Hei, TPU, dacă astăzi am avut o experiență care m-a traumatizat profund dar făcut și să reflect asupra vieții și mai ales a bătrâneții și să realizez că eu am o soartă de a rămâne sau chiar fi mai singură în viață... Îmi spun că dacă nu o să mă descurc să trăiesc singură la bătrânețe, să mă descurc și o să mă chinui, nu ar fi mai bine să încerc să mor mai de acum, mai la tinerețe?
Iar dacă aș avea ca și motiv de dus, acest argument "frica de bătrânețe", nu ar fi suficient pentru Domnul încât să mă ierte, nope?!
Sincer, ce pot face în viața asta ca să mă duc de pe lumea asta, fără păcatul sinuciderii și evident fără chin și durere?

Soarta ne-o facem singuri!
De soarta noastra nu depinde nimeni si nimic, doar decizia noastra!
Ceea ce tu decii azi te poate infleunta toata viata si cu siguranta ca poti sa-ti faci o viata frumoasa si fericita daca alegi acest lucru.

la acest moment tu ai nevoie de un medic psihiatru, fiindca ai o problema psihica foarte grava, daca ai ajuns sa ai ganduri de sinucidere, asadar o internare la psihiatrie si luni bune de tratament si terapie ti-ar fi de folos, ca sa te indrepti si sa gandesti diferit (ceea ce la acest moment se vede clar ca esti grav afectata).

Am fost și nu se rezolvă nimic, stai liniștită, că psihiatrii nu sunt Dumnezeu, iți dau o pastilă și cam aia e. Și pastila psihiatrică, pentru cunoștința voastră care tot vă bazați pe ea, ca și când ar fi Dumnezeu, ei bine nu e. E dacă vrei ca analgezicul pentru femeia la menstruație, te ține vie în criza existențială, la fel cum pe noi fetele ne doare burta în zilele magice și cu analgezicul ne diminuează durerea, cam atât.

Eu îți propun sa trăiești prezentul, sa faci ceva pentru tine, că degeaba visezi la viață de după, trăiește o tu pe asta, lasă fanteziile, ai soție, copii? Job? Faci sala? Citești cărți de știință?

Sinuciderea e cel mai mare pacat orice ar fi si nu exista scuza pentru asta. Trebuie sa iti pui increderea in Dumnezeu, sa-ti predai viata Lui cu credinta. Normal ca tu nu poti duce multele greutati ale vietii. De asta trebuie sa iti predai greutatile Lui.

Dvs. va indragostiti din cate observ de propriile ganduri.

O sa fiu cat mai succint:
Necazurile le cream si percepem din pricina firii noastre cazute, inlauntrul sufletului nostru striga durerea departarii de Dumnezeu.

Dumnezeu s-a intrupat tocmai pentru ca aceasta bariera provocata de coruperea firii umane de catre pacat sa poata fi trecuta de catre noi prin Harul Sau.

In concluzie, ori de cate ori avem un necaz, o durere, o nepricepere trebuie sa cautam raspuns la Cel ce este Calea, Adevarul si Viata, care prin rugaciunea noastra isi arata Marea Mila fata de oameni, inca din viata noastra biologica.

Fii optimista.
Pesimistul zice ca mai rau de atat nu se poate.

Băi Ray, ce pnm, ție a ajunge piele și os, făcând pe tine și mergând în baston ți se pare fantezie?! E la naiba, din păcate, cel mai mare ADEVĂR. Bătrânețea vine peste noi, toți, să nu crezi că peste tine nu, iar din păcate, peste mine vine oricum prea repede că am hipotiroidism. Și cred că în întrebare am spus toate fricile mele, care la fel, din păcate sunt destul de adevărate. Voi ajunge la bătrânețe, căci de obicei așa și e în viață, oamenii reflexivi, depresivi, deși își doresc să plece mai repede de pe lumea asta, tocmai ei, pleacă ultimii din păcate. Deci îmi cunosc destinul și viitorul, mai ales că și linia palmei și a vieții îmi spune că o să am o viață lungă și chiar fără linia fericirii și a destinului( care înseamnă bani) deci e clar. Voi avea o viață lungă, fără prea mulți bani, solitară și clar nefericită. Iar acum, da, nu e nicio problemă, slavă Domnului încă o mai am pe mama, pe bunica (deși e pe ducă) și am mâini și picioare și cap ca să mă pot descurca singură. Dar tu nu pricepi, fiind bărbat, oricum nu pricepi, voi bărbații nu aveți frici deci și de ar fi să trăiți singuri, e ok, însă eu sunt femeie și am multe frici (de la a sta singură în casă, chiar și de ar fi la bloc cu interfon, până la gândacii de bucătărie și multe alte frici) și pe lângă faptul că voi trăi singură după moartea mamei, voi trăi singură și bătrână adică (șubrezită) adică atunci nu o să mai pot face tot ce fac azi, cât de cât cu ușurință (precum urcatul scărilor, căratul cumpărăturilor, călcatul, spălatul, gătitul, dar mai ales depinsul de cineva dacă voi ajunge cu boli psihice sau degenerative la bătrânețe și nu mă voi mai putea descurca singură) și da, nu știu ce știi tu despre genetică, dar dacă bunică-mea are demență și parkinson, e posibil să le dezvolt și eu. Dar doar că eu nu o să am ce are ea, adică copii lângă ea și chiar nepoți care să mă ajute la bătrânețe.
Ia gândește-te acum, ți se mai pare fantezie, acest scenariu tragic?! Nu prea cred.
Deci despre ce fantezie vorbim aici? Despre procesul natural biologic, cel de îmbătrânire?!
Și crede-mă nu e un fantezie. Fantezie ar fi fost dacă m-aș fi gândit la propria moarte, și chiar se întâmpla. Dar nu am șanse de așa ceva. Dar din păcate, nu știu dacă ai observat, dar fix nouă, oamenilor reflexivi, solitari, leneși, depresivi și plini de gânduri negre, care ne dorim să murim primii, fix nouă ne e dat să trăim cel mai mult. Așa că, despre ce fantezie vorbim? Că sigur voi îmbătrâni și din păcate îmbătrânirea nu prea vine cu nimic bun. E un mit aia cu "bătrân, dar înțelept" Mai bine zis "bătrând și ramolit".

Eu am încredere în El. Sincer, dacă mă întrebați pe mine, doar pentru El mai stau prin lumea asta, că în rest nu-mi place nimic la lumea asta. Dar aștept să văd dacă prind și eu un rând în Rai sau ba, așa că de aia nu mă sinucid, o dată, iar alt motiv, recunosc că nu o fac nici din frică.

Dar din păcate bătrânețea vine și dacă vine sper măcar să vină cu dureri ușoare, nu grele. Căci mi-e frică de o astfel de bătrânețe. Deci am încredere în El, dar uneori nu mai pot să parcă aștept pe cineva Invizibil, cum e Dumnezeu ăsta ca să devină Vizibil sau pur și simplu să-i înțeleg "legile" unele care pur și simplu mi se pare prea dure sau nedrepte.
Uneori am obosit să văd toate răutățile și greutățile din viață ca pe "ăsta e destinul meu, asta e crucea mea". Am obosit. Uneori aș vrea doar să țip și să cred și eu că nu mi se cuvine asta sau ai ci nu să gândesc așa "mi se cuvine, că am păcătuit sau ca să mă mântui". Am obosit, am super obosit.

Încerc, dar uneori pur și simplu am obosit să cred în Invizibil. Parcă uneori aș vrea să fiu atee, uneori e mai simplude aceia. Taie, spânzură, trăiesc în legea lor și nu se mai întreabă dacă Dumnezeu chiar există sau nu, și nici nu prea le mai pasă dacă urmează drumul bun sau nu. Doar trăiesc pur și simplu.

Trebuie sa le primim pe toate cu bucurie pentru ca stim ce ne asteapta la sfarsit.

