Intr-o lume corecta nu ar trebui sa sufere nimeni, cu atat mai putin cel care demonstreaza toleranta, ingaduinta, capacitate de a ierta. Receptorul ar trebui sa fie recunoscator si la randul lui, tolerant, ingaduitor, iertator. Dar unde e perfectiune? 
Ideea mea e ca fiecare ar trebui sa ofere exact ceea ce isi doreste. Evident ca ma refer la oameni normali cu dorinte normale
Nu ai inteles corect, eu eram persoana cu discernamant variabil, catalogata astfel de catre tine. A fost destul de ciudat sa mi se spuna asa ceva, de aia am retinut. Si am trecut peste, cu ingaduinta si nu am suferit!
Răspunde
Ordonare:
Cronologică
Răspunde
Adica, daca-ti calci niste principii ca sa ajuti un om, te umileste ulterior sau dimpotriva, te bucura caci crezi ca ai facut o fapta buna?
In prima faza ingaduinta conduce catre placeri si confort. Doar ca se castiga mai apoi pe spinarea altora. Acum depinde daca te referi la ingaduinta generala in societate, sau particulara, in familie, la locul de munca.
Ma refer la toate cele expuse de tine.Global.Ca sa nu le discutam pe fiecare in parte, caci, in final se vor reduce, probabil la aceeasi concluzie.
Apoi nu sunt de acord ca ingaduinta ar duce, macar in intentia intrebarii mele, la placeri si confort. Ma refeream daca prin sacrificiul de a accepta ceva in speranta de a modifica in bine.
Ceva in acest sens. Sigur ca suntem manati de placere si confort in prima faza.Dar cand stii clar ca este disconfort, tot in prima faza, aici era problema.
De multe ori, da. Insa fara toleranta e greu de trait in societate.
Si de multe ori, noi suntem cei care avem nevoie de ingaduinta. Exista un fel de principiu al vaselor comunicante care functioneaza in societate... nu avem mereu acelasi rol.
Asta dovedeste (mi-a zis cineva) ca toleranta nu o faci in sensul indreptarii cuiva.O faci doar din plictiseala, spre a nu-ti pierde confortul.Si nici din iubire, caci asa facand ti-ar aduce fericire.
Normal ca toti gresim si uneori suntem iertati.De cine suntem iertati? Nu stiu.Din ce motive? Nu stiu.
Daca sunt iertat numai spre confortul celuilalt (crede ca-l am la mana), nu consider asta ca pe o iertare ci ca pe o injuratura.
Ce zici de asta?
Ce pot sa zic, pentru mine lucrurile sunt mult mai simple. Acord atata ingaduinta cat imi permite confortul propriu si cum se spune, cat ma lasa inima. Nu e clar la ce fel de ingaduinta te referi... pentru ca, as nuanta, pentru cei apropiati, cei pe care ii iubesc, pot dovedi mai multa ingaduinta decat ar fi cazul, uneori. Si am banuiala ca asa suntem toti, e oarecum normal.
Ai inceput ca astia mici? Nu ti se pare de prost gust ca o persoana inteligenta sa adreseze o astfel de intrebare?
Raspunsul e situational, evident. Ca si apa, oxigenul si chiar iubirea, uneori va provoca suferinta si alteori nu... Nu poti vorbi despre asta fara sa tii cont de circumstante.
Nu te pot contrazice.Ca sunt mai pacatos decat voi toti.
Dar asta face parte din latura noastra egocentrica( noi suntem Dumnezeu, noi hotaram, noi suferim sau ne bucuram).
Intrebarea era pusa la modul IDEAL ( la religie).
Cand iert pe cineva, cand ii dau si-i pun la dispozitie tot, din dragoste crestineasca, trebuie sa sufar? Caci sigur ma va insela, asa cum mi-a dovedit viata, de pana acum.Nu vreau sa-l citez pe ' 'minciulescu'.
Dar fericirea ca ai fost mielusel? Chiar in fata balaurului.
Deci nu o lua in nume propriu! Ti s-a intamplat sa te bucuri, sa fii fericita, ca desi ai pierdut in plan sentimental, ai dus vreo persoana pe octave superioare, ca i-ai avansat spiritual?
Sau suferi cu invidie ca persoana respectiva ti-ar parea ca te-a depasit? Cam asa! Nu stiu nici sa formulez, sunt sigur ca intelegi si m-ai si ajutat prin nuantari!
Eu nu ma consider mai sau mai putin inteligent, decat prin comparatie! Sigur ca pot fi mai inteligent decat mine
Nu stiu insa ca ar putea fi situationala aprecierea, nici circumstantiala, cel putin, conceptul de iubire conceptuala( caci suntem la religie), nu poate admite suferinta prin ajutarea semenului.
Ma refer mai ales post temporal, sa zic asa! Adica, stiu ca pe moment suferi cand intri in apa inghetata sa salvezi pe cineva! Dar indiferent de rezultat, tot nefericit ai fi?
Deci ai definit circumstantele.
Poate pricep, incet, incet!
Apoi, ca mi-ai dat ideea, ti s-a intamplat vreodata ca cineva "mai tare ca tine ' sa te fi salvat dintr-o situatie cheie(a disparut apoi) si te-ai gandit daca i-ar fi provocat suferinta actul lui?
Iubirea, insa, nu cred ca provoaca suferinta, poate cea adolescentina, care este alt aspect.
Nu vezi ca eu vreau sa ma autoconving, si mi-e greu singur, ca iubirea este infailibila? Ma refer la cea spirituala!
Vreau sa-mi arati o fisura macar in afirmatia mea, suntem la religie. Iubirea nu tine cont de 'circumstante' ca altfel nu ar mai fi iubire, ar fi camatarie.
