Traditie au fost abandonate. Adâncimea Scripturii si învătăturile adunate si exprimate de o mie de ani de Sfintii Părinti ai Bisericii Răsăriteane au fost înlocuite cu o nouă conceptie seducătoare prin logica ei.

Dificultăti ale învătăturii caltolice

Conceptia juridică a mântuirii, exprimată atât de logic de Anselm, a dus cu timpul la o serie de dificultăti, unele dintre acestea având consecinte foarte grave. Aceste false probleme nu au existat în teologia ortodoxă.

Păcatul originar

Dacă botezul oferă o anulare a vinovătiei până la un moment în timp, care ar fi în conceptia catolică rostul botezului pruncilor, dat fiind că acestia sunt lipsiti de responsabilitatea cu privire la călcarea legii? Pruncii au fost botezati din totdeauna în istoria bisericii si în primele sute de ani de crestinism nu a existat nici o controversă cu privire la acest subiect. Solutia problemei a fost doctrina păcatului originar, după care copii se nasc deja cu un deficit în ce priveste starea juridică înaintea lui Dumnezeu. Prin această doctrină botezul căpăta o explicatie, fiind o spălare a vinei păcatului originar.

Starea crestinului după botez

Dacă botezul era o anulare juridică a vinovătiei existente până la un anumit punct, ce se întâmplă după acest act? Practica de zi cu zi ne arată că oamenii continuă să păcătuiască. Ce sens are deci un act care ne absolvă de pedeapsă până la un anumit punct, după care ne abandonează aceleiasi stări de vinovătie? Solutia Bisericii Catolice a fost practica penitentei, care era un mod de a absolvi pe om de păcatele de după botez.

Păcatele nemărturisit

Păcatele noastre sunt atât de multe încât, în ciuda intentiei oamenilor de a le înlătura prin penitente, unele rămân nemărturisite. Ce se întâmplă cu aceste păcate pentru care uităm să plătim aici pe pământ? Ca răspuns la această întrebare, a apărut învătătura cu privire la Purgatoriu, ca o stare suspendată între Iad si Cer, un loc în care cei care au trecut din viata aceasta suferă anumite chinuri prin care plătesc pentru păcatele nemărturisite.

Criteriul judecătii

Fiind absolviti de păcatul originar prin botez si de alte păcate (prin spovedanie si penitentă), starea juridică a omului rămâne totusi neclară. Pe de altă parte, nimeni nu doreste să petreacă prea mult timp în Purgatoriu. Solutia constă în facerea de fapte bune. Acestea au capacitatea de a compensa pentru unele păcate, iar un Judecător drept nu va uita să le cântărească ca pe o contra-balantă la multele păcate nerezolvate.

Să observăm că aceste probleme nu au existat în Biserica Ortodoxă. Într-adevăr, aceasta nu are o doctrină a păcatului originar (decât ca tendintă spre păcat al omului), nu practică penitenta (disciplina aplicată de preot sau episcop nu este tot una cu penitenta). În teologia ortodoxă nu există o doctrină a Purgatoriului si, în ciuda a ceea ce protestantii cred despre Ortodoxie, meritele nu sunt o compensare juridică a păcatelor. Dar aceste aspecte vor fi tratate aici mai târziu.

Consecinte tragice

Dificultătile pe care le-am însirat si solutiile lor au dus eventual la anumite practici absurde, care erau de fapt consecinte logice ale acestei conceptii cu privire la mântuire. De exemplu, anumiti clerici catolici au descoperit un mijloc foarte lucrativ de a oferi credinciosilor oportunităti pentru fapte bune. De ce nu ar fi „faptele bune” măsurate precis si chiar vândute sub forma indulgentelor? Practica indulgentelor a reprezentat nu numai dorinta de îmbogătire a Bisericii Catolice ci si un triumf al rationalismului, al dorintei umane de a întelege si a măsura mântuirea. A început astfel un trafic de indulgente care sugea banii din buzunarele credinciosilor de rând si îi aduna în trezoreria Bisericii Catolice.

Cu timpul, aceste practici au îndepărtat complet pe credinciosi de învătătura mântuirii prin har. În timp ce crestinii de rând erau lăsati nesiguri cu privire la soarta lor vesnică, papalitatea acumula averi care se transformau în palate si catedrale imense, împodobite de cei mai mari artisti umanisti ai lumii. Această stare de coruptie cerea o corectare urgentă, care a venit în cele din urmă prin Martin Luther si miscarea protestantă. Din păcate si în mod tragic, cei care s-au revoltat împotriva coruptiei bisericii au uitat să privească spre Biserica Ortodoxă, care a fost prin harul lui Dumnezeu ferită de aceste aberatii si care a păstrat cu credinciosie învătătura apostolilor.

Protestantismul

Înnoirea bisericii din Apus prin înlăturarea coruptiei si a unor învătături gresite a fost binevenită. Reforma a pornit pe acest drum, dar a alunecat imediat în directii gresite, introducând învătături care erau cu totul noi în crestinism.

Una din problemele Reformei a fost faptul că ea a păstrat cadrul juridic în care era înteleasă mântuirea. Solutiile dezvoltate de Reformă au fost diferite de cele ale Bisericii Catolice, dar ele au păstrat aceeasi conceptie. Cu alte cuvinte, presupozitiile au rămas aceleasi.

Ca răspuns la sistemul meritelor, Reforma a revenit la învătătura biblică a mântuirii prin har. Dintr-o singură trăsătură de condei, Luther si Calvin au rezolvat multe din dilemele si dificultătile teologiei catolice. Pentru protestanti, iertarea păcatelor a fost câstigată o singură dată de Hristos. Penitentele, Purgatoriul si faptele bune devin astfel lipsite de sens. Mântuirea este însusită de individ prin credintă, iar orice altfel de practici sunt inutile. Credinciosul nu mai trebuie sa se spovedească, nici sa-si numere faptele bune. El trebuie doar sa creadă în mântuirea adusă de Hristos. Asentimentul mintal, acordul personal sunt singurele necesare pentru însusirea mântuirii.

De la început, Luther a trebuit să se lupte cu o serie de texte ale Scripturii care infirmau conceptia lui simplificatoare. În traducerea germană a Bibliei, el a făcut o modificare, introducând fraza „numai prin credintă”, cu toate c㠄numai” nu exista în textul original. Anumiti învătati i-au atras atentia asupra acestei greseli intentionate, dar, cu siguranta care-l caracteriza, Luther a refuzat să o corecteze. Ulterior această falsificare a Scripturii a fost îndepărtată, dar de prea târziu. Între timp, sola fide, numai prin credintă a devenit unul din strigătele Protestantismului. Luther a pledat de asemenea pentru scoaterea Epistolei lui Iacov si a Apocalipsei din canonul Noului Testament. Într-adevăr, Iacov declară într-un mod explicit, fără să lase nici o îndoială cu privire la acest subiect:

Vedeti dar că din fapte este îndreptat omul, nu numai din credintă. (Iacov 2:24)

Este uimitor că cel care a sustinut Scriptura ca singura sursă de autoritate, a ales sa calce în picioare o învătătura a Scripturii si chiar să ceară mutilarea ei.

Asa cum am arătat, Luther si Calvin au mentinut cadrul juridic al mântuirii, preluându-l de la Biserica Catolică. Toate doctrinele lor ulterioare au fost dezvoltate în acest cadru.

Neoprotestantii moderni

Neoprotestantii au dus mai departe revolutia începută de Luther. Ideile lor au devenit tot mai radicale. Miscarea neoprotestantă a dezvoltat un iconoclasm si o aversiune fată de tainele Bisericii care nu era întâlnită la primii reformatori. Rând pe rând, neoprotestantii au înlăturat o serie de practici traditionale ale bisericii, cum ar fi ierarhia, botezul copiilor sau tainele. Într-un anumit sens, ei au fost consecventi. Într-adevăr, această dezvoltare a fost o consecintă logică a presupozitiilor fundamentale cu privire la autoritate (Sola Scriptura) si la mântuire (Sola Fide). Neoprotestantii au introdus o serie de noutăti, învătături neîntâlnite până atunci, uitând că noutatea este prima manifestare a oricărei erezii. Dar curând ei au fost confruntati cu anumite dificultăti care au izvorât din aceste presupozitii.

Unitatea bisericii

Mentionez această problemă doar în treacăt, ea nefiind legată în mod direct de tema acestui articol.

Sola Scriptura însemna ca fiecare individ este liber si chiar încurajat să înteleagă singur, pentru el însusi Scriptura. Dacă pentru catolici singura interpretare autoritativă provenea de la Papă, pentru neoprotestanti fiecare credincios devenea un Papă, hotărând pentru el însusi propria lui interpretare. Aceasta a dus în mod natural la o veritabilă explozie a numărului confesiunilor protestante. Solutia? Doctrina bisericii invizibile! După ce timp de 2000 de ani împărătia lui Dumnezeu s-a manifestat într-un popor vizibil – Israelul – si timp de 1500 de ani prin ceea ce Apostolul Pavel numeste Adevăratul Israel, Biserica, dintr-o dată împărătia devine invizibilă, ascunsă doar în inimile si mintile credinciosilor. Partea vizibilă este doar o institutie pur omenească, fără consecinte spirituale.

Mântuirea copiilor

În cadrul juridic al conceptiei protestante despre mântuire, „contractul” care duce la însusirea mântuirii trebuie „semnat” de o persoană responsabilă din punct de vedere juridic. Aceasta este explicatia refuzului de a boteza copii. Dar ce se întâmplă deci cu acei copii care au murit înainte de vârsta responsabilitătii? Ei nu au intrat într-un astfel de „contract”. Unii neoprotestanti cred că acesti copii sunt automat mântuiti. Dar există si teologi evanghelici care sustin că acestia sunt pierduti.

Nevoia „convertirii”

Dat fiind că partea omului în mântuire are aspectul juridic al consensului, al acceptării, al asentimentului mintal, acest asentiment trebuie dat în mod clar, altfel omul nu este sigur dacă a fost mântuit. În felul acesta, copiii credinciosilor sunt presati să aibă o artificial㠄întoarcere la Dumnezeu” sau „criză”, altfel acest acord nu este în mod clar „semnat”.

Momentul mântuirii

Un acord juridic presupune un moment precis în timp în care devine valabil. Una din două: un individ fie a „semnat”, fie „nu a semnat”. În orice moment din viată, omul este sau mântuit sau pierdut. Mai mult decât atât, se presupune că fiecare trebuie să stie pentru el însusi starea în care se află. Problema este că multi dintre cei care au „semnat” printr-un acord mintal sincer se dovedesc a fi departe de Dumnezeu. Care este explicatia? Sunt acestia cu adevărat mântuiti? Unii protestanti răspund în mod răspicat „Da, pentru că singura conditie a mântuirii este credinta în jertfa Domnului Iisus”. În felul acesta apare un fel de mântuire care nu atinge natura umană, o mântuire conditionată doar de acordul mintal.

Alti neoprotestanti folosesc un mic subterfugiu logic. Ei spun că cei care se dovedesc nevrednici de Hristos, nici măcar nu au fost mântuiti. Sunt mântuiti doar aceia care au crezut (singura conditie) si a căror viată dovedeste mântuirea. Aceasta duce în cele din urmă la acceptarea implicită a necesitătii faptelor bune.

Siguranta mântuirii

Dacă mântuirea este asociată cu un moment precis în timp, atunci mântuirea este „posedat㔠de credincios, care o are sau nu o are. Într-un fel, mântuirea este ca o stampilă pe pasaport. Dacă am stampila, pot intra în cer. Dacă nu o am, accesul este blocat. Hristos este „biletul de intrare în cer”. Dar poate un credincios mântuit pierde această viză de intrare? Diferiti neoprotestanti au diferite răspunsuri la această întrebare. Unii afirmă că mântuirea poate fi câstigată si pierdută. Dar aceasta creează o situatie paradoxală, în care ieri am fost mântuit, astăzi nu sunt mântuit iar mâine pot din nou să fiu mântuit. Altii afirmă că odată câstigată, mântuirea nu se mai poate pierde. Dar înseamnă aceasta că nu există apostazie? Experienta umană confirmă posibilitatea apostaziei. Este absurd să credem că cel care se dezice în mod constient de Hristos poate mosteni împărătia cerurilor.

Semnificatia faptelor

Cei mai multi neoprotestanti nu neagă importanta faptelor bune, dar ei afirmă că ele sunt doar o consecintă a primirii mântuirii. Cu alte cuvinte, cel care a crezut si a fost mântuit produce în mod natural fapte bune. Problema este că există atât de multi crestini „mântuiti” care făptuiesc mult mai putin bine decât necrestinii. Unii cred (o învătătură sustinută de credinciosul chinez Watchman Lee) că omul nu trebuie să se străduiască de loc a face fapte bune, pentru că Duhul Sfânt le produce automat în el. Mai mult, orice străduintă în acest sens este chiar dăunătoare, pentru că nu dă loc lucrării Duhului Sfânt. Multi crestini au fost sedusi de această învătătură dar au rămas complet dezamăgiti, pentru că nu au descoperit nici o lucrare a Duhului Sfânt în ei separată de propriile lor eforturi.

Scopul vietii

Odată mântuiti, cu biletul către cer în mână, de ce ne mai lasă Dumnezeu să asteptăm? Lumea acesta va trece oricum, si astfel viata aici nu mai are nici o valoare. Una din putinele explicatii este că Dumnezeu ne lasă în viată pentru a-I aduce si pe altii la El. Aceasta explică de ce în lumea neoprotestantă un mult mai mare accent cade pe evanghelizare decât pe căutarea sfinteniei si a unirii mistice cu Hristos. În timp ce eroii Ortodoxiei sunt sfintii în care Hristos a luat chip în mod desăvârsit, eroii neoprotestantilor sunt cei care au adus cât mai multe suflete la Hristos. Dar ce putem spune despre milioanele de credinciosi care nu au adus pe nimeni la Domnul? Este viata lor după mântuire complet ratată?



Conceptia ortodoxă a mântuirii

Mântuirea implică taine care sunt mai presus de o întelegere simplistă. Pentru a o întelege, noi oamenii folosim o serie de metafore, care uneori sunt mai elocvente decât expunerile sistematice. Însusi Hristos a folosit astfel de metafore în pilda fiului risipitor sau în pilda celor zece fecioare. Aceste metafore ne ajută să ne formăm anumite modele mintale, fără ca nici unul dintre ele să epuizeze o realitate divină. Problema este dacă alegem acele metafore care ne apropie de adevăr sau dacă recurgem la scheme reductioniste care ne duc la conceptii gresite

După cum am văzut, atât catolicii cât si protestantii folosesc metafora Judecătorului care tine socoteala vinovătiei si aplică iertarea în urma consimtământului constient al individului, prin „transferul” de neprihănire din contul lui Hristos în contul lui. Dar Scriptura si Biserica ne prezintă alte metafore, mai profunde si mai apropiate de adevăr.