Ai de ales,te sinucizi,crezi in Dumnezeu,sau îți creezi un scop,sens în viața asta, Camus spunea să fii conștient de tine și să vb cu tine, sa te auto descoperi, in același timp sa nu fii lacom, avar iar cele mai importante momente sunt cele cu cei dragi

Cel mai grav e ca tu predai copiilor.
Iesi te rog din starea asta cat mai rapid!
Mergi te rog la psiholog (NU psihiatru) si discuta temerila tale acolo.
Poti merge si la Biserica, spui o rugaciune, asculti slujba, mai prinzi o idee buna, ceva. N-are cum sa-ti strice.

Asa e, psihiatrii stiu doar sa prescrie pastile, medicamente care omoara vocea aceea interioara, exact acel ceva care ne conecteaza cu Divinitatea.

Am fost, și la, și la. Și iar începeți cu prostiile voastre?!
N-am înțeles?! Adică dacă un medic e medic și alege să lucreze pe nutriție, că da, poate fix aia îl și atrage, scrie undeva în Univers că trebuie să fie musai și slab?!
La fel și în domeniul meu?! Scrie undeva că trebuie să fiu vreun soare sau eu n-am voie să am depresie, anxietate și stări sufletești sau chiar să fiu negativistă doar pentru că predau în învățământ unor copii?!
Și până la urmă știi tu cine sunt eu în clasa mea, la clasă?! Poate eu aia care când ajung acasă de plàng și cad în depresie, port masca celui mai fericit om, când sunt printre acei copii.
Încetați cu aceste analogii prost ințelese. Mai ales în secolul acesta, in care totul e o afacere. Dacă ar fi să privim așa, nu contează cine unde lucră ci doar ca omul ajuns în domeniul respectiv să-și facă meseria cu brio. Dacă vin la program, dacă predau, dacă nu cer părinților ci din salariul meu aduc tot pentru a-mi preda și susține lecțiile, dacă mă perfecționez și studiez ca să fiu cea mai bună profesoară și predau bine, cred că restul nu mai contează. Și nu că ar trebui să vă dau eu vouă explicații, dar elevii mei mă adoră și eu le-am oferit totul, de la timpul, atenția, zâmbetul și chiar iubirea mea necondiționată și nu am așteptat nimic la schimb, dar am primit, am primit și eu la rându-mi atenția lor, desenele lor și chiar brațele lor încolăcite zilnic după trunchiul meu. Deci acestea fiind spuse, nu știu de ce vi se pare vouă că nu am ce să caut în învățământ, dar eu am clar evaluarea cea mai sinceră a elevilor mei, și cea care de altfel contează cel mai mult. Și fără pic de modestie sau de teamă că aș părea o lăudăroasă, vă spun că am iubirea cea mai sinceră a elevilor mei. Deci dacă am asta, nu cred că mi-am greșit meseria. Dar în fine, nu despre meseria mea vorbeam aici, ci despre grijile mele, că voi ajunge la bătrânețe singură și nu voi avea ce a avut bunica mea (adică copii și nepoți) care să-i dea o cană de apă la bătrânețe sau să o ducă la toilet. Iar dacă aceste temeri ție ți se par de psihiatrie, e too much. Uneori sunt oameni înconjurați de familie mare și care pe deasupra îi și iubesc, o chair simt ei și totuși când ajung la bătrânețe sau se gândesc la bătrânețe îi apucă groaza și panica. Dar mai ales să fii un om singur ca mine?! Și am zis clar, că acum stau chiar pasivă, slavă Domnului, acum pot de toate, am toate funcțiile și capacitățile ok, pot face totul independent și singură, dar la bătrânețe, ajungând poate chiar invalidă sau cu șalele șubrezite, cu vederea împăienjenită, surdă și cu n boli și doamne fere să mai dezvolt și boli neurodegenerative, mai ales că genetic, la noi au avut persoane în neam Parkinson, boli mentale, ce o să mă fac eu singură la 60 de ani, uitând poate și de mine, cum mă cheamă și poate chiar să uit să-mi iau pastilele?! Plus că eu sunt și așa (de altfel cum am spus singură de acum) fără tupeu și foarte timidă și știu că după ce mama mea v-a închide