Pentru orice actiune exista o reactiune. Teoria haosului, care guverneaza viata fiintelor emotionale, spune ca reactiunea poate fi atat pozitiva cat si negativa, in functie de circumstante, indiferent de tipul actiunii. O fapta buna nu va garanta un final fericit la fel cum o fapta rea nu va garanta un deznodamant negativ. Efectul bulgarelui de zapada, butterfly effect sau cum s-o mai chema el, se refera la aceleasi lucruri. Nu ai de unde sa stii cum vor afecta universul actiunile tale. Sau tu nu ai auzit despre iubire sfarsita tragic? Nu stiu de ce toata lumea transforma iubirea in ceva magic si pur, e doar o alta forma de control.
Nu am stiut ca incerci sa te minti singur cand am postat raspunsul anterior... Iubirea e misto, nu ma asculta pe mine, sunt invidios.
Mi-am amintit un banc pe care l-am citit cu ceva ani in urma, reflecta perfect diferenta dintre intentiile noastre si deznodamantul actiunilor noastre:
"La inceputul secolului XX se duce Bula la ghicitoare. Aceasta ii spune:
– Mda… Din cauza ta vor muri multi oameni si altii vor ramane fara casa…
Pleaca Bula dezamagit, cand in drum spre casa vede un copil pe sinele de tramvai. Sare Bula, repede, il salveaza.
-Cum te cheama, puisor? a intrebat Bula.
-…Adolf, nene …Adolf Hitler."
Asa e, suntem la religie. Am observat intrebarea, nu si categoria eu sunt ratacita pe aici.
Pentru a incerca o exemplificare a ceea ce vrei sa enunti, tu cum te simti acum? sau cum te-ai simtit cand mi-ai dat acest raspuns? Te-ai bucurat, ai fost fericit pentru concesia pe care mi-ai facut-o, necontrazicandu-ma? ori ai suferit pentru ca ai cedat in fata mea, o persoana cu un discernamant variabil (dupa cum spuneai)? am nevoie de nuantari, ca sa inteleg
Ti-a provocat vreo suferinta ingaduinta fata de mine?
In ziua e azi cam DA!
Iti sacrifici timpul, uneori si sanatatea si contati de multe ori ca se profita de asta.Esti luat de fraier.
TREBUIE sa ma spunem si NU uneori, macar pentru pshicul nosru.
Daca m-as judeca pe mine personal, ceea ce nu intra in 'atributiile intrebarii', nu m-as simti fericit in nici un caz.Desi nu cred ca fac vreo favoare cuiva, nici tie.E posibil sa am discernamant variabil, poate toti au 'faze ' de astea.Dar nu ca sa ma disculp aduc asa un argument interzis, in imaginea mea despre o lume corecta.
In fapt intrebarea pe care am pus-o, se referea la o situatie neutra(in apasenta). Discutia ascultata intamplator, mi-a atras atentia si m-a bulversat.
De aia am repetat-o incercand sa aflu si alte pareri.
Si am primit! M-au pus pe ganduri.
Intrebarea asociata cu raspunsul era in acel caz ceva de genul: 'ajut pe cineva, apoi regret caci mi-am provocat un prejudiciu prin asta'.
Adica, in acest context se reduce mult aria raspunsurilor.
Tu ai gasit o fisura.
A gasit si krakilla.
Despre ce ingaduinta si suferinta discutam?
Este chiar filozofia unui mit celebru cu Paris si cele 3 zeite.
In directia asta discutam?
Pai sa spunem 'NU' e simplu, asta ne scuteste si de ajutor si de suferinta! Asa ca intrebarea isi pierde sensul.
Normalitatea nu o compar cu statistica.Nici nu o confund! Daca majoritatea bat campii, nu inseamna ca sunt si normalitate. Era un filosof, psiholog social, parca Eric Fromm, care a atras atentia ca si o societate poate fi bolnava.Desigur, nu va dura, caci boala este moarte sigura. Eu plang, cu intelepciune tampa, de situatia asta.
M-am gandit, mintea mea in gandul ei. Vreau sa-ti dau o veste foarte grava!
Pe Hitler nu l-a determinat si nu putea nimeni sa-l ajute. Povestea ta este doar o imaginatie. Hitler a fost PERFECTIUNEA in a determina Tot ce era in jurul sau. O personalitate atat de puternica, jignind idiotenia! Nu il adulez, este, recunosc un geniu al raului, dar cretin nu era.Sa nu facem din sentimente de doi bani judecati de valoare!
Ce spui acolo nu are nici o logica si nici vreo legatura cu ce am zis eu. Discutia nu era despre Hitler ci despre potentialul negativ al faptelor noastre bune. Admiratia ta fata de Hitler, total prosteasca din punctul meu de vedere, nu era subiectul discutiei. Hitler nu a fost un geniu malefic, doar un dezaxat aflat in locul nepotrivit in cel mai prost moment cu putinta. In conditii normale Hitler nu ar fi ajuns sa conduca Germania nici intr-un milion de ani...
Iubirea adevarata nu se termina niciodata tragic. Doar cea posesiva, care nu intra in aria mea de gandire pe tema teologica. Iubirea posesiva, lumeasca poate intr-adevar sa duca, daca nu obligatoriu la tragedii.De fapt, mai degraba la drame telenoveliste. Tragedia este un concept ce apartine esteticii si este un dualism apolinico -dyonisiac.
Drama poate fi si o novela facila, pentru oameni necajiti intelectual.
Ei, am inteles unde bateai. Voiam sa spun ca iubirea crestineasca nu face distinctii de acest gen, este o iubire neconditionata, care nu judeca si este imposibil sa aiba efecte negative, conform dogmelor crestine. Vorbim de concepte pure si nu de concepte alienate, cel mai adesea intalnite in planul practic.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
