Intrebare pentru cei care cred in existenta raiului si a iadului.
Dupa voi, credeti ca e corect ca un om care a fost rau toata viata sa mearga in iad si unul care a fost bun toata viata sa mearga in rai, fara ca cel rau sa primeasca o a doua sansa dupa moarte?

De ce trebuie omul rau sa sufere pentru eternitate pentru cateva rele pe care le-a facut in viata sa pe pamant? (nu toata viata pentru ca nimeni nu se naste rau, deci doar o parte din viata, partea aia in care s-a dus pe calea gresita).

De ce el nu are dreptul la o a doua sansa?
Si ca am spus asta, aici poate veni ideea de reincarnare si karma.

Prin asta ma refer la faptul ca omul care a facut rau se poate renaste si drept pedeapsa i se intampla in viata asta lucruri egal de rele cu cele pe care el le-a facut in viata anterioara.

Si la fel si cu persoana buna. De ce sa fie rasplatit pentru eternitate pentru un lucru care lui i s-a parut natural si normal? De ce sa nu i se ofere si lui bunatatea pe care el a oferit-o in viata asterioara?
De ce trebuie neaparat bunatatea asta sa fie eterna si pedeapsa sa fie eterna? Nu poate sa fie doar karma care rasplateste binele cu bine si raul cu rau?

Voi in ce credeti? Si care e parerea voastra in legatura cu teoria aceasta?

Șansele pot veni în două moduri: 1) ori Dumnezeu apare și își arată indignarea, dar îi mai dă posibilitatea păcătosului să se îndrepte, 2) ori apare un fel de reîncarnare (la care cred că faci tu referire).

1) Una e să aibă o șansă în cunoștință de cauză, alta în necunoștință de cauza. Dacă îmi pui pistolul la tâmplă și eu pot face orice. Asta s-ar întâmpla. Cam asta e doctrina creștină. Dacă Dumnezeu s-ar arăta și i-ar face pe oameni să știe ce înseamnă iad, toți ar deveni credincioși. De aceea lucrul ăsta nu se întâmplă, făcându-se o delimitare între cei credincioși (nu din frică) și cei credincioși din nevoie, din frică. La prima vedere Dumnezeul creștin se vrea a fi un iubitor de sinceritate (deși nu pare să fie adeptul faptelor sincere care dacă sunt exercitate - sunt și pe loc pedepsite).
Regimul perfect e ăla susținut de convingeri, nu din frică. Lenin a știut asta. Dacă nu era Lenin, probabil nu exista nici tiranul Stalin. Lenin a susținut atât de bine un regim care nouă ne pare lipsit de libertăți pentru că i-a convins pe oameni să creadă cu adevărat în el.
Cât despre eternitate, aici eu (și alții) aduc altă interpretare. Iadul se referă la incinerarea sufletului, adică la moarte, la moarte eternă. Raiul se referă la continuarea sufletului (sau a omului) în viață. Cred că interpretarea ca fiind un chin etern aduce mari defavoruri unor ramuri ale creștinătății deoarece dpdv matematic este complet absurdă (infinit neechilibrată față de păcatul comis).

2) Mai e și doctrina că un om nu se poate schimba cu adevărat. E una dintre doctrinele în care cred și eu. De aceea apare ipoteza iadului repetitiv, adică acel iad care îl face pe necredincios să intre într-un ciclu al păcatului și al consecințelor acestuia, fără să poată acționa altfel. Dar asta se îndepărtează de creștinism.
Cred că ar pica și această îndreptare. Dacă un om, din convingere sinceră, ar acționa altfel, poți spune că ar mai fi același om? Dacă ar fi, dar acționează diferit doar pentru că are alte circumstanțe, atunci nu este vina circumstanțelor și nu a lui că el a fost păcătos? În cele din urmă, cui îi pică vina pentru circumstanțele nefavorabile omului? De ce nu ar putea să apară un set echilibrat de circumstanțe care, fiind și caracteristice omului, să îi testeze într-o singură viață credința acestuia? De fapt cam asta ar fi, zic eu, logica creștinismului. Dumnezeu știe deja ce circumstanțe să aplice în viața unui om pentru ca acesta să fie testat în mod potrivit într-o singură viață. În acest caz, varianta cu mai multe vieți rămâne irelevantă.