Conceptia ortodoxă a mântuirii este în mod esential ontologică (ontos – fiintă, existentă). Conflictul nu este atât între vinovătie si justificare, cât între moarte si viată. În conceptia juridică, Dumnezeu apare ca un Suveran care se supără pentru că niste fiinte create de El I-au călcat legea. În conceptia ontologică, Dumnezeu este sursa vietii si părăsirea Lui înseamnă în mod implicit moartea, văzută nu ca o pedeapsă, ci ca o lipsă a vietii.

De ce avem nevoie de mântuire?

Mântuirea implică în ea idea de a fi salvati de la ceva. Care este nenorocirea, năpasta de care trebuie să fim salvati? Protestantii si catolicii răspund: suntem salvati de pedeapsa lui Dumenzeu. Ortodocsii răspund: suntem salvati de la moarte, de la tirania pasiunilor păcătoase, de la pierderea tintei noastre de a ne asemăna cu Dumnezeu.

Baza acestei conceptii ortodoxe apare clar in primele capitole ale Genezei. Într-adevăr, Dumnezeu le spune primilor oameni, „Dacă veti mânca din pomul acesta veti muri!” Conceptia juridică interpretează în mod fortat această declaratie a lui Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu ar fi spus, „Dacă veti mânca, vă voi ucide!” Dar Dumnezeul iubitor de oameni nu spune asa ceva. El afirmă doar un lucru evident, anume că dacă omul întoarce spatele sursei vietii, atunci implicit se îndreaptă către moarte. Moartea este o consecintă naturală a păcatului, nu un decret de pedeapsă de la Dumnezeu. Apostolul Pavel ne învată că plata păcatului este moartea. Legătura dintre păcat si moarte este directă, nu consecinta unui decret al unui Dumnezeu care Se supără si Se simte jignit.

Păcatul afectează natura umană, o corupe si o murdăreste. Ca urmare omul îsi ratează scopul pentru care a fost creat, acela de a se uni cu Dumnezeu si de a avea chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie, „Toti au păcătuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.” Observati că el nu scrie, „Toti au păcătuit si acum Dumnezeu îi va ucide.” Cuvintele lui Pavel ne arată care este de fapt problema noastră: păcatul ne-a afectat fiinta, natura si ne-a schimbat din purtători ai vietii si slavei divine în purtători ai mortii.

Prin urmare starea de care trebuie să fim mântuiti este nu este în primul rând mânia unui Dumnezeu supărat ci întunecarea si murdăria naturii noastre lipsită de sursa vietii si pătrunsă de moarte. Am pierdut prin păcat asemănarea cu Dumnezeu si suntem incapabili să mai avem legătură cu El, sursa vietii. Problema tine nu de socoteala păcatelor, ci de starea fiintei noastre. Suntem nu respinsi de Dumnezeu, ci incapabili de a ne mai apropia de El din cauza stării noastre corupte. De aceea, în Ortodoxie, mântuirea nu are un aspect juridic, ci unul terapeutic. Suntem cu totii bolnavi de păcat si de moarte si avem nevoie de vindecare.

Numai prin har

Dar această vindecare de păcat si de moarte nu poate avea loc prin eforturile omului. Orice efort individual de schimbare a naturii noastre este sortit esecului. Toate faptele noastre bune nu au capacitatea de a ne mântui. Un om poate fi perfect din punct de vedere moral, se poate abtine de la orice păcat, dar despărtit de Dumnezeu rămâne pierdut. Numai initiativa si interventia lui Dumnezeu poate schimba omul si îl poate reaseza pe drumul care duce la unirea cu Dumnezeu. Dar aceasta cere cooperarea omului, nu doar ca o declaratie de credintă, nu doar ca o semnătură care să-l treacă de partea cealaltă, ci ca o străduintă continuă de a fi transformat pin puterea Duhului Sfânt.

Semnificatia lucrării lui Hristos

În întelegerea juridică a mântuirii, singurul fapt cu adevărat semnificativ a fost jertfa de pe cruce a lui Hristos, care a „satisfăcut mânia lui Dumnezeu”. Întrebat cum a fost mântuit, de obicei un neoprotestant răspunde, „Prin sângele lui Hristos”. Fără a nega în nici un fel importanta crucii si a jertfei lui Hristos, ortodocsii văd lucrarea de mântuire într-un cadru mult mai vast. Pentru ortodocsi, Întruparea, Crucea, Învierea si Sederea la dreapta Tatălui, sunt aspecte tot atât de importante în lucrarea de mântuire. Crezul Nicean le mentionează pe toate patru.

Întruparea

Pentru neoprotestanti, Întruparea este un mijloc, o verigă necesară pentru a se ajunge la Cruce. Aceasta ne lasă cu întrebarea, de ce a fost necesar ca Logosul să devină om? De ce nu ar fi putut Dumnezeu aduce jertfa mântuitoare în cer, fără să fi devenit om? Răspunsul ortodox este că Întruparea nu a fost doar un mijloc (cum a fost de exemplu intrarea în Ierusalim înainte de condamnarea la moarte) ci un aspect esential al mântuirii. Prin Întrupare, Logosul a luat natura noastră pentru ca mai apoi noi să putem lua natura Lui. Întrupare reprezintă împlinirea unuia din scopurile creatiei, Dumnezeu iubind lumea, dorind să se unească si să se identifice cu creatia Lui. Dumnezeu a luat o natură umană pentru a putea transforma si îndumnezeii această natură.

... Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o stirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, si la înfătisare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, si încă moarte pe cruce.
Pentru aceea, si Dumnezeu L-a preaînăltat si I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor ceresti si al celor pământesti si al celor de dedesubt. Si să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. (Filipeni 2:6-11)

Dumnezeu S-a „golit” de Sine si a luat o natură umană pentru ca prin aceasta să opereze o schimbare în natura umană. Omul se poate acum goli de sine (de păcat, moarte si egoism) si poate lua o natură dumnezeiască. Unul din părintii Bisericii a spus, „Hristos a luat natura umană pentru ca noi să putem lua natura divină”. Dacă această golire a lui Hristos (termenul grecesc folosit de teologi este acela de kenosis) a continuat în cursul întregii Lui vieti, culminând la cruce, golirea noastră de natura umană păcătoasă are si ea loc în cursul întregii vieti, printr-un proces continuu de îndumnezeire, de theosis.

Jertfa de pe Cruce

Hristos a purtat păcatele noastre în trupul său pe cruce. Dar jertfa Lui nu a fost făcută doar către Dumnezeu ci si către natura umană. Jertfa Lui reprezintă cea mai înaltă expresie a dragostei, un act în care în mod suprem natura umană este golită de orice egoism si dăruită în mod total lui Dumnezeu. El a murit pentru păcat, si unindu-ne cu El ne unim cu moartea Lui. Atunci când omul este în Hristos si Hristos este în om, omul participă într-un mod misterios dar real la această moarte. Păcatul a fost spălat si omul poate participa la o natură nouă, dedicată cu totul lui Dumnezeu. Această îmbrăcare cu Hristos are loc prin participarea la tainele Bisericii, cum ar fi botezul.

Au nu stiti că toti câti în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? (Romani 6:3)

Fiind în mod mistic dar real în Hristos (nu doar ca metaforă), suntem spălati de păcate.

Învierea

În timp ce pentru protestanti Învierea este doar o confirmare a dumnezeirii lui Hristos si un semn al acceptării jertfei Lui de către Dumnezeu-Tatăl, pentru ortodocsi ea înseamnă mult mai mult. Lucrarea lui Hristos nu s-a încheiat pe cruce, ci s-a continuat în Hades. După moartea sa pe cruce, Hristos s-a coborât în Hades, urmând drumul parcurs de toti oamenii. Dar Hadesul nu L-a putut retine pe Fiul lui Dumnezeu, care a rupt legăturile mortii, nu numai pentru El ci si pentru cei toti care se unesc cu El. Ca urmare, moartea a fost biruită si nu-i mai poate retine în bratele ei pe cei care sunt al lui Hristos.

Dar acum Hristos a înviat din morti, fiind începătură (a învierii) celor adormiti. (1 Corinteni 15:20)

În lucrarea lui de Mântuire, Hristos a biruit moartea si portile Hadesului. Si aceasta este o parte si un aspect al mântuirii noastre.

Sederea la dreapta Tatălui

Dar lucrarea de mântuire a lui Hristos se continuă si prin aceea că El se află la dreapta Tatălui, unde mijloceste pentru noi.

Hristos este Căpetenia mântuirii noastre, cel care a deschis prin natura lui umană un nou drum, pe care îl putem urma si noi fiind în mod mistic uniti cu El, parte din Trupul Lui.

Am trecut foarte repede peste această prezentare incompletă (si cine ar putea să o descrie în întregime?) a lucrării de mântuire a lui Hristos. Este important de observat că mântuirea apare astfel nu ca o lucrare într-un tribunal cosmic în care jignirea lui Dumnezeu trebuie satisfăcută, ci ca o lucrare care afectează bazele cele mai adânci ale creatiei si ale fiintei umane. Cu alte cuvinte, chiar dacă acceptăm anumite elemente juridice, în mod esential mântuirea are un caracter ontologic, unul care afectează natura lucrurilor, nu doar registrul ofenselor noastre. Această viziune ortodoxă este mult mai amplă si mai cuprinzătoare si se bazează pe o multitudine de texte, nu doar pe o selectie care are de-a face cu vinovătia si pedeapsa.

În această viziune, Dumnezeu nu apare ca un monarh jignit, ci ca un iubitor de oameni. Ca în pilda fiului risipitor, Tatăl este Unul care iubeste si iartă, oricând gata să-Si primească fiul înapoi. Este necesar doar ca fiul să se întoarcă acasă. În această pildă fundamentală nu se mentionează nici idea substitutiei legale, nici idea satisfacerii mâniei divine.

Ne putem întreba ce se întâmplă atunci când un tată uman descopere păcat sau stricăciune în fiul său. Este oare preocuparea principală a tatălui aceea de a-si satisface mânia si a restabili justitia prin pedepsirea fiului? Nu este el mai degrabă interesat să schimbe natura fiului său? Nu vrea el mai degrabă să-l facă drept asa cum el, tatăl este drept? Dar această scoatere a fiului din starea decăzută nu se face fără sacrificiu. Tatăl fiului risipitor a trebuit să-l astepte, să-l curete si să-l spele de murdăria lumii.

Conceptia juridică a mântuirii creează o altă problemă. Într-adevăr, lucrarea de mântuire a lui Hristos apare ca o rezolvare a unui conflict în interiorul Dumnezeirii, conflictul dintre justitie si dragoste. Pastorul baptist Iosif Ton descrie acest presupus conflict în cartea sa Să ne cunoastem crezul:

Asadar, problema lui Dumnezeu este aceasta: pe de-o parte, dreptatea Lui Îl obligă să ne ucidă si, pe de altă parte, Dumnezeu fiind dragoste, dragostea lui Îi spune: „Găseste o cale prin care să poti îndreptăti pe oameni, o solutie prin care să-i poti justifica.”

Acest fel de a vedea lucrurile ne duce usor către o erezie în care am considera Justitia lui Dumnezeu ca o realitate de sine-stătătoare, ca o necesitate impusă din afară sau deasupra lui Dumnezeu. Este ca si cum am recunoaste o realitate supra-Dumnezeiască, o lege supremă căreia Însusi Dumnezeu trebuie să i se supună. În Biserica Ortodoxă o astfel de idee a unei Justitii universale nu este acceptată. Dreptatea lui Dumnezeu se referă la bunătatea lui Dumnezeu, si între dreptatea si dragostea Lui nu există nici un conflict. Dumnezeu este drept pentru că din El izvorăsc doar acte de bunătate si dragoste. Fată de om Justitia poate exista ca ceva exterior si deasupra naturii umane. Dar atunci când vorbim de dreptatea lui Dumnezeu vorbim de fapt despre actele Lui drepte si bune, care izvorăsc din natura Lui. Dreptatea nu este nici o componentă a Dumnezeirii, nici o necesitate universală.

Conceptia juridică duce chiar la o distorsionare a învătăturii despre Sfânta Treime. Într-adevăr, după această conceptie, Tatăl este mâniat pe noi până la jertfa Fiului, iar Duhul Sfânt lucrează în credinciosi numai după ce această jertfă este executată de Hristos si însusită de individ. Este ca si cum Cele Trei Persoane ar avea scopuri sau directii diferite. Dar în întreaga istorie a mântuirii vedem pe Cele Trei Persoane împreună active în lucrarea de mântuire.

În timp ce în conceptia juridică Hristos rezolvă un conflictul dintre justitie si dragoste, în viziunea ortodoxă Hristos rezolvă conflictul dintre moarte si viată. Pentru ortodocsi Dumnezeu este întotdeauna drept si întotdeauna iubitor de oameni, iar Hristos a venit să-i scape pe oameni nu de mânia a unui monarh jignit, căruia necesitatea Justitiei îi cere să ne pedepsească, ci de moartea pe care singuri si-au ales-o si din care nu pot iesi singuri. El a creat o nouă realitate cosmică, aceea a Omului desăvârsit, plăcut Tatălui si pătruns de energiile Duhului Sfânt. În mod mistic noi ne unim cu El si suntem transformati devenind si noi, în cuvintele Apostolului Petru, părtasi la natura divină.

Tinta credinciosului nu este dar obtinerea stampilei de intrare în cer prin acceptarea mintală a jertfei lui Hristos, ci participarea la natura divină, participare care a fost făcută posibilă de către Hristos. Tinta este „eu în Hristos si Hristos în mine”. Asa cum declară Apostolul Pavel în Galateni 2:20,

M-am răstignit împreună cu Hristos; si nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieste în mine. Si viata de acum, în trup, o trăiesc în credinta în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru mine.

Tot asa si Apostolul Petru descrie tinta noastră nu ca o scăpare de iad, ci ca o părtăsie la natura divină:

Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viată si spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoastem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa si prin puterea Sa, prin care El ne-a hărăzit mari si pretioase făgăduinte, ca prin ele să vă faceti părtasi dumnezeiestii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume. (2 Petru 1:3,4)

Cum suntem mântuiti?

