Nu ştim sigur de ce a rostit Isus aceste cuvinte, dar el era, probabil, conştient că Dumnezeu nu-l mai proteja în acel moment, tocmai pentru ca integritatea să-i fie pe deplin încercată de către Satan. De asemenea, este posibil ca Isus să fi rostit aceste cuvinte pentru a împlini ce a fost prezis despre el în Psalmul 22:1.
"Dumnezeul Tau" este referirea catre Dumnezeu-Tatal, Cel Care L-a trimis pe Fiul Sau, adica pe Mantuitorul Hristos in lume si L-a "uns cu untdelemnul bucuriei". Cred ca trebuie pastrata in vedere trihotomia Persoanelor Sfintei Treimi: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, in acelasi timp cu unitatea si plenitudinea Treimii in aceeasi fiinta: una si nedespartita.
"Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?"
Multa vreme nu am putut intelege de Isus a spus aceste cuvinte. Dar apoi am inteles ca pe umerii Domnului Isus apasau toate pacatele lumii intregi si pentru o clipa, Dumnezeu si-a intors fata de la El, pentru ca El este sfant.
Multumesc ca ai tradus!
Eu cred ca a fost asaomnul Iisus a luat pe spatele lui pacatele lumii...miliarde si miliarde, Dumnezeu Tatal, atat a urat pacatul incat, zic eu l-a parasit pentru o clipa... daca Domnul Iisus a avut toate pacatele asupra lui. Dumnezeu Tatal, zic eu, l-a parasit pentru o clipa, cand avea toate pacatele asupra lui, fiindca El ura pacatul.
Numai bine!
Si-a pierdut credinta in Tatal Lui si are pretentia ca noi sa ramanem credinciosi...
Oare cuvintele lui Isus „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?" dovedesc lipsă de credinţă? Nicidecum. Nu ştim sigur de ce a rostit Isus aceste cuvinte, dar el era, probabil, conştient că Dumnezeu nu-l mai proteja în acel moment, tocmai pentru ca integritatea să-i fie pe deplin încercată. De asemenea, este posibil ca Isus să fi rostit aceste cuvinte pentru a împlini ce a fost prezis despre el în Psalmul 22:1 (Mat. 27:46).
Prin Întruparea Sa, Mântuitorul Hristos, păstrându-şi divinitatea, şi asumându-şi şi firea umană, El şi-a asumat şi "slăbiciunea" acestei firi în relaţia cu oamenii dar şi cu Tatăl.
Jertfa Sa după Întrupare, a fost adusă de El în relaţie cu Tatăl, ca jertfă a naturii umane, asumate în mod voluntar (deşi era Dumnezeu), şi atunci, în mod absolut logic, termenii care exprimă o aparentă inferioritate în relaţie cu Dumnezeu Tatăl, de fapt se referă la „partea umanităţii" (pe care El şi-a asumat-o în mod liber în relaţie cu Tatăl, din cauza Întrupării, deşi Fiul este egal cu Tatăl).
În "rolul" asumat de bunăvoie prin întrupare (în acelaşi timp rămânând şi Dumnezeu), El S-a jertfit şi S-a smerit, în faţa tuturor, a oamenilor, dar şi în raport cu Tatăl, pentru a duce până la capăt „rolul" asumării întregii umanităţi asupra Lui.
Dumnezeu Fiul, egal şi deofiinţă (! termen consacrat, în mod special scris legat) cu Tatăl, şi-a asumat supunerea faţă de Tatăl doar pentru că liber, şi-a asumat şi rolul de „mijlocitor", intermediar, pentru oameni.
DEADON întreabă:
anonim_4396 întreabă:
DeProfundis99 întreabă: