Exista surse care sa confirme canonicitatea Vechiului Testament?

O biserica poate considera canonic ce vrea muschii ei.

Cocilile ecumenice din perioada evului mediu au stabilit Canonul Bibliei inca inainte de separarea celor doua religii traditionaliste. Pentru amanunte cauta pe net.

Http://ro.wikipedia.org/wiki/Canon_biblic#Canoanele_oficiale_ale_Bibliei

Canonul Noului Testament.

Atat ca niciun conciliu ecumenic nu a stabilit canonul Noului Testament.

Pentateuhul samaritean. Versiunea numită Pentateuhul samaritean este foarte veche. După cum arată numele, ea cuprinde numai primele cinci cărţi ale Scripturilor ebraice. Această versiune este, de fapt, o transliterare a textului ebraic potrivit alfabetului samaritean, care avea la bază vechiul alfabet ebraic. Ea este de folos deoarece arată cum era textul ebraic la acea dată. Această transliterare a fost făcută de samariteni, care erau descendenţii celor ce rămăseseră în Samaria după cucerirea celor zece triburi ale lui Israel în 740 î.e.n., precum şi ai străinilor aduşi atunci în Samaria de către asirieni. Samaritenii au amestecat închinarea practicată în Israel cu închinarea adusă zeităţilor lor păgâne şi au acceptat Pentateuhul. După cât se pare, transliterarea pe care au făcut-o ei datează din secolul al IV-lea î.e.n., deşi unii specialişti consideră că aceasta a fost realizată abia în secolul al II-lea î.e.n. Când citeau textul, ei pronunţau de fapt în ebraică. Deşi textul conţine aproximativ 6 000 de abateri de la originalul ebraic, multe dintre ele sunt minore. Puţine copii manuscrise existente astăzi au fost realizate înainte de secolul al XIII-lea e.n. În unele note de subsol ale Traducerii lumii noi se face referire la Pentateuhul samaritean.
Targumurile arameice. Targum este un cuvânt arameic ce înseamnă „interpretare" sau „parafrazare". Începând din zilele lui Neemia, arameica a fost limba folosită de mulţi iudei care locuiau pe teritoriul Persiei. De aceea a fost necesar ca, atunci când se citea din Scripturile ebraice, să se facă şi traducerea în arameică. Se crede că forma definitivă a acestor traduceri, cea pe care o cunoaştem astăzi, nu datează mai devreme de secolul al V-lea e.n. Deşi nu sunt traduceri exacte, ci parafrazări ale textului ebraic, ele oferă multe informaţii cu privire la textul ebraic şi contribuie la înţelegerea unor pasaje dificile. În unele note de subsol ale Traducerii lumii noi se face referire la targumuri.
Septuaginta. Cea mai importantă dintre vechile versiuni ale Scripturilor ebraice şi prima traducere propriu-zisă din ebraică este Septuaginta (care înseamnă „Cei şaptezeci"). Potrivit tradiţiei, această traducere în limba greacă a fost începută în jurul anului 280 î.e.n. de 72 de erudiţi iudei din Alexandria (Egipt). Mai târziu, dintr-un motiv oarecare, a început să fie folosit numărul 70 şi astfel traducerea a fost numită Septuaginta. Din câte se pare, ea a fost terminată în secolul al II-lea î.e.n. Septuaginta a fost Sfânta Scriptură a iudeilor vorbitori de limbă greacă, fiind folosită pe scară largă până în zilele lui Isus şi ale apostolilor săi. În Scripturile greceşti creştine, majoritatea celor 320 de citate directe, precum şi toate cele aproximativ 890 de alte citate şi referinţe la Scripturile ebraice au la bază Septuaginta.
Numeroase fragmente din Septuaginta scrise pe papirus sunt disponibile şi astăzi pentru a fi studiate. Ele sunt valoroase deoarece aparţin perioadei de început a erei creştine şi, deşi de cele mai multe ori nu conţin decât câteva versete sau capitole, ele ajută la clarificarea textului Septuagintei. Papirusul Fouad 266 a fost descoperit în Egipt şi s-a stabilit că datează din secolul I î.e.n. El conţine porţiuni din cărţile Geneza şi Deuteronomul. În fragmentele din Geneza, numele divin nu apare din cauză că textul este conservat doar parţial. Însă în cartea Deuteronomul acesta apare în diferite locuri, fiind scris cu litere ebraice pătrate în interiorul textului grecesc. Alte papirusuri datează aproximativ din secolul al IV-lea e.n., când manuscrisele începuseră să fie scrise pe velin, un fel de pergament fin şi mai rezistent, făcut de obicei din piele de viţel, de miel sau de capră.