Răspunsul pe care îl dau protestantii sau neoprotestantii la această întrebare este o continuare a conceptiei lor juridice cu privire la mântuire. Dacă jertfa lui Hristos a avut caracterul unei tranzactii legale, în care s-a plătit pentru o anumită vinovătie prin executarea unei pedepse, atunci primirea acestei mântuiri este tot o tranzactie legală, în care omul trebuie să semneze printr-un act bine stabilit în timp. Acest act este descris prin diferite expresii, cum ar fi „si-a predat viata lui Dumnezeu”, „L-a primit pe Hristos în inima lui” sau „L-a primit pe Hristos ca mântuitor personal”. Înainte de acest act, omul este pierdut. După acest act, omul este mântuit.

Iată cum descrie Iosif Ton, în cartea sa Să ne cunoastem crezul o experientă tipică de acest gen, în cazul lui Dumitru Cornilescu:

Traducând Epistola către Romani, a înteles într-un moment calea mântuirii. El a priceput că, desi era preot-călugăr, el nu era mântuit pentru că niciodată nu-L primise pe Isus ca Mântuitor personal. Atunci s-a aplecat pe genunchi, s-a predat Domnului, L-a primit ca Mântuitor si o mare bucurie a pus stăpânire pe inima lui. Apoi a început să spună si altora despre calea mântuirii. Fratele Cornilescu s-a pocăit, apoi a fost dat afară din Biserica Ortodoxă.

Acest scurt pasaj are anumite implicatii cu caracter polemic, încercând să dovedească faptul că (1) un preot sau călugăr nu este mântuit decât dacă are o experientă tipică neoprotestantă si (2) că Biserica Ortodoxă nu sufere în interiorul ei oameni cu adevărat pocăiti. Lăsând la o parte continutul polemic, observăm caracterul clar juridic al acestei experiente, în care omul îsi depune semnătura pe actul mântuirii.

Dar această descriere a „experientei mântuirii” ridică o serie de întrebări. Dacă un călugăr renuntă la lume si din dragoste jertfitoare pentru Dumnezeu îsi dedică întreaga viată rugăciunii si slujirii Lui, este oare posibil ca el să nu fie mântuit pentru că nu a avut un moment în care „ a invitat pe Hristos în inima lui”? Ce se poate spune despre milioanele de credinciosi care de-a lungul veacurilor L-au iubit pe Dumnezeu dar nu au cunoscut practica neoprotestantă a rugăciunii de predare? A fost oare Biserica lui Hristos un esec total timp de 1600 de ani pentru că nu a cunoscut această practică neoprotestantă? Se află oare în iad martirii din timpul persecutiei lui Diocletian pentru că au fost botezati ca prunci si au crezut toată viata, fără a avea o experientă de convertire?

Atât Scriptura cât si traditia milenară a Bisericii ne prezintă o conceptie mult mai bogată cu privire la primirea mântuirii. Conceptia neoprotestantă este seducătoare prin logica ei, dar sărăceste si fortează învătătura Scripturii. Neoprotestantii pun un semn de identitate între convertire si mântuire. Dar convertirea este un asentiment mintal, un eveniment necesar în viata celor care nu L-au cunoscut niciodată pe Hristos. Ea reprezintă doar un început de drum. Multe din experientele descrise în Faptele Apostolilor sunt experiente de convertire pentru că acolo este vorba de o lume care nu stia nimic despre Hristos. Convertirea era necesară pentru cei care fuseseră farisei sau păgâni. Era normal ca la un anumit moment acestia să-si schimbe conceptiile, să fie convertiti.

De ce avem nevoie de mântuire? Pentru că în mod natural ne aflăm în păcat si în moarte si suntem despărtiti de Dumnezeu. Mântuirea înseamnă întoarcere către viată, unire cu Hristos si transformare a naturii noastre, transformare care se face numai prin puterea lui Dumnezeu dar cu acordul si colaborarea omului. Această transformare a devenit posibilă prin lucrarea de mântuire a lui Hristos.

Îndreptătire si sfintire

Protestantii si neoprotestantii văd o deosebire esentială între îndreptătire (justificare) si sfintire. Pentru ei, îndreptătirea este un act exterior făcut de Dumnezeu de la distantă, în care omul este declarat drept. Fiind declarat drept, omul este mântuit. În această conceptie, îndreptătirea este pur exterioară si nu afectează natura omului. În ultimă instantă, omul este mântuit printr-un acord dat la lucrarea lui Hristos.

Dar si în protestantism se recunoaste nevoia ca natura omului să fie schimbată. Protestantii văd această schimbare în lucrarea de sfintire. Sfintirea operează, spun protestantii, în cei care au fost deja justificati sau mântuiti.

Dar Scriptura nu separă îndreptătirea si sfintirea în acelasi fel. Cele două apar împreună ca o singură lucrare care afectează fiinta omului. De multe ori confuzia apare dintr-o citire gresită a Epistolei către Romani, în care Apostolul Pavel foloseste în mod repetat termenul de îndreptătire. Pavel foloseste acest termen deoarece el se afla într-o controversă cu iudeii timpului său, care vedeau si ei mântuirea în termeni juridici, dar bazată pe faptele legii. Iudeilor care declarau că sunt drepti prin tinerea legii, Pavel le răspunde că îndreptătirea noastră se dobândeste nu prin faptele legii ci prin credinta în Hristos. Ca si ei, Pavel vorbeste despre îndreptătire, dar le răstoarnă argumentul. Dar nici pentru Pavel îndreptătirea nu este un act exterior, ci o realitate dinamică ce se primeste prin credinta care implică o participare a omului. Îndreptătirea este un proces care se dezvoltă în om prin puterea Duhului Sfânt care ne uneste cu Hristos si prin deplina cooperare a omului.

În Romani 1:5, Apostolul Pavel ne spune că el cheamă neamurile nu doar la credintă, ca o adeziune la o doctrină, ci la ascultarea credintei. Această ascultare implică un efort personal.
În Romani 6:12, Pavel ne îndeamnă, „Deci să nu împărătească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneti poftelor lui.” Din nou, este vorba de o ascultare care cere efort personal, nu doar o adeziune sau o invitatie a lui Hristos în viata noastră.
În Romani 8:17, Pavel introduce o conditie a mântuirii care transcende acordul mintal. „Si dacă suntem fii, suntem si mostenitori - mostenitori ai lui Dumnezeu si împreună-mostenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne si preamărim.”
În 1 Corinteni 1:30, Pavel uneste sfintirea si justificarea si ne arată că le primim prin unirea cu Hristos: „Din El, dar, sunteti voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut întelepciune de la Dumnezeu si dreptate si sfintire si răscumpărare.”
Îndreptătirea si sfintirea sunt alăturate si în 1 Corinteni 6:11: „Dar v-ati spălat, dar v-ati sfintit, dar v-ati îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos si în Duhul Dumnezeului nostru.” Sfintirea si îndreptarea nu apar ca fiind esential diferite.
În Galateni 5:5, Pavel foloseste termenul de îndreptătire într-un sens dinamic, diferit de sensul static după care am fi declarati drepti în urma unei tranzactii legale. El scrie, „Căci noi asteptăm în Duh nădejdea dreptătii din credintă.” Aceasta înseamnă că îndreptătirea este ceva care se dezvoltă în noi prin prefacerea firii noastre si participarea la firea divină, prin Duhul Sfânt.
În Filipeni 2:12, Pavel ne îndeamnă, „cu frică si cu cutremur lucrati mântuirea voastră”. Aceasta exclude conceptual protestant după care am fost mântuiti odată pentru totdeauna prin actul precis al invitării lui Hristos în viata noastră.
Pentru Apostolul Pavel, sfintirea si îndreptătirea sunt parte a aceluiasi proces dinamic. El nu vorbeste niciodată de cei care au fost justificati ca fiind o categorie separată de a celor care au fost sfintiti. El nu vorbeste despre o mântuire care se capătă prin justificarea declarată de Dumnezeu în urma acordului nostru mintal. Îndreptătirea apare ca un proces dinamic, într-o mântuire la care se lucrează în tot cursul vietii.

Fiind posibilă numai în urma lucrării lui Hristos si prin puterea Duhului Sfânt, mântuirea este un proces care cere nu numai acordul, dar si efortul omului. Scriptura contine nenumărate texte care vorbesc despre acest efort.

În Predica de pe Munte, Hristos vorbeste despre schimbarea firii umane si nu despre un acord mintal. Toate fericirile se referă la o schimbare a naturii, nu la acordul mintal. Hristos promite binecuvântarea divină pentru cei care manifestă o schimbare în natura lor. Acestia sunt cei umili, blânzi, milostivi si cu inima curată.
În ce priveste acordul mintal, Hristos declară, „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărătia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” Conditia nu este nici măcar sinceritatea, ci conformarea la voia Tatălui. Cu alte cuvinte, recunoasterea mintală a lui Hristos ca Domn nu este suficientă.
Hristos ne învată de asemenea că mântuirea cere un efort personal. „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărătia cerurilor se ia prin străduintă si cei ce se silesc pun mâna pe ea.” Matei 11:12.
Apostolul Petru ne îndeamnă în 2 Petru 1:5-11 să ne dăm toată silinta ... pentru a primi din belsug intrare în împărătia lui Dumnezeu. Si aici mântuirea apare ca un proces a cărui rezultat final este intrarea din belsug în împărătia lui Dumnezeu.
Episcopul ortodox englez Kalistros Ware descrie mântuirea în felul următor:

... mântuirea este mai mult decât o schimbare externă a statutului nostru juridic, si mai mult decât o „imitare a lui Hristos” prin comportarea noastră morală. Mântuirea este nu mai putin decât o transformare atot-cuprinzătoare a umanitătii noastre. A fi mântuit înseamnă a participa cu toată natura noastră la puterea, bucuria si slava lui Dumnezeu. Înseamnă a afirma clar si într-un mod realist, „Viata Lui este a mea.”

Mântuirea nu se împlineste deci printr-un act unic de „primire a lui Hristos în inimă”, ci este un proces de o viată, care cere cooperarea si efortul omului.

Credinta si faptele

Mântuirea se primeste prin credintă. Dar distinctia pe care protestantii si neoprotestantii o fac între fapte si credintă este pentru ortodocsi lipsită de sens. Într-adevăr, ne întrebăm, asemenea lui Iacov în Epistola sa, ce înseamnă credintă fără fapte? Este un nonsens. Toate exemplele de credintă pe care le găsim în Scriptură sunt exprimate prin fapte. Credinta adevărată este întotdeauna credinta faptelor. Dar nici faptele făcute în afara credintei nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu. Credinta si faptele nu sunt separate, nici nu decurg una din alta într-o legătură de cauză si efect, ci sunt concomitente. Ele se află, după cum spun teologii ortodocsi, într-o relatie de sinergie. Una nu poate avea loc fără cealaltă. Asa cum natura umană si cea divină a lui Hristos se află într-o relatie de sinergie, tot asa si faptele si credinta. A fi mântuit prin credintă nu înseamnă a fi mântuit în urma unui proces mintal, prin acceptarea chiar sinceră a unei afirmatii, ci în urma credintei care se manifestă prin fapte.

În acelasi timp, Ortodoxia respinge idea că faptele bune ne-ar crea merite prin care să fim mântuiti. Conceptul de „merit” are o bază juridică, legală, pe care am văzut că Ortodoxia o respinge. Orice idee că omul si-ar putea reduce vina prin meritele faptelor bune este străină de gândirea ortodoxă. Si totusi faptele sunt importante, dar nu pentru „meritele” lor, ci pentru puterea pe care o au de a ne transforma. Efortul credinciosului de a face fapte bune duce în el însusi la îndumnezeirea omului, la împărtăsirea naturii divine. Faptele sunt importante în mântuirea noastră nu prin meritele pe care le-ar câstiga pentru noi, ci prin transformarea interioară pe care o produc în noi.

Sf. Serafim din Sarov dă o explicatie foarte frumoasă a importantei faptelor. El spune, folosind un limbaj metaforic, că prin faptele noastre bune noi „cumpărăm Duh Sfânt”. Asemenea unui negustor care vinde lucrurile de care nu are nevoie si cumpără altele mai de pret, tot asa si noi ne golim de noi însine, ne debarasăm de egoismul nostru si primim mai deplin Duhul Sfânt în viata noastră. Golirea noastră de natura păcătoasă prin practicarea faptelor bune are ca urmare umplerea de natura divină. Faptele noastre bune nu au ca scop acumularea de merite, ci transformarea fiintei noastre si implicit progresul pe cale mântuirii. Nu este vorba de o stare juridică, ci de una ontologică, care tine de fiinta si natura noastră.

Conceptia maximală privitoare la mântuire

Dacă mântuirea ar fi salvare de iad si bilet de intrare în cer, atunci ar fi natural să ne întrebăm „Care sunt conditiile minime pentru a fi mântuiti?” De cele mai multe ori, protestantii sau neoprotestantii răspund exact la această întrebare atunci când descriu mântuirea, spunând, „Singura conditie a mântuirii este credinta în Iisus Hristos”. Ei insistă asupra învătăturii lor că faptele bune, Biserica, tainele, liturghia si icoanele nu sunt necesare mântuirii, sau sunt chiar dăunătoare, pentru că abat pe om de la „puritatea” credintei simple în Domnul Iisus.

Dar dacă mântuirea este unirea cu Hristos si îndumnezeirea omului, atunci întrebarea este alta, „Care sunt toate lucrurile care îmi ajută să fiu mântuit?” Scriptura si Traditia ortodoxă oferă un răspuns amplu la această întrebare. Acest răspuns cuprinde toate acele aspecte pe care protestantii le resping. Pentru ortodocsi nu numai credinta, dar si faptele bune, Biserica, liturghia, preotii, icoanele, rugăciunile, posturile si asceza, toate au un rol în mântuirea omului.

Protestantii întrebă, „Ce nevoie aveti de icoane?” sau „Ce nevoie aveti de preoti sau de liturghie?” Ortodocsii răspund, „Toate acestea sunt date pentru mântuirea noastră, pentru că ne ajută să ne unim cu Hristos, să ne curătim inimile, să ne transformăm si să primim natura divină.”

Cineva a spus odată, „Preocupare excesivă pentru salvarea de iad este o urâciune.” Ortodoxia ne învată nu atât să scăpăm de iad, cât să ne unim cu Hristos.

Dar ce se întâmplă cu cel care nu participă sau nu poate participa la toate aceste taine, simboluri sau lucrări ale bisericii? Răspunsul este că ceea ce este obligatoriu pentru oameni nu este obligatoriu pentru Dumnezeu. Cu alte cuvinte eu trebuie să le fac pe toate, dar Dumnezeu mă poate mântui chiar dacă nu le-am făcut. Tâlharul de pe cruce a fost mântuit fără botez, cu toate că pentru nou botezul este obligatoriu. Dumnezeu poate mântui fără liturghie, fără icoane sau chiar fără taina botezului sau a euharistiei. Dar dacă doresc mântuirea trebuie să le caut si să le practic pe toate acestea. A face mai putin decât atât înseamnă să cad în păcatul prezumtiei, asemenea celui care îsi amână pocăinta, fără să stie ce-l asteaptă în ziua de mâine.

În conceptia ortodoxă, omul se uneste cu Hristos printr-o credintă care lucrează, si această unire aduce în fiinta omului îndreptătire si sfintire. Asa cum declară Apostolul Petru, scăpând de stricăciunea poftei din lume, ne facem părtasi firii dumnezeiesti. Tainele Bisericii si participarea activă la viata Trupului lui Hristos contribuie tocmai la această unire mistică între credinciosi si Hristos. Botezul este identificarea – nu doar simbolică, ci mistică si real㠖 cu moartea si învierea lui Hristos, iar euharistia este identificarea - nu doar simbolică, ci mistică si reală - cu trupul lui Hristos. Tainele ne afectează nu doar mintea, ci întreaga noastră natură, care se pătrunde de natura dumnezeiască.

Este posibil ca cineva să fie mântuit în afara Bisericii Ortodoxe? Da, este posibil. Este ca si cum cineva ar întreba, „Poate fi cineva vindecat fără doctor?” Da, este posibil, dar este mai dificil si mai riscant. Sf. Ignatiu, un discipol direct al Apostolului Ioan, a scris că trupul si sângele lui Hristos pe care îl luăm în euharistie este „medicamentul nemuririi”. Poate unii care cred doar în simboluri dar nu în realităti se pot vindeca si fără acest medicament. Între neoprotestanti există multi credinciosi sinceri, care Îl iubesc cu adevărat pe Hristos. Multi dintre acestia nu au cunoscut niciodată Ortodoxia sau au auzit doar lucruri false despre ea, si Dumnezeu îi va judeca după ce au cunoscut, nu după ce nu au cunoscut. Noi nu suntem judecători ai inimii oamenilor, pe care doar Dumnezeu le cunoaste.



Concluzie

În confesiunile neoprotestante se propagă o conceptie truncată si uneori falsă cu privire la mântuire. În această conceptie, mântuirea este o scăpare de iad prin declaratia de neprihănire făcută din exterior de Dumnezeu. Această declaratie de justificare este posibilă pentru că Hristos a suportat mânia lui Dumnezeu în jertfa Sa pe cruce. Primirea mântuirii este un act bine definit în timp, în care omul acceptă această jertfă. Mântuirea are un aspect legal.

Biserica Ortodoxă a păstrat în traditia si în practicile ei o conceptie completă a mântuirii, ca o împlinire a chemării omului de a se transforma după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, de a se îndumnezei prin har. Pentru ortodocsi, mântuirea nu înseamnă o schimbare a statutului juridic, ci o schimbare tainică dar si vizibilă a naturii umane prin unirea ei cu Hristos. Această schimbare a fost făcută posibilă de Hristos prin Întruparea, Răstignirea, Învierea si Sederea Lui la dreapta Tatălui. Ea este operată de Duhul Sfânt prin har în cel care crede, cu deplina participare a omului. Toate aspectele vietii Bisericii contribuie si sunt instrumente ale acestei mântuiri: tainele, închinarea, viata de asceză, rugăciunea, faptele bune. Mântuirea nu este un act, ci un proces care se continuă în tot cursul vietii credinciosului. Mântuirea nu are un aspect legal, ci unul terapeutic.

Biserica Ortodoxă, văzută nu doar ca o institutie umană, ci ca o manifestare a Trupului lui Hristos, ca Biserică apostolică si sobornicească (completă, întreagă), posedă cadrul cel mai potrivit pentru mântuire, prin tainele, traditiile si învătăturile ei.

Omul care îsi caută mântuirea nu trebuie să se bazeze doar pe conditiile minime ale mântuirii, cum ar fi credinta, ci trebuie să caute oportunitătile maxime, pe care le poate găsi în această Biserică.

Http://www.credo.ro/despre-mantuire.php
Despre Mantuire
Mitropolit Hristodoulos Paraskevaidis
Prima si cea mai insemnata preocupare a oricarui om trebuie sa fie grija pentru mantuirea sufletului sau cel prea pretios si fara de moarte. Nici agonisirea de averi, nici ocuparea de posturi inalte, nici dobandirea cunostintelor, in orice domeniu, nici orice altceva, spre care inclina, de obicei, oamenii, nu se poate asemana si compara cu datoria cea mai importanta si cea mai inalta a desavarsirii crestinesti, adica a formarii noastre duhovnicesti. Este intr-adevar nepretuita si mai presus de orice staruinta sau incercare grija neintrerupta pentru salvarea sufletului nostru, caci de acest lucru depinde viitorul nostru cel vesnic si fericirea noastra cea fara de sfarsit. De aceea si Sfantul Ioan Gura de Aur recomanda: "Sa nu cerem deci bogatie, nici sa fugim de saracie, ci mai inainte de toate sa se ingrijeasca fiecare de sufletul sau si sa-l faca potrivit si fata de aceasta iconomie a vietii prezente si fata de calatoria din cele de aici" (Omilia 4).

Cat de mare si cat de serioasa este problema mantuirii sufletului nostru se dovedeste din faptul ca pentru aceasta a trebuit ca Unul Dumnezeu sa se faca om si, "pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire, sa se aduca pe Sine, de buna voie, jertfa si ispasire, incat sa ne harazeasca slobozirea si indumnezeirea. Pentru aceasta Dumnezeu-Om se numeste Iisus, care inseamna Mantuitor. Cu jertfa Sa pe Cruce S-a facut "incepatorul mantuirii noastre" (Evr. 2, 10). Pentru care si sfintitul Gura de Aur remarca: "Moartea [Domnului] s-a facut moarte mortii" (P.G. 60, 485).

Asadar, indatorirea noastra, a tuturor, este preocuparea pentru desavarsirea morala - considerand-o ca fiind cap al grijilor noastre - la care insa nu putem ajunge fara harul oferit de Iisus. Daca insa dorinta aceasta nu vine din noi insine si daca nu suntem decisi sa ne bucuram de sansa oferita, vom ramane, prin urmare, in inselare si asupra noastra va stapani greul intuneric. Lumina lui Hristos va ramane necunoscuta pentru noi si, desi ne numim crestini, relatia noastra cu Domnul si cu lucrarea Lui cea mantuitoare va ramane slaba si lipsita de importanta. Dimpotriva, daca din voia noastra vom sili spre implinire duhovniceasca, atunci degraba se vor ivi in noi roadele incercarii noastre si vom simti curand multumirea si tainica mangaiere launtrica ce se salasluiesc in acela care-si cauta mantuirea.

(Fragment din cartea Razboiul impotriva satanei)

http://www.razboiulnevazut.org/carte/113/Razboiul-impotriva-satanei
Razboiul impotriva satanei
Autor: Mitropolitul Hristodoulos Paraskevaidis
CUPRINS
Prolog

Capitolul I

RAZBOIUL DUHOVNICESC

Cea mai insemnata preocupare
Lupta dura si neinduplecata
Este necesar?
Front larg
Capitolul II

SATANA

Lumea Duhovniceasca
Din inger de lumina, diavol intunecat
Ucigas de oameni
Razboi inversunat si nimicitor
Caracteristicile generale ale razboiului
De ce luptam?
"Mai mare este Cel ce este in voi..."
Capitolul III

METODELE DIAVOLULUI

Nu are de fiecare data acelasi sistem
La inceput se arata bland
Se ascunde
Exploateaza punctele noastre slabe
Navaleste prin surprindere
"Furnicoleu"
Impinge la nepasare
Conduce spre deznadejde
"Ai timp"
Se preschimba luand si infatisare vazuta
Inseala prin ghicit, vise, prejudecati si superstitii
Mici avarii - mici retrageri
Prin raul natural
Vaneaza pe cei izolati
Prin erezie, inselare si necredinta
Oamenii rai - slujbasii lui
Prin ganduri viclene
Prin cele de-a dreapta
Capitolul IV

METODE GENERALE DE IMPOTRIVIRE

Chemarea numelui Domnului
Semnul Sfintei Cruci
Rugaciunea
Cercetarea Sfintei Scripturi
Postul si nevointa
Credinta
Armele pauline
Mijloacele sfintitoare ale Bisericii
Editura Anastasia, Colectia "Comorile pustiei"
http://biserica.org/Publicatii/1997/NoX/10_index.html

DESPRE MÂNTUIRE SI DESÃVÂRSIRE

Mânãstirea Brâncoveanu, 8 iulie 1995

– Pentru a te mântui e obligatoriu sã fii desãvârsit sau nu?
– Nu, nu e obligatoriu, pentru cã desãvârsirea este o etapã mai înaltã. Adicã, fiecare om se angajeazã la o viatã superioarã, cu puteri superioare puterilor lui, cât dã Dumnezeu, iar desãvârsirea este o etapã superioarã mântuirii, este perfectiunea.

Unde e mãsura perfectiunii, în ce anume constã, nu stim. În învãtãtura crestinã, desãvârsirea se ia în considerare, în special, cu douã virtuti: în raport cu iubirea si în raport cu smerenia.

Sfântul Isaac Sirul, la întrebarea „ce e desãvârsirea?" rãspunde cã este „o prãpastie de smerenie, un adânc de smerenie", adicã o lansare în smerenie pânã la mãsurile posibile omului. În Epistola Sfântului Apostol Pavel cãtre Coloseni, vorbind despre eliberarea de patimi, zice: „Înlãturati si voi toate acestea: desfrâul, patima, pofta rea, lãcomia care este închinare la idoli" (III, 5) si mai departe: „Omorâti mãdularele voastre cele de pe pãmânt: mânia, iutimea, rãutatea, defãimarea, cuvântul de rusine din gura voastrã" (III, 8), dupã care adaugã: „Îmbrãcati-vã ca alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si prea iubiti, cu milostivirile îndurãrii, cu bunãtatea, cu blândetea, cu smerenia, cu milostenia, cu îndelunga rãbdare. De are cineva ceva împotriva cuiva, sã iertati, precum si Hristos v­a iertat pe voi". La acestea completeazã: „Peste toate acestea învesmântati­vã cu iubirea care este legãtura desãvârsirii" (III, 12-14).

Sfântul Apostol Pavel are în vedere lucrul acesta si spune cã „iubirea e desãvârsire" iar în Evanghelia de la Matei se spune „Fiti desãvârsiti, precum Tatãl vostru din ceruri desãvârsit este" (V, 48). Cuvintele acestea le­a spus în legãturã cu iubirea, pentru cã tot el a zis mai înainte: „Ati auzit cã s­a zis celor de demult «sã iubesti pe aproapele tãu, sã urãsti pe vrãjmasul tãu», iar eu vã zic vouã «Iubiti pe aproapele vostru, binecuvântati pe cei ce vã blestemã, faceti bine celor ce vã vrãjmãsesc, rugati­vã pentru cei ce vã vatãmã si vã prigonesc, ca sã fiti fii Tatãlui din ceruri, pentru cã El rãsare soarele si peste cei rãi si peste cei buni si trimite ploaie si peste cei drepti si peste cei nedrepti»" (V,43-45). Se pune, deci, într­o legãturã desãvârsirea cu iubirea; însã când e vorba de desãvârsire, de depãsire, fãrã îndoialã, se au în vedere toate virtutile posibile, toate la câte se poate gândi omul, toate la câte se poate angaja omul. Nu e o mãsurã când se spune cã e gata, omul care a ajuns la mãsurile acestea e desãvârsit!

Urmeazã îndumnezeirea, pentru cã în mãsura în care omul se aseamãnã cu Dumnezeu – se si apropie de Dumnezeu, iar Dumnezeu se apropie de om si îi comunicã omului din desãvârsirile Sale, din El Însusi, adicã omul se îndumnezeieste.

Nu stim cum este lucrul acesta, pentru cã noi nu cunoastem esenta lui Dumnezeu, dar stim cã, cu cât omul se apropie de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu se apropie de om, care primeste ceva din ceea ce este dumnezeirea.

Pãrintii cei duhovnicesti, vorbind despre asta, fac o comparatie cu fierul si cu focul sau cu fierul încãlzit în foc, care primeste însusirile focului. Tot asa este si cu îndumnezeirea, fãrã sã putem noi sã o definim, întrucât nu­L cunoastem pe Dumnezeu în esenta Lui. Dar se considerã cã etapele înaintãrii în viata duhovniceascã sunt: mântuirea, care înseamnã, în special, eliberarea de patimi si împlinirea virtutilor potrivnice patimilor; desãvârsirea, perfectiunea, deplinãtatea, în general vorbind, perfectiunea religios­moralã si, în sfârsit, îndumnezeirea, care este un dar de la Dumnezeu, o revãrsare a lui Dumnezeu în fiinta omului.


– Ati spus odatã, la o conferintã, despre pocãinta cu bucurie. Ati putea acum sã ne vorbiti mai mult ? Atunci numai ati fãcut o introducere si...

– Am lãsat­o la o parte. Era prea înaltã – poate cã n­a fost numai despre pocãintã cu bucurie, ci a fost despre pocãintã în general. Totusi, am spus si atunci cã pocãinta se face cu fata spre viitor, se face cu bucurie, în sensul cã esentialul în pocãintã e pãrãsirea pãcatului, nu tânguirea pentru pãcat. Dumnezeu nu doreste ca aceia ce se pocãiesc sã fie o ceatã de tânguitori, ci doreste ca omul sã pãrãseascã pãcatul si sã împlineascã virtutile potrivnice pãcatului. Sfântul Apostol Pavel spune: „Cel ce a furat sã nu mai fure, ci mai vârtos sã lucreze cu mâinile sale ca sã aibã de unde da milostenie" (Efeseni IV, 28). Cuviosul Pimen spune cã „pocãinta e pãrãsirea pãcatului".

În esentã, pocãinta este pãrãsirea pãcatului, deci nu tânguirea pãcãtosului, chiar dacã cuvântul „pocãintã" în româneste are în el si cuvântul „cãintã". În realitate, pocãinta, în esenta ei, este pãrãsirea pãcatului sau, cum spune Sfântul Vasile ce Mare, cã acela se pocãieste cu adevãrat, care poate spune împreunã cu Psalmistul, vorbind cu Dumnezeu: „Nedreptatea o urãsc si o dispretuiesc, iar legea Ta o iubesc". Deci, întristarea în pocãintã nu e o chestiune esentialã, ci esentialul este pãrãsirea pãcatului, iar dacã se face pãrãsirea pãcatului, se poate face foarte bine si cu bucurie, în sensul cã omul e angajat pentru bine si, prin binele acela, acoperã cumva rãul de odinioarã.

Am spus eu atunci cã doi din Pateric care au fãcut acelasi pãcat si au avut acelasi regim de viatã timp de un an de zile, stând în chilii separate, la sfârsit, când s­a terminat vremea canonului, unul a apãrut având fata întunecatã, chinuitã si tristã, pe când celãlalt avea fata veselã si era bucuros. Au fost întrebati fiecare cum si­a petrecut timpul de canon; si cel întristat spunea cã tot timpul s­a gândit cum de a ajuns el sã facã acelea, cum de l­a lãsat Dumnezeu, cum de l­a pãrãsit Dumnezeu, cum a cãzut asa de jos, iar celãlalt zicea: „Slavã Tie Doamne cã n­am rãmas în pãcatul acela, ce bine cã m­ai scos, cã m­ai adus înapoi la calea cea bunã, cã m­ai îndreptat pe drumul sfinteniei". La urmã s­a pus problema: care pocãintã a fost primitã, a celui cu întristarea sau a celui cu bucuria, si s­a constatat cã amândouã, numai cã angajat a fost acela care a avut pocãinta cu bucurie – si eu sunt pentru o pocãintã cu bucurie.

La mine vin oameni care mãrturisesc cã nu stiu dacã îi iartã Dumnezeu, si eu totdeauna le spun sã nu­L huleascã pe Dumnezeu, pentru cã Dumnezeu e bun si milostiv si iertãtor si sã se gândeascã la cuvântul din Psalmi: „Pe cât e de sus cerul deasupra pãmântului, pe atât de mare e bunãtatea Lui spre cei ce se tem de dânsul, cât de departe e rãsãritul de apus, depãrtat­ai de la noi fãrãdelegile noastre", „Cum miluieste un tatã pe copii sãi, asa miluieste Domnul pe cei ce se tem de Dânsul" (Psalmul 102, 11-13), sã se gândeascã la pilda cu fiul risipitor si la tatãl primitor si sã aibã încredere în El, pentru cã Dumnezeu e bun si milostiv si iubitor de oameni, e Dumnezeul „milei si al îndurãrii si al iubirii de oameni" si zicem cã al Lui „este a ne milui si a ne mântui pe noi".

Prin urmare, nu trebuie sã neglijãm niste calitãti de felul acesta, numai cã sã nu ajungem cumva sã facem pãcate cu gândul cã ne iartã Dumnezeu, pentru cã, în cazul acesta, din start mergem pe o cale care nu duce la pocãintã si care, de fapt, înmulteste pãcatul si înmulteste depãrtarea de Dumnezeu; iar dacã am fãcut un pãcat în vremea nestiintei sau în vreo neputintã, atunci sã avem încredere în bunãtatea si mila lui Dumnezeu si sã fim încredintati cã Dumnezeu e Tatãl nostru si sã ne bucurãm de Dumnezeu cu bucuria nãdejdii, dacã nu putem avea altã bucurie.

– Pãrinte, unii dintre tinerii de astãzi cred cã a te mântui e mai usor în cãlugãrie ca în familie.

– Nu se pune problema aceasta. Bine, cine o pune o poate pune, însã, în realitate, fiecare îsi merge pe calea lui. Nu se poate spune cã toatã lumea, ca sã se mântuiascã, trebuie sã se cãlugãreascã. Si în mânãstiri sunt cãderi si în viata comunã sunt ridicãri. Martiri, în general, n­au fost dintre cãlugãri, au fost dintre oameni obisnuiti. Pãrintele Arsenie Boca, când am venit eu pentru prima oarã aici, mi­a spus un cuvânt formulat asa: „Nu toti cei din lume se prãpãdesc, si nu toti din mânãstire se mântuiesc". Poti fi improvizat si în mânãstire, dupã cum poti fi om superior si în viata obisnuitã. Important nu e stilul de viatã, ci important e felul de angajare într­o viatã dupã voia lui Dumnezeu.

– Cum credeti cã ar trebui sã stim dacã ne rugãm bine?

– Dragã, nu se pune problema cum te rogi. Te rogi cum te poti ruga. Sigur cã rugãciunea totdeauna este oglinda sufletului. În momentul în care te angajezi la rugãciune, o faci dupã mãsura vietii tale. În Scara Sfântului Ioan Scãrarul se spune cã rugãciunea, dupã calitãtile ei, este „judecatã si judecãtorie si scaunul judecãtorului înainte de judecata viitoare". Ceea ce înseamnã cã rugãciunea e oglinda sufletului! Cum ne e viata asa ne e si rugãciunea; nu poti avea o altã rugãciune decât la mãsura la care ai ajuns!

Sfântul Ioan Scãrarul vorbeste despre patru feluri de rugãciune:me: rugãciunea întinatã (sau spurcatã), rugãciunea furatã, rugãciunea pierdutã si rugãciunea curatã. Fiecare dintre aceste patru feluri de rugãciune aratã starea celui ce se roagã. Cel care e încã întinat si trãieste în patimi se roagã, pentru cã rugãciunea nu tine de un anumit stadiu, ci tine de viata omului, de credinta omului. Cel care a ajuns sã aibã o legãturã cu Dumnezeu de asemenea se roagã. Nu se poate sã crezi în Dumnezeu si sã nu te rogi, sã nu­ti gãsesti vreme de rugãciune. Sigur cã, rugându­te ca începãtor, ca om întinat, si rugãciunea e întinatã de patimile care au putere în sufletul tãu. Si asa mai departe.

Când ai ajuns la o viatã curatã, viatã de nepãtimitor, atunci ai ajuns si la rugãciunea curatã. Si rugãciunea curatã e o rugãciune despre care se poate spune într­adevãr cã e o rugãciune bunã. Dar cel care e angajat în rugãciune, în orice stare ar fi, e pe calea îmbunãtãtirii rugãciunii si pe calea îmbunãtãtirii vietii sale. Deci, cum esti, asa ti­e rugãciunea, cum te porti, asa te rogi. Chiar existã un îndemn: „Roagã­te cum poti, ca sã ajungi sã te rogi cum trebuie!".

– Uneori, totusi, ne rugãm, dar ne rugãm dintr­un formalism.

– Dragã, chiar si formalismul e o dovadã cã vrei sã faci mai mult. Cine nu se roagã nici formal, nu se roagã deloc. Cum sã ajungã acela la un alt fel de rugãciune sau mãcar la rugãciunea formalã? Sigur, cei mai multi dintre oamenii care se roagã, cel putin cei care au ajuns în fata mea si am putut constata cum le e rugãciunea sau cum sunt angajati ei în rugãciune, nu se roagã, ci rostesc formule de rugãciune.

De exemplu, rugãciunea „Tatãl nostru". Chiar astãzi am avut la spovedit un tânãr, si încã un tânãr cu pretentii de intelectual, care nu stia nici mãcar rugãciunea „Tatãl nostru". Acela care zice totusi rugãciunea „Tatãl nostru" cum o stie, chiar dacã nu o zice bine, chiar dacã o zice numai asa, dintr­un obicei, cã asa s­a pomenit, spunând rugãciunea seara sau la masã, acela nu se roagã, de fapt, cu rugãciunea „Tatãl nostru", ci rosteste o rugãciune. De felul acesta sunt multi.

Cei mai multi oameni nu se roagã, ci citesc rugãciuni, rostesc rugãciuni, spun rugãciuni. Or, acesta este primul stadiu al rugãciunii, rugãciunea trebuie interiorizatã. Unii ne acuzã cã spunem rugãciuni formulate de altii si care nu se potrivesc cu viata noastrã, si deci nu ne exprimãm pe noi în rugãciuni. Da, e adevãrat, însã dacã ne-am apropria si rugãciunile strãine, care sunt mai multe decât cele ce le­am putea realiza noi cu puterea noastrã, am reusi sã ne interiorizãm în mãsura în care cuvintele pe care le spunem sunt si ale noastre.

Eu v­am spus cã dintre psalmi am doi preferati si aceia se potrivesc cel mai bine cu starea mea sufleteascã. Asta nu înseamnã cã nu citesc si alti psalmi sau cã nu mã rog si cu cuvinte din alti psalmi. Ceea ce se potriveste cu sufletul meu este cuprins în Psalmul 22 si în Psalmul 102, dar si cu celelalte rugãciuni pe care le­a spus Psalmistul încerc sã mã identific, sã mã verific si sã mã raportez la ele. Trebuie sã le spunem si noi ca rugãciuni de ritual, chiar dacã nu sunt total rugãciunile noastre sau nu toti suntem identificati cu rugãciunile pe care le facem.

Chiar dintre cei care se silesc în rugãciune, unii se opresc numai la citirea formalã a Psaltirii, a acatistelor, si nu se identificã cu ele. Dacã nu se identificã, nu au prea mare spor, cã rostesc cuvinte strãine de asezarea lor sufleteascã. Cel mai bine este sã îti aproprii cuvintele si sã gãsesti resorturi sufletesti care sã te angajeze în rugãciune prin cuvintele pe care le rostesti. Dacã am rãmâne numai la cât spunem noi sau la cât putem rosti noi, din puterea noastrã, nu am putea sã ne tinem angajati într­o rugãciune care sã aibã o duratã.

De exemplu, uite, la sfintele slujbe. Sfânta slujbã are o duratã a ei, pe care o cunoastem din experientã. Dacã nu ne­am ruga cu rugãciunile de la sfintele slujbe, nu ne­am putea angaja si nici pe altii nu i-am putea angaja la o rugãciune, de exemplu, la o slujbã de trei ore.

– În esentã, trebuie sã ne bazãm pe starea noastrã interioarã, sufleteascã, pe rugãciune, pe trãire sau pe Tipic: Ceaslov, Psaltire?

– Dragã, cu astea ne ajutãm. Ceaslovul, Psaltirea, slujbele noastre sunt cuprinzãtoare de texte de rugare care ne angajeazã ca sã devenim prin ele. Ne rugãm si cu rugãciunea de toatã vremea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mã pe mine, pãcãtosul" dar nu putem renunta la celelalte rugãciuni, în care învãtãm, ne îndoctrinãm. Asa cã folosim tot ce avem.

Nu înseamnã cã, dacã cineva nu citeste dintr­o carte de rugãciuni sau dintr­o Psaltire, din Ceaslov, fie pentru cã nu stie carte, fie pentru cã nu e obisnuit cu asa ceva, pe acela nu­l primeste Dumnezeu. Crestinismul nu a început nici cu Psaltirea, nici cu Ceaslovul, nici cu Acatistierul, astea s­au adãugat în timp. Si noi astãzi ne putem folosi de unele sau de altele, dar nu cu absolutã necesitate: dacã nu ai citit Acatistul Maicii Domnului, nu te primeste Maica Domnului sau dacã nu ai citit Paraclisul nu te primeste, cã trebuia sã citesti si n­ai citit. Nu se pune problema asa! Toate acestea sunt lucruri care ne ajutã.

Sã ne gândim, de exemplu, la sutasul din Capernaum, care se pomeneste mâine. Sutasul din Capernaum – câte rugãciuni a stiut, nu stie nimeni. Dar a avut o asezare sufleteascã pe care Domnul Hristos a constatat­o ca foarte bunã si l­a recomandat si altora, si s­a minunat de starea lui, dar nu ni se spune nimic despre viata lui în general. Sigur cã a fost o viatã îngrijitã, dacã Domnul Hristos s­a putut minuna de viata lui si oameni ca el intrã în Împãrãtia lui Dumnezeu. Si poate fi luat drept exemplu!

Http://www.gotquestions.org/Romana/Planul-de-mantuire.htmlCe este planul de mântuire?



Întrebare: Ce este planul de mântuire?

Răspuns: Îţi este foame? Nu, nu despre foame fizică vorbim; ai tu o foame pentru mai mult în viaţa ta? Este ceva în adâncul tău care pare să nu fie satisfăcut? Dacă da, atunci Iisus este calea! Iisus a spus: "Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată" (Ioan 6:35).

Eşti tu confuz? Nu ai simţit niciodată că nu ţi-ai găsit calea sau scopul în viaţă? Nu ţi se pare că parcă a închis cineva lumina şi tu nu poţi găsi comutatorul să o deschizi? Dacă eşti în această situaţie, Iisus este calea! Iisus a proclamat: "Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Ioan 8:12).

Nu ai simţit niciodată că eşti încuiat în afara unei vieţi cu scop? Ai încercat tu atât de multe uşi, găsind dincolo de ele goliciune şi lipsă de scop? Eşti tu în căutarea unei uşi către o viaţă împlinită? Dacă da, Iisus este calea către ea! Iisus a declarat: "Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi, şi va găsi păşune" (Ioan 10:9).

Te-au înşelat celelalte persoane? Au fost relaţiile tale cu ceilalţi goale şi superficiale? Ţi se pare că unele persoane încearcă să profite pe seama ta? Dacă da, Iisus este calea de a ieşi de unde eşti! Iisus a spus: "Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi...Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine" (Ioan 10:11, 14).

Te întrebi ce se va întâmpla cu tine după această viaţă? Ai obosit să îţi trăieşti viaţa pentru lucruri care nu sunt trainice? Te întrebi uneori dacă viaţa are vreun sens? Ai vrea să trăieşti şi după ce vei muri? Dacă da, Iisus este calea! Iisus a declarat: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată" (Ioan 11:25-26).

Care este calea? Care este adevărul? Care este viaţa? Iisus a răspuns : "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" (Ioan 14:6).

Foamea pe care tu o simţi este o foame spirituală, şi ea poate fi satisfăcută numai de Iisus. Iisus este Singurul care poate îndepărta întunericul. Iisus este uşa către o viaţă plină de satisfacţii. Iisus este Prietenul şi Păstorul pe care L-ai căutat dintotdeauna. Iisus este viaţa – în această lume şi în cea care urmează după ea. Iisus este calea către mântuire!

Motivul pentru care te simţi înfometat, motivul pentru care pari să fii pierdut în întuneric, motivul pentru care nu îţi poţi găsi scopul în viaţă este că eşti departe de Dumnezeu. Biblia spune că noi toţi am păcătuit şi astfel suntem separaţi de Dumnezeu (Eclesiastul 7:20; Romani 3:23). Golul pe care îl simţi în inimă este de fapt lipsa lui Dumnezeu în viaţa ta. Noi am fost creaţi să avem o relaţie personală cu Dumnezeu. Din cauza păcatului, suntem departe de această relaţie. Chiar mai rău, păcatele noastre vor conduce la separarea noastră de Dumnezeu pentru toată eternitatea, atât în această viaţă cât şi după ea (Romani 6:23; Ioan 3:36).

Cum se poate rezolva această problemă? Iisus este calea! Iisus a luat păcatele noastre asupra Lui (2 Corinteni 5:21). Iisus a murit în locul nostru (Romani 5:8), luând asupra Lui pedeapsa pe care o meritam noi. Dupa 3 zile, Iisus a înviat din morţi, demonstrând biruinţa Sa asupra păcatului şi a morţii (Romani 6:4-5). De ce a făcut El aceasta? Iisus Însuşi a răspuns la această întrebare: "Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi" (Ioan 15:13). Iisus a murit pentru ca noi să putem trăi. Dacă ne punem credinţa în Iisus, crezând în moartea Sa ca plată pentru păcatele noastre – toate păcatele ne sunt iertate şi spălate. Astfel vom avea satisfăcută foamea spirituală. Lumina se va aprinde. Vom avea acces la o viaţă împlinită. Îl vom cunoaste pe cel mai bun Prieten şi cel mai bun Păstor. Vom şti că ne vom bucura de viaţa veşnică după ce vom muri – o viaţă înviată în rai pentru toata veşnicia împreună cu Iisus!

"Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3:16).

Ai luat decizia de a-L accepta pe Hristos ca Mântuitor al tău ca urmare a ceea ce ai citit mai sus?

Http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C3%A2ntuire
Mântuire
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
În unele religii mântuirea este actul prin care divinitatea îi iartă pe credincioși pentru păcatele săvârșite în timpul vieții și le oferă viața veșnică. Nu toate religiile au conceptul de mântuire, iar între cele care îl au există diferențe.

Http://www.calauzaortodoxa.ro/......-mantuire/
Posted by Călăuză Ortodoxă on Sep 22, 2008 in Apologetica, Calauza | 5 comments
XSalut utilizatorule de Google! Dacă găseşti acest articol folositor te rog să te abonezi la RSS pentru a fi la curent cu ultimele noutăţi de pe blog.
Posts relating to "mantuire". « Hide related posts
Cea dintâi datorie a credinciosului este mântuirea sufletului !
1. Care este cea dintai datorie si cea mai mare grija a credinciosului in viata? Cea dintai datorie si cea mai...
Căsătoria şi Călugăria – două căi spre mântuire
Conferinta cu tema: "Căsătoria şi Călugăria - două căi spre mântuire", in care invitat este Ieromonahul Amfilohie Brânza de la...
Iubirea de "apropele" – Arhim. Iustin Parvu
Iubirea adevarata, nefatarnica, se arata prin dragoste fata de aproapele si de toate poruncile lui Hristos. Daca nu-l iubim pe...
Că mântuirea se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa omului (I)
Nimeni nu cunoaşte pe Fiul afară numai de Tatăl, nici pe Tatăl nu II cunoaşte nimeni decât numai Fiul şi...
Două cuvinte despre mântuire
Deseori ortodocsii si neoprotestantii discută despre mântuire si despre cum se ajunge la ea plecând de la premiza că ei...

Deseori ortodocsii si neoprotestantii discută despre mântuire si despre cum se ajunge la ea plecând de la premiza că ei înteleg acelasi lucru prin termenul "mântuire".
De-a lungul timpului, în urma numeroaselor întrebări puse de neoprotestanti, mi s-a întărit convingerea că mântuirea este înteleasă diferit de ortodocsi si de neoprotestanti.
Când vorbesc despre "mântuire", (neo)protestantii înteleg prin aceasta exclusiv iertarea păcatelor. Astfel, a fi mântuit înseamnă a avea păcatele iertate si a fi gata pentru Împărătia Cerurilor (potrivit învătăturii protestante). Pe de altă parte, ortodocsii înteleg prin "mântuire" ceva mult mai complex, aparte de iertarea păcatelor.

Din punct de vedere etimologic, termenul "mântuire" înseamnă izbăvire, eliberare. Se pune problema – izbăvire din ce? Biserica Ortodoxă foloseste termenul "mântuire" cu referire la izbăvirea sau eliberarea de sub puterea păcatului. Această eliberare nu este una abstractă, declarată în mod juridic ca în învătătura protestantă, ci efectivă ("Fiti sfinti pentru că si Eu sunt sfânt").
Există două mântuiri: cea generală, a întregii omeniri (mântuirea obiectivă), săvârsită pe Cruce când Mântuitorul a biruit păcatul, si cea personală, care este o intrare sau o însusire de către om a mântuirii (mântuirea subiectivă). Mântuirea generală sau obiectivă este prin Har; mântuirea personală sau subiectivă este tot prin Har, în sensul că Dumnezeu în mila Sa dă tot ajutorul pentru ca omul să intre în această mântuire. Această intrare nu este nici abstractă si nici instantanee – unele păcate dispar mai repede, altele mai greu. Este un proces pe care Sf. Apostol Pavel îl compară cu o alergare sportivă. Cununa care stă înaintea alergătorului crestin este mântuirea deplină.
Ortodocsii si protestantii, întelegând lucruri diferite prin acest termen, se dispută cu privire la lucrurile care contribuie la obtinerea mântuirii. Dacă e să întelegem prin "mântuire" iertarea păcatelor, atunci aceasta se obtine într-adevăr prin credinta în Iisus Hristos, asa cum afirmă si protestantii. Păcatele mărturisite si lăsate sunt iertate.
Un subiect de dispută pentru protestanti este rolul faptelor bune. Protestantii, întelegând prin "mântuire" iertarea păcatelor si declararea instantanee, de tip juridic, din partea lui Dumnezeu a neprihănirii omului, afirmă că faptele bune nu au nici un rol în obtinerea iertării. Acest lucru este adevărat pentru iertarea păcatelor, pentru că aceasta nu se obtine pentru merite ale noastre, ci prin Harul si mila lui Dumnezeu.
Ortodocsii, pentru care mântuirea este curătirea reală de păcate, afirmă rolul faptelor bune în acest proces. În vindecarea si părăsirea deprinderilor rele, faptele bune au un rol terapeutic pentru păcătos. Ele sunt mântuitoare si îl ajută pe om la această mântuire în sensul că îl eliberează si vindecă pe păcătos de deprinderile păcătoase. Se stie faptul că inima omului se modelează după actele exterioare lucrate prin vointa sa. Lucrarea faptelor bune si hotărârea de a nu mai repeta păcatele sunt mântuitoare, adică ajută la mântuirea omului. De aceea învătătura crestină ortodoxă afirmă mântuirea prin credintă si prin fapte.
În acest context, expresia protestantilor "Sunt mântuit" nu are sens. Un om este mântuit abia atunci când s-a eliberat de orice păcat din viata lui. Ori, acest lucru nu se poate afirma cu certitudine într-o viată de om.
Iată câteva versete din Noul Testament; toate indică spre lucrarea faptelor bune ca parte a parcurgerii si atingerii mântuirii.
În Iope era o ucenită, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune si de milosteniile pe care le făcea. (Fapte 9:36)
[Dumnezeu] va răsplăti fiecăruia după faptele lui… Dar acum, izbăviti fiind de păcat si robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveti roada voastră spre sfintire, iar sfârsitul, viată vesnică… Dacă vietuiti după trup, veti muri, iar dacă ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii… Aceasta, fiindcă stiti în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziti din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârsite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului si să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospete si în betii, nu în desfrânări si în fapte de rusine, nu în ceartă si în pizmă. Ci îmbrăcati-vă în Domnul Iisus Hristos si grija de trup să nu o faceti spre pofte. (Rom. 2:6; 6:22; 8:13; 13:11-14)
Dacă, într-adevăr, L-ati ascultat si ati fost învătati întru El, asa cum este adevărul întru Iisus, să vă dezbrăcati de vietuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare si să vă înnoiti în duhul mintii voastre si să vă îmbrăcati în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate si în sfintenia adevărului. (Efes. 4:21-24)
Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea si urmează dreptatea, evlavia, credinta, dragostea, răbdarea, blândetea. Luptă-te lupta cea bună a credintei, cucereste viata vesnicã la care ai fost chemat si pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori… Să facă ce e bine, să se înavutească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă, agonisindu-si bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viata vesnică. (1 Tim. 6:11, 12, 18, 19)
Vrednic de crezare este cuvântul, si voiesc să adeveresti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune si de folos oamenilor. (Tit 3:8)
Părtăsia ta la credintă să se facă lucrătoare în deplina cunostintă a oricărei fapte bune, pe care o faceti pentru Hristos Iisus. (Filim. 6)
Asa si cu credinta: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăsi. Dar va zice cineva: Tu ai credintă, iar eu am fapte; arată-mi credinta ta fără fapte si eu ît voi arăta, din faptele mele, credinta mea. Tu crezi cã unul este Dumnezeu? Bine faci; dar si demonii cred si se cutremură. Vrei însă să întelegi, omule nesocotit, că credinta fără de fapte moartă este? Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că, credinta lucra împreună cu faptele lui si din fapte credinta s-a desăvârsit? (Iacov 2:17-22)
Pentru aceasta, puneti si din partea voastră toată sârguinta si adăugati la credinta voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunostinta. (2 Pet. 1:5)
Stiu faptele tale si osteneala ta si răbdarea ta… Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vietii, care este în raiul lui Dumnezeu… Nu te teme de cele ce ai să pătimesti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temnită, ca să fiti ispititi, si veti avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte si îti voi da cununa vietii… Am auzit un glas din cer, zicând: Scrie: Fericiti cei morti, cei ce acum mor întru Domnul! Da, grăieste Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei… Am văzut pe morti, pe cei mari si pe cei mici, stând înaintea tronului si cărtile au fost deschise; si o altă carte a fost deschisă, care este cartea vietii; si mortii au fost judecati din cele scrise în cărti, potrivit cu faptele lor. (Apoc. 2:2, 7, 10; 14:13, 20:12)
În mod particular, întâia Epistolă a Sf. Ap. Ioan atrage atentia asupra necesitătii unirii credintei cu lucrarea faptelor bune; simpla credintă cu mintea (asa cum cred si dracii) nu este suficientă pentru mântuire.
Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeste, mincinos este si întru el adevărul nu se află. Cine păzeste cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârsită. Prin aceasta cunoastem că suntem întru El. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, si el asa să umble… Oricine si-a pus în El nădejdea, acesta se curăteste pe sine, asa cum Acela curat este… Oricine rămâne întru El nu păcătuieste; oricine păcătuieste nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut… Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârseste păcat, pentru că sământa lui Dumnezeu rămâne în acesta; si nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu. (1 In. 2:4, 5, 6; 3:3, 6, 9)
În concluzie, omul are iertarea păcatelor prin credinta în Iisus Hristos si prin mărturisirea si părăsirea păcatelor. Măsura în care s-a mântuit poate fi apreciată însă numai la Judecata de Apoi, în functie de faptele sale bune si de nevointa sa spre o viată sfântă. Trebuie mentionat aici că Judecata nu se va desfăsura cu Iisus Hristos prezidând un juriu de o manieră lumească si trimitând oamenii în Iad. Faptele bune sau rele ale oamenilor (structura lor sufletească) – "cum te voi găsi, asa te voi judeca" – sunt cele care îi vor duce pe acestia în Rai sau Iad. Faptele tuturor vor fi revelate în fata dreptului Judecător si a puterilor ceresti. Temelia pentru schimbarea acestei structuri sufletesti ("mântuire") este credinta în Iisus Hristos, iar transformarea efectivă se realizează cu vrerea omului si cu ajutorul lui Dumnezeu.
Pentru o analiză detaliată asupra celor două conceptii asupra notiunii de "mântuire", vezi articolul Două conceptii despre mântuire.
de Bogdan Mateciuc

Http://www.calauzaortodoxa.ro/......-cel-mare/
Avva Pimen cel Mare
27 august

* Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: "Ce voi face?" I-a zis Avva Pimen: "Scris este: Fărădelegea mea voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu". "Deci ce voi face?" Şi i-a răspuns bătrînul: "Cînd Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem?" Şi i-a zis lui fratele: "De păcatele noastre". Deci i-a zis bătrînul: "Să intrăm dar în chilia noastră şi Domnul ne va ajuta nouă în toate".
* Altul l-a întrebat: "Ce voi face ispitelor acestora ce mă tulbură?" I-a zis lui bătrînul: "Să plîngem înaintea bunătăţii lui Dumnezeu cu toată osteneala noastră, pînă ce va face cu noi mila Sa!"
* Zis-a iarasi: plansul este indoit (adica are dubla/indoita valoare): lucreaza si pazeste.
* Povestit-a avva Iosif, ca a zis avva Isaac: sedeam odata cu avva Pimen si l-am vazut uimindu-se. Si fiindca aveam multa indrazneala catre dansul, am pus lui metanie si m-am rugat, zicand: spune-mi, unde erai? Iar el fiind silit; a zis: gandul meu era unde a stat Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu si plangea la Crucea Mantuitorului, si eu voiam pururea asa sa plang.