Concluzia e aceea că e greu să judecăm natura umană doar după bine și rău. Omenii sunt așa cum sunt și nu au libertate. Doctrinele astea de aceea pică, dar și stau în picioare dacă nu te gândești mai departe. Adică, ok, un păcătos își merită soarta din neputința de a se îndrepta în mod sincer. Dar, oare, acea neputință nu pleacă din proiectarea divină a individului și a experiențelor exterioare care l-au format în acel mod? Consider că iadul și raiul, într-o anumită interpretare, sunt aparent justificabile. Însă, dacă mergem în natura lucrurilor, atunci nu numai că nu putem să mai susținem iadul și raiul, dar vedem că un sistem biblic de asemenea fel e doar un joc crud al unui Dumnezeu plictisit.

PS. Am zis să comentez și eu deoarece vreau să am anumite credințe, iar raiul poate fi interpretat și în mod care să nu fie biblic.

Cine a zis ca merge cei buni in rai? Merge cei rai care il perie pe Barbos. Cred ca voiai sa zici asa: ''E corect ca un om care a facut rau intr-un timp finit, sa fie in iad vesnic?''. Si ''sufletul'', care nu are nici o legatura cu creierul. E ditamai aberatia. Daca voia Barbosul sa pedepseasca pe cine, pedepsea persoana cand traia.

Merg*

Religia e o sperietoare de tip Bau-Bau pentru manipularea și înșelarea naivilor, iar pedepsele și recompensele fiind imaginare pot lua orice valoare. Omul mincinos și viclean e darnic în minciună și pentru a obține ce-și dorește dă valorile maxime și anume pedeapsa infinită și recompensa infinită. Toate nu au nici o legătură cu realitatea fiind doar niște aberații utilizate pentru prostirea naivilor și determinarea lor prin forța minciunii să facă ce-și dorește omul mincinos. Pe omul mincinos nu-l doare gura să mintă și dacă tot nu-l costă nimic e darnic cu minciuna.
Omul mincinos obține tot ce-și dorește gratis de la cel naiv.
Omul mincinos are succes dacă e viclean, prefăcut, miștocar, nesimțit, necinstit, nerușinat, incorect, neserios, lipsit de omenie, lipsit de empatie, lipsit de respect, lipsit de onoare și toate "calitățile" astea omul mincinos le are din abundență.

Omul e o viețuitoare, deci trăiește, strânge resurse, se înmulțește și moare. Nu are cum să aibă viață veșnică, pentru că esența omului e modul de a gândi și cunoștințele acumulate. Creierul e responsabil de conducerea omului și de acumularea informațiilor. Distrugerea creierului ce are loc o dată cu moartea face imposibilă păstrarea informațiilor și a modului de gândire pe care-l are acel om, deci nu există o a 2-a șansă.

https://www.youtube.com/watch?v=dPOMNdvKZtQ

Care a doua sansa? Pana in punctul in care a ajuns in iad, a avut destule!

Parerea mea este ca nu este bine sa ne gandim la rai si iad ca pedeapsa eterna si rasplata eterna ci mai degraba o eternitate in prezenta deplina lui Dumnezeu si o eternitate despartit total de prezenta lui Dumnezeu. Pe pamant avem o prezenta partiala sau redusa a lui Dumnezeu. Astfel, cei care aleg sa urmeze calea lui Dumnezeu vor trai o eternitate in prezenta Lui iar cei care nu vor sa aiba de a face cu Dumnezeu vor fi trimisi intr-un loc in care prezenta lui Dumnezeu este total absenta. Eu cred ca cea mai mare suferinta este sa fi despartit total de Dumnezeu, insa oamenii nu stiu asta si multi nu vor afla decat la judecata finala cand va fi prea tarziu sa isi mai schimbe deciziile din viata anterioara. Eu ma uit asa la situatia asta: oamenii care ajung in iad nu au vrut sa aiba de-a face cu Dumnezeu in viata lor pe pamant asa ca vor fi trimisi intr-un loc in care nu vor avea