ochii, eu una nu voi îndrăzni să mă duc la neamuri sau să apelez la cunoscuți să mă ajute, că nu îndrăznesc, că nu doresc să-i deranjez, că așa sunt eu. Deci ia gândește-te cum ar fi un om de genul căzut pe jos la 60de ani și care pe deasupra nu va îndrăzni nici să sune pe nimeni să vină să-l ridice de pe podea. Eu ce mă fac în situația asta?! Sincer... eu zic că sunt frici destul de mari. Și motive destul de întemeiate chiar să mă rog să mă ia Domnul mai devreme, poate chiar imediat după moartea mamei, pentru că eu am spus mereu că fără mama mea, nu aș reuși să supraviețuiesc, deoarece ea m-a ajutat mereu cu telefoanele, cu programările cu tot. Eu când mama mea nu va mai fi, gândește-te că nici să mai sun la un doctor ca să-mi fac o programare nu voi mai fi în stare. Mai ales la bătrânețe, fiind și mai slabă și mai vulnerabilă și mai plină de complexe. Dacă acum că sunt în floarea vârstei și-mi este greu să-mi fac o programare sau să sun pe cineva ca să cer un mic ajutor sau favor sau serviciu, dar mai ales la bătrânețe. Deci ia zi-mi acum, dacă tu ai fi în locul meu, ai reuși să faci față unei astfel de vieți, fără să te panichezi sau chiar să te gândești măcar să mori de acum, mai tânăr, cât încă, cât de cât mai ești în puteri?! Cred că nu, sincer. Deci atunci nu mă judeca, dacă nu-mi cunoști viața și felul de a fi. Eu cred că e chiar ok, să te gândești la o variantă de a muri cât mai repede când ești neputincios. Ba chiar asta i-am spus eu unui amic, care tot se gândește la sinucidere și când îi spun ce opțiuni are pentru a supraviețui pe lumea asta, dar el spune că "nu poate" eu până și lui îi spun, că dacă nu va putea, nu va avea din ce să supraviețuiască și că mai bine, dacă el chiar crede că nu poate face nimic cu viața lui, mai bine se sinucide. Adevărul e că, viața e o jungă și nu supraviețuiesc toți, doar cei mai puternici genetic sau cei mai luptători, restul, oricum nu vor supraviețui. Deci de asta mă tem și eu, că poate nu voi supraviețui sau mă voi chinui să mor în agonie, până nu voi mai supraviețui. Deci eu una nu cred că aceste temeri sunt temeri de psihiatrie ci temeri chiar normale. Și oricine are dreptul de a găsi orice fel de rezolvare la temerile lui. Eu una doar pe asta o am în minte. Moartea mai de tânără, decât să ajung la bătrânețe singură și ramolită ca să mă chinui. Iar ceea ce pot face e doar să mă sinucid. Dar dacă o fac, ajung în iad conform stricteții ortodoxiei, că cică am pierdut nădejdea în El. Eu încerc să o am, dar gândul că o să ajung ca bunica mea, doar că fără ce are ea, adică o familie, mă turmentează zilnic. Dar oricum o dau, tot nu ajung la concluzia cea mai bună. Dacă o fac, ajung în iad, dacă nu o fac trăiesc iadul pe lumea asta și mă voi chinui. Deci? Nu cred că e nimic psihiatric. Eu cred că asta se numește viață, viața cu cele mai grele și dure teste ale ei.

N-ai inteles.
E vorba despre starea ta, care se transmite copiilor.
Nu ai cum sa-i minti, ei te simt.

Păi atunci înseamnă că nu transmit starea asta. Cum am spus, copiii mei, mă îmbrățișează zilnic, mă pupă zilnic, mă iubesc, mă adoră, îmi oferă desene zilnic și îmi dau chiar din pachețelul lor zilnic. De asta ce spui?! Dacă eram vreo tristă lângă ei, cum am mai spus, nu-și mai încolăceau zilnic brațele după mine. Și nu mai cereau îmbrățișări. Zic și eu. Deși da, aici te aprob cu starea. Eu dimineața când plec, plec pufnind și trântind și neavând chef de nimic, după ce ajung la ei, starea mea se schimbă, ei îmi aduc fericirea în viață. Deci da, poate e totuși invers, ei îmi dau buna dispoziție și mă salvează de la felul meu de a fi.

Ti-am spus ca ei te simt, dar nu ma crezi