* Zis-a iarasi: inceputul rautatilor este raspandirea (imprastierea).
* Zicea de multe ori avva Pimen: nu avem trebuinta de nimic decat de minte treaza.
* Zis-a iarasi: intai fugi odata, al doilea fugi, al treilea fa-te sabie!
* A zis iarasi: buna este ispitirea, ca aceasta face pe om mai lamurit.
* Un frate iarasi a întrebat pe parintele Pimen, zicînd: "Parinte, am facut un pacat greu si voiesc ca trei ani sa petrec în pocainta". Staretul a raspuns: "Este mult!" Fratele a zis: "Atunci porunceste ca sa ma pocaiesc un an". Staretul iarasi a raspuns: "Este mult!" Auzind aceasta, ceilalti frati au zis: "Apoi pîna la patruzeci de zile se cuvine a petrece în pocainta?" Iar staretul iarasi a raspuns: "Este mult!" Si a adaugat: "Eu socotesc ca de se va pocai omul din toata inima si de va pune gînd tare, ca de acum sa nu se mai întoarca la pacat, apoi în trei zile îi primeste Dumnezeu pocainta lui!".
* L-a intrebat pe el un frate zicind:
- Ce inseamna: "nu da rau pentru rau"? (I Tesaloniceni V, 16; I Petru III, 9). I-a zis lui batrinul:
- Patima aceasta patru chipuri are: intii din inima, al doilea din cautatura, al treilea din limba, al patrulea a nu face rau in loc de rau. De poti sa-ti curatesti inima, nu vine in cautatura. Iar de va veni in cautatura, pazeste-te a nu grai, iar de vei si grai, degraba taie, ca sa nu faci rau in loc de rau.
* Zis-a iarasi: mai mare decit aceasta dragoste nu este cu putinta sa afle cineva, decit sa-si puna sufletul pentru aproapele sau. De va auzi cineva un cuvint rau, adica de mihnire, putind si el sa zica asemenea si se va lupta sa nu-l zica, sau de i se va face strimbatate si va suferi si nu va rasplati, unul ca acesta isi pune sufletul sau pentru aproapele sau.
* "A întrebat Avraam pe Avva Pimen, zicînd: "Cum ne lupta pe noi dracii?" Si i-a zis lui Avva Pimen: "Pe noi ne lupta dracii? Nu se lupta cu noi, cîta vreme facem voile noastre. Ca voile noastre s-au facut draci si ei sînt care ne necajesc pe noi, ca sa le împlinim. Iar de voiesti sa stii cu cine s-au luptat dracii, apoi afla ca cu Moise si cu cei asemenea lui".
* Zis-a avva Pimen: voia omului este zid de arama intre el si Dumnezeu si piatra care bate impotriva. Deci, de o va lasa omul pe ea, zice si el: intru Dumnezeul meu voi trece zidul (Ps.7, 32). Iar daca indreptatirea de sine se va impreuna cu voia (proprie), patimeste omul.
* A zis avva Pimen: de va gresi omul si va tagadui, zicand n-am gresit, nu-l mustra (mai mult). Iar de nu, ii tai osardia; iar de vei zice lui: nu te mahni, frate, ci te pazeste de acum inainte, ii ridici sufletul spre pocainta.
* A zis iarasi: omul care invata, dar nu face cele ce invata, este asemenea cu fantana, ca pe toti ii adapa si ii spala, iar pe sine nu se poate curati, ci de toata intinaciunea este plina si toata necuratenia intr-insa se afla.
* Un frate l-a intrebat pe avva Pimen, zicand: mai bine este a vorbi sau a tacea? I-a raspuns lui batranul: cel ce vorbeste pentru Dumnezeu, bine face si cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea.
* A zis iarasi: ca este om, care se pare ca tace, dar inima lui osandeste pe altii. Unul ca acesta totdeauna graieste. Si este altul care de dimineata pana seara graieste si tacere tine, adica fara de folos nimic nu graieste.
* Un frate l-a intrebat pe avva Pimen, zicand: cum poate omul sa fuga de a vorbi de rau pe aproapele? I-a raspuns lui batranul: noi si fratii nostri doua icoane suntem. Deci in orice vreme va lua omul aminte de sine, si se va prihani, se afla fratele lui cinstit inaintea lui; iar cand i se pare el luisi bun, afla pe fratele sau rau inaintea sa.
* Un frate l-a intrebat pe avva Pimen, zicand: cum de nu ma las sa vorbesc slobod cu parintii despre gandurile mele? I-a zis lui batranul ca a zis avva Ioan Colov: de nimic nu se bucura asa de mult vrajmasul ca de cei ce nu-si arata gandurile lor.
* Zis-a avva Pimen ca a zis avva Ammona: omul in toata vremea sa poarta secure si nu gaseste sa doboare un copac; si este altul iscusit sa taie si cu putine lovituri da jos copacul. Si zicea ca securea este dreapta socoteala.
* Zis-a iarasi: scris este: "In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu, Dumnezeule" ( Ps. 40, 3). Fiindca cerbii in pustie inghit multe jiganii taratoare, iar cand ii arde otrava, doresc sa vina la ape, si dupa ce beau se racoresc de otrava jiganiilor. Asa si calugarii, in pustie sezand se ard de otrava dracilor celor vicleni si doresc sambata si duminica sa vina la izvoarele apelor, adica la Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos, ca sa se curateasca de amaraciunea celui viclean."
* Zis-a iarasi avva Pimen: a intrebat pe avva Paisie cineva odata, zicand: ce voi face sufletului meu, ca e nesimtitor si nu se teme de Dumnezeu? Si i-a zis lui: du-te, lipeste-te de omul care se teme de Dumnezeu si apropiindu-te, te vei invata si tu a te teme de Dumnezeu.

Http://www.calauzaortodoxa.ro/......-mantuire/
Sfantul Varsanufie de la Optina – Lupta pentru mantuire

* Vrajmasul ne invidiaza cand vede ca avem intre noi comuniune in sinceritate si dragoste in Hristos si incearca sa semene vrajmasie si dihonie deoarece uraste binele. De aceea va spun: vrajmasul nu va lasa in pace aceste legaturi de sinceritate si simplitate pe care le aveti intre voi ca parintii fata de copii. De multe ori a izbutit sa desparta si pe sfinti. Cu toate acestea, va spun: daca vom incerca sa pastram totdeauna intre noi simplitatea si sinceritatea si daca ne descoperim gandurile, nu va putea face nimic. Hotararea de a ne descoperi de bunavoie gandurile unul altuia va distruge rautatea lui.
* Altceva este marturisirea [spovedania] si altceva descoperirea gandurilor. Sfintii Parinti spun ca atunci cand nu avem la cine sa ne marturisim, putem alege un frate de acelasi suflet cu noi, caruia sa-i descoperim gandurile. Cu alte cuvinte, gandurile noastre le putem spovedi (adica spune) si omului care n-are preotie (ca sa ne dea sfat), dar nu si pacatele noastre ca sa ne dea iertare.

* Pacatul nemarturisit lucreaza devastator in om si-i duce sufletul la moarte.
* Despartirea trupeasca nu distruge unirea duhovniceasca dintre doi oameni, legati prin dragostea in Hristos, care este lucrul cel mai de pret din lume.
* Nu te preocupa niciodată ce vor spune oamenii care nu au o gandire crestineasca.
* Sa nu plecati din biserica mai inainte de a se termina Liturghia, pentru ca veti pierde harul ce-l primiti. Mai putina paguba pricinuiesti sufletului tau daca mergi mai tarziu la biserica si ramai pana la sfarsit, decat atunci cand pleci mai inainte de terminarea Dumnezeiestii Liturghii.
* Cand intri in biserica, sa-ti aduci aminte ca ea este casa lui Dumnezeu. Sa stai in ea cugetand neincetat in mintea ta ca te afli in casa Lui. Si sa nu lasi nici o clipa sa fuga din mintea ta gandul ca Dumnezeu Se afla alaturi de tine. Si sa nu-ti ingadui niciodata, sub nici un motiv, vreo libertate si vreun confort in miscarile tale, cat timp te afli inlauntrul bisericii.
* Fiecare om trebuie sa treaca o perioada de timp prin mahniri, incercari si razboaie. Grea si dureroasa este starea aceasta… Despre ea vorbeste psalmul: "Dureri ca ale aceleia ce naste" (Ps. 47, 6). Orice om, atunci cand se naste duhovniceste in viata cea noua, incearca durere, dar incet-incet merge catre alinare. Cel ce nu trece in lume prin aceste "dureri ca ale aceleia ce naste", le va trece in manastire. Si voi la fel. Aceste dureri alcatuiesc razboiul impotriva patimilor. Patimile se vor rascula, vrajmasul nu va va lasa linistiti. Aici trebuie rabdare. Trebuie sa va rabdati pe voi insiva! Nu dezertati! Sa stiti ca patimile sunt greu de inlaturat…
* Cu cat traiesti mai atent si mai aspru, cu atat mai salbatic te ataca vrajmasul. Incearca sa te traga in pacat mai ales in sarbatori. Sa le astepti pe toate. Sa fii pregatit pentru toate… Domnul este indurator. Sarbatorile pricinuiesc daruri. Si voi veti lua ceva si va veti incredinta de asta dupa multi ani, poate chiar dupa 40 de ani… Atunci veti intelege ce dar v-a trimis Domnul in sarbatoarea cutare.
* Gandurile indoielii, precum si cele rusinoase si de hula, trebuie sa le dispretuiti. Sa nu le dati nici o importanta! Dispretuiti-le! Si atunci vrajmasul diavol nu va mai rezista, ci va fugi. Diavolul nu rezista dispretului, deoarece a fost calcat. Dar daca incepeti totusi acest dialog cu gandurile (nu uitati ca gandurile aceste nu sunt ale voastre, ci ale vrajmasului, venite din afara), diavolul va va aduce atatea ganduri, incat va vor incovoia si asa va vor "intuneca".
* Să nu dati importanta faptului ca dupa Sfanta Impartasanie va vin multe ganduri urate şi dorinte rele. Satana va lupta mai tare in aceasta zi, ca sa va pierdeti folosul ce l-ati primit. (…) Si sa nu spuneti niciodata: "Maine ma voi impartasi", ci: "Daca Domnul se va milostivi si ma va invrednici, ma voi impartasi".
* Cand te tulbura ganduri de frica pentru mahnirile ce vor urma, sa nu incepi sa vorbesti cu ele, ci sa spui simplu: Faca-se voia Domnului! Si asta te va umple de liniste.
* Toate faptele noastre cele bune trebuie sa fie incercate, adica probate daca sunt cu adevarat dupa Dumnezeu. Toate, chiar si credinta noastra. Incercarea se face prin amaraciuni si suferinte.
* Mandria este urmata la fiecare pas de desfranare. Asadar este bine sa ne osandim pe noi insine si sa ne smerim. Multi urca spre cer, ducand cu ei multe osteneli si izbanzi, dar nu vor sa se smereasca. Si asta este o rana. RANA MONAHISMULUI CONTEMPORAN. Asadar, smeriti-va!
* Se cere sa ne osandim pe noi insine pentru slabiciunile noastre, ca sa ne smerim, fara sa ajungem insa la nimicire de sine si deznadejde. Niciodata nu trebuie sa deznadajduim, orice s-ar intampla. In razboiul impotriva patimilor, noi ne osandim pe noi insine, ne pocaim, ne smerim si continuam sa ne luptam, chiar daca suntem biruiti de ele. Si asa mergem inainte fara indoiala. Numai asta ne ramane: SMERENIA, deoarece vremea asprilor nevoitori ascetici a trecut si, precum se vede nu se mai intoarce.
* Nu trebuie sa deznadajduim niciodata. Sa nu uitam ca si in cele mai infricosatoare caderi se ascunde mila cea nesfarsita a Domnului. Intr-un chip de neinteles si de nepatruns noua, Domnul "ne zideste". Chiar si pierderea parintilor duhovnicesti este, in planurile sfinte ale lui Dumnezeu, pentru mantuirea noastra.
* Toata viata noastra este o TAINA. Iar taina aceasta o cunoaste numai Dumnezeu. In viata nimic nu este intamplator, ci toate sunt randuite de Pronia lui Dumnezeu. Noi insa nu ne dam seama de importanta diferitelor intamplari. In fata noastra se afla multe cutiute fara chei, care sunt diferitele evenimente ce ni se petrec in vaita. Iar toate acestea au un inteles foarte adanc. Acum poate ca multe dintre ele sunt de neinteles, insa vi se vor descoperi incet-incet in viitor.
* Am observat in viata mea ca problemele de nedezlegat si intamplarile de neinteles se deslusesc de la sine. Uneori mai repede, alteori dupa mai multi ani. De aceea, niciodata n-am staruit sa le explic, deoarece am crezut ca odata mi se vor descoperi. Si intr-adevar, Domnul mi-a trimis dezlegarea indoielilor la vremea potrivita.
* Sa cereti Duh. Duhul Cel de viata datator, caci litera ucide.
* Evanghelia si, in general, Sfintele Scripturi sunt pline de taine. In ele se afla un adanc necercetat de intelesuri. Nu este cu putinta sa le inteleaga cineva pe toate. Precum la ceapa mai intai se scoate o foaie, apoi a doua, a treia, si asa mai departe, la fel se intampla si cu cercetarea Scripturii. Intelegem ceva, dar imediat ne dam seama ca dincolo de ceea ce intelegem se ascunde ceva si mai adanc. Acest inteles ascuns si tainic ni se deschide pe masura curatiei mintii noastre, unuia mai mult, altuia mai putin. Dar si putinul [acela care se descopera] este destul pentru viata. Prin aceasta metoda, Dumnezeu lumineaza mai ales mintile nevoitorilor lui.
* Mintea se lumineaza atunci cand se indeletniceste cu cercetarea Scripturilor si cu rugaciunea. In timp ce, afundandu-se in cele pamantesti se face grea si neputincioasa sa inteleaga cele duhovnicesti. De asemenea este absolut necesar sa cercetam cartile duhovnicesti ca sa ne ajute sa ne luptam si sa biruim patimile. Iar patimile le biruim usor atunci cand sunt numai in gand. Cand trec in cuvinte si in fapte, se inradacineaza. Atunci dezradacinarea lor este foarte grea, daca nu chiar imposibila. Toata viata monahului este o lupta cu gandurile sale si de aceea este nevoie de Rugaciunea lui Iisus. Cine nu s-a unit cu Domnul Iisus aici, nu se va uni cu El niciodata, spune Sfantul Simeon Noul Teolog. Cuvinte infricosatoare!
* Domnul nu lasa pe om sa-si vada aceasta calatorie suitoare. Deoarece stie ca, atunci cand omul se increde in sporirea sa, in aceeasi clipa se si mandreste. Si unde este mandrie, este si cadere cumplita.
* Sa paziti TACEREA cat puteti de mult. Dar cand sunteti intrebati, chiar si in biserica, sa raspundeti fara sa va intaratati sau sa va posomorati.
* Celui care flecareste nu-i este cu putinta sa traiasca in trezvie. Acesta va avea in permanenta imprastierea mintii. Din tacere se naste linistea, iar din liniste rugaciunea. Este cu putinta sa se roage omul care are mintea imprastiata? Ia aminte! Viata cu trezvie si atentie inlesneste rugaciunea si ne duce aproape de Dumnezeu. Ia aminte la tine insuti! Tacerea este o nevointa! Cel ce se da pe sine acestei nevointe sa se pregateasca de mahniri, pentru ca tacerea nu se dobandeste nici repede, nici usor.
* In fiecare seara sa va cercetati pe voi insiva si sa va pocaiti de pacatele voastre. Cercetarea vietii noastre ne povatuieste la cunoasterea neputintei noastre si la pocainta. Iar pocainta ne povatuieste la neincetata pomenire a lui Dumnezeu si a mortii. De noi depinde inceperea unei vieti de atentie si trezvie.
* Frica de lume si de viata lumeasca este o frica mantuitoare. Fugiti de acest monstru infricosator, adica de lume! Dumnezeu sa va ajute sa fugiti de ea cu totul. Sa va temeti numai de pacat.
* Pentru noi, care in lume ne-am obisnuit sa ne sculam tarziu, utrenia este legea cea mai grea a vietii monahale. De aceea nu trebuie sa ne ingaduim delasarea nici chiar in primele zile. Neglijarea utreniei si alte diferite slabiciuni vin din LIPSA HOTARARII. Se cuvine sa luam hotararea sa facem ceea ce trebuie, oricat de mult ne-ar costa. Atunci cand tinem astfel de hotarari, si Dumnezeu ne ajuta. V-ati hotarat sa lasati lumea. Iata ca Dumnezeu v-a ajutat si ati lasat-o. La fel se intampla in orice fel de imprejurare.
* Nu trebuie sa ne lipim de cele pamantesti, chiar de ni se vor parea de mare pret. Oricarui lucru pamantesc sa-i dai valoarea lui pamanteasca. Insa numai una are intr-adevar mare valoare: MANTUIREA SUFLETULUI NOSTRU. Toate celelalte sunt desarte. Aici, pe pamant, toate sunt nesigure. Gandul nostru sa fie atintit si pironit in Dumnezeu si in viata vesnica. Toate cele pamantesti vor trece.
* Veti slugari si atunci veti intelege mai bine ca sub pielea oii se ascunde fiara, adica LUMEA. Uneori ni se arata frumoasa, plina de flori si oamenii alearga sa se desfateze de frumusetea ei. Dar atunci fiara-lume isi scoate masca si ii inghite. Nu va inselati cu aceste ademeniri ale ei, ci luati aminte ca numai pielea este de oaie!
* Domnul ne-a fagaduit ca ne va ierta pacatele daca ne pocaim, iar nu ca vom trai si maine. De aceea, este absolut necesar ca in oricare din situatii, bune sau rele, sa pazim poruncile si datoriile noastre, fara sa uitam vreodata cuvintele: "Iata, ACUM este vremea potrivita, iata, ACUM este vremea mantuirii".
(din: Staretul Varsanufie de la Optina, "Sfaturi către monahi şi omilii către mireni", Editura Egumenita, 2003)
http://parerea_mea.ablog.ro/2006-11-17/ce-este-mantuirea.html#axzz1dM7zAttP
Ce este mantuirea ?
Cuvantul "mantuire" are sensul de salvare sau rascumparare; sa vedem insa ce ne spune Biblia. a. Necesitatea mantuirii Ca sa intelegem necesitatea mantuirii, sa privim putin in timp, inainte de crearea pamantului, la ingerii lui Dumnezeu. Acestia au fost creati (Ps:148:5 ) de Domnul Isus (Ioan 1:3) si, ca orice fiinta creata, ei sunt obiectul judecatii (1Cor 6:3). Starea in care au fost creati ingerii, a fost cea de sfinti. Ingerii sunt nemuritori si nu se inmultesc (Mat 22:30), ei sunt creaturi superioare omului, iar numarul lor este imens si sunt organizati intr-o ierarhie : arhangheli, ingeri domnitori,conducatori ,heruvimi, serafimi. Lucrarea lor este de slujire, in relatia cu Dumnezeu, in lucrarea Domnului Isus si in relatia cu Biserica. Am spus aceste lucruri ca sa intelegem mai bine de unde apare necesitatea de mantuire pentru oameni. In Ezechiel, capitolul 28:12-19, Sfanta Scriptura ne vorbeste despre Satan sau Lucifer ( in latina, purtator de lumina); el era de o frumusete deosebita, avand pozitia de heruvim ocrotitor; din nefericire, el a vrut sa fie independent si s-a umplut de mandrie din pricina frumusetii sale. Din acel moment, Diavolul sau Beelzebul (Mat 10:25), sau "stapanitorul lumii acesteia" (Ioan 14:30), domnul puterii vazduhului( Efes2:2), este dusmanul lui Dumnezeu, lucrand cu furie pentru a rasturna planurile lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu l-a creat pe om, Satan a intervenit in creatia lui Dumnezeu, punandu-si amprenta asupra omului prin faptul ca l-a influentat sa pacatuiasca. Dumnezeu crease deja pe om dupa chipul si asemanarea Lui ( Gen 1:27), din tarana pamantului ( Gen 2:7); l-a pus in gradina Edenului, binecuvantandu-l si pretinzandu-i ascultare, la porunca de-a nu manca dintr-un singur pom din gradina : " Pomul cunostintei binelui si raului". Omul, influentat de Satan (Gen cap 3 ), pacatuieste, neascultand de porunca Domnului si mancand din acest pom. In felul acesta, el va atrage pedeapsa asupra lui (Adam si Eva) si asupra tuturor oamenilor din toate timpurile, pedeapsa ce inseamna moartea vesnica, adica despartirea de Dumnezeu. Mantuirea sau salvarea omului de la pedeapsa vesnica, a fost izvorata din Dumnezeu, din vesnicii, prin Domnul Isus Cristos, fiul Sau. Inca din Gen 3:15, Dumnezeu ii vorbeste lui Satan despre rezolvarea mantuirii prin" samanta ei"( adica samanta femeii,cu referire la Domnul Isus), planul lui Dumnezeu fiind pregatit din vesnicii pentru omenire. Satan este realitatea maligna, intotdeauna ostil lui Dumnezeu si oamenilor lui Dumnezeu. Dar el a fost deja infrant, cum vom vedea mai tarziu, prin viata, moartea si invierea lui Cristos aceasta infrangere devenind evidenta si definitiva la sfarsitul veacurilor. Acum, intelegand bine necesitatea mantuirii, sa trecem mai departe si sa privim la cateva intelesuri ale cuvantului "mantuire" asa cum le gasim in Sfanta Scriptura:

b. Mantuirea in Vechiul Testament Principalul cuvant ebraic tradus prin mantuire este "yesa" si derivatele lui. Intelesul de baza al cuvantului este "a duce la loc larg" (Ps 18 :36;66:12); chiar de la inceput, acest cuvant are sensul metaforic de " libertate fara limite", incluzand mijloacele prin care se realizeaza aceasta - adica, eliberarea de factorii care constrang pe cineva si-l ingradesc.Referirea aceasta se poate face la eliberarea sau salvarea de la o boala ( Is 38:20, v9), izbavirea de un necaz (Ier.30:7) sau de dusmani(2 Sam3:18, Ps 44:7). In marea majoritate a pasajelor, Dumnezeu este autorul mantuirii. Astfel, Dumnezeu Isi izbaveste turma Lui (Ezech 34:22), El Isi scapa poporul (Osea13:10-14), nu este nici un alt Mantuitorin afara de El (Is43:11), El este un loc de scapare si Mantuitorul poporului Sau (2Sam 22:3). Marele exemplu normativ al izbavirii mantuitoare a lui Dumnezeu, este Exodul (Exod 12:40-14:31). Izbavirea din sclavia Egiptului, prin interventia lui Dumnezeu de la Marea Rosie, a avut un rol determinant asupra intregii conceptii ulterioare a lui Israel cu privire la natura si activitatea lui Dumnezeu. Astfel, notiunea de mantuire s-a nascut din exodul lui Israel din Egipt, eveniment care a fost marcat de faptele marete de izbavire pe care Dumnezeu le-a facut in istorie.

c. "Mantuirea" ca si "rascumparare" Ar mai trebui mentionati si alti termeni,exemplu cuvantul din ebraica "soteria" cu intelesul de "a rascumpara"," a recupera un bun care a cazut in maini straine" , "a cumpara inapoi deseori prin efectuarea unei plati". In vechime, rascumpararea inseamna eliberare de un rau prin platirea unui pret. Este mai mult decat o simpla eliberare. Astfel, prinzonierii de razboi pot fi eliberati prin platirea unui pret numit "pret de rascumparare" In acest context moartea lui Cristos pe cruce poate fi considerata" o rascumparare pentru multi"( Marcu 10:45). Isus invatase pe primii crestini ca "oricine traieste in pacat este rob al pacatului" (Ioan 8:34). In aceasta idee, Pavel poate sa se considere pe sine " pamantesc , vandut rob pacatului" (Rom7:14),vandut ca de catre un stapan de sclavi plin de cruzime. El le aminteste crestinilor din Roma ca, mai demult, ei fusesera "robi ai pacatului" (Rom 6:17). Din alt punct de vedere, oamenii erau sub pedeapsa mortii din pricina pacatelor lor. (Rom6:23).Pacatosii sunt sortiti mortii.Oricum am privi lucrurile, lumea din toate timpurile se vede pe sine intr-o cautare disperata a rascumpararii. Fara rascumparare, robia avea sa continue si pedeapsa cu moartea avea sa fie dusa la indeplinire.Crucea lui Hristos, vazuta in acest cadru, este pretul platit pentru eliberarea robilor si pentru a reda celor condamnati libertatea. Termenul caracteristic din Noul Testament, echivalent cu rascumparare, este apolytrosis, un cuvant care, de altfel, apare relativ rar. Este intalnit de 10 ori in Noul Testament, dar se pare ca se mai gasesc opt alte aparitii in intreaga literatura greaca . Acest lucru poate sa exprime convingerea primilor crestini ca rascumpararea prin Isus este unica . Nu inseamna asa cum au crezut unii, ca ei intelegeau rascumpararea doar ca o "eliberare". Pentru eliberare ei foloseau termenul "rhyomai": scapare. Dar apolitrosis inseamna eliberare pe baza platirii unui pret, iar acel pret este moartea reconciliatoare a Mantuitorului. Cand citim despre "rascumpararea prin sangele Lui" (Efes 1:7), sangele lui Cristos este, in mod clar, considerat pretul de rascumparare. Daca privim si in Noul Testament la cuvantul "mantuire", putem sa intelegem si mai clar ce cuprinde aceastq notiune.

d."Mantuire" in Noul Testament Daca privim in Noul Testament la Luca 19:9, cuvantul "mantuire" poate sa se refere ori la Insusi Domnul Isus Hristos, ca o personificare a mantuirii care ii ofera iertare lui Zacheu, ori la ceea ce este vizibil in urma transformarii care a avut loc in viata vamesului. Domnul nostru foloseste verbul " a mantui" si alte cuvinte inrudite, pentru a arata, in primul rand, care I-a fost scopul venirii Lui pe pamant ( Marcu 3:4, Luca 4:18, Mat. 18:1, Luca 9:56, Mat.20:28) iar in cel de-al doilea rand, pentru a arata ce se cere din partea omului ( Marcu 8:35,Luca 7:50, 8:12,13:24, Mat 10:22). Marturia pe care au depus-o altii cu privire la activitatea mantuitoare a Domnului este atat indirecta (Marcu 15:31), cat si directa (Matei 8:17). Dar nu trebuie uitat ca, de asemenea, exista si marturia propriului Sau Nume. (Matei 1:21-23) Toate aceste marturii, ne sugereaza ca mantuirea se gaseste in Persoana si in lucrarea lui Hristos si, in special, in moartea Lui. Omul este mantuit prin actiunea lui Dumnezeu in istorie, prin persoana Domnului Isus Cristos (Rom 4:25; 5:10

Eu pedeoparte sunt de acord cu secretsisecret.dar cu Rebeca nu sunt de acord.la ce bun poti sa mergi la perot sa te,, spovaduiesti'' (marturisesti)... Poti si singur sa-i spui domnului ce ai pe inima. poti sa-i marturisesti pacatele ...Si eu cred-ca daca te-ai duce la un Pastor Ortodox sa intrebi,,care e calea ce deapta''? iti
vaspune,, sigur ortodoxia ''. Teai duce la un Pastor cinzecist el iti va spune,, sigur Cinsezmul...Eu cred ca tu ar trebui sa alegi nu preotul.Tu vei sta in fata lui Dumnezeu ci nu preotul in locul tau. Sper sa-i fost de folos!

Am râs mult la răspunsul tău.

Daca aveam nevoie de ce-mi spui tu aici, cautam pe google. m-ai bombardat cu niste chestii pe care in mod sigur nu le voi citi.

Isus este Calea,Adevarul si Viata. Daca Il iubesti pe Dumnezeu,asculti de Cuvantul Sau,ai o relatie personala cu El, prin rugaciune, prin frecventarea unei biserici.Domnul Isus te va intreba ce ai facut pentru El.

,, Când va veni Fiul omului în slava Sa cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale.
Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.
Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.
Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit;
am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine."
Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut?
Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat?
Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?"
Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut."
Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui
Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau;
am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine."
Atunci Îi vor răspunde şi ei: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând, sau fiindu-Ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă, şi nu Ţi-am slujit?"
Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut."
Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică."

Mă câte citate de 5 kilometri aţi pus aici?
Pentru mine calea cea dreaptă nu există, sunt stângaci.

Daca spre varful muntelui duc mai multe poteci? pe care o alegi? de unde stii care e mai dreapta? dupa indicatoare nu? si cea mai sigura. daca intre timp a trecut un prost si a miscat indicatorul, ce faci? te iei dupa toti ceilalti nu? sau urmezi calea ta?

Calea cea dreapta e ceea ce ai tu in suflet, in minte si ceea ce crezi. Eu sunt ortodoxa, dar nu prea le am cu religia ortodoxa. Mai multe stiu despre penticostali. In fine, eu ma ghidez dupa ceea ce cred eu.

Doar Biserica Crestin Ortodoxa reprezinta Calea Dreapta, calea spre mantuire! Celalalte secte sunt doar false drumuri ce duc oamenii direct in iad!

Prof de religie: "Pentru că Iisus a împărțit o singură religie în lume și aceasta a ajuns din cauza oamenilor să aibă mai multe ramuri, dar nici una nefiind complet adevărată"
profesorul tau de religie se referea ca nicuna dintre "ramuri", secte, nu este complet adavarata! Acestea ademenesc oamenii prin minciuna si bani, iar apoi vor arde impreuna in focurile iadului.
Daca ai avea putina cultura generala nu ai spune ca "multi preoti/teologi in general sunt prea prostii" pentru ca acesti oameni au din toate punctele de vedere, o pregatire mult mai buna decat tine.
Referitor la o alta tampenie pe care ai spus-o, "Nici o religie nu e adevărată" sunt foarte sigur ca eu daca te intreb pe tine ceva din istoria religiilor, nu stii nici macar sa-mi spui cate secte sunt, prin ce se caracterizeaza, cine le-a promovat, prin ce se diferentiaza de celelalte, ce origine au etc etc etc etc.
Fa 3 ani la seminar, exista si pentru fete, in acz ca nu stiai, apoi 4 ani la Fac. de Teologie, un master si un doctorat, apoi nu cred ca vei mai spune, "Mulți preoți/teologi în general sunt prea proști". Sau macar vei avea o pregatire necesara si vei putea sa iti argumnetezi vorbele cu dovezi clare, nu vorbe in vant, ca acum. Daca vrei sa ai ceva de spun, undeva, intai documenteaza-te
Pacat ca exista persoane care necunoascand un subiect, se gasesc sa vorbeasca fara sa aiba macar o minima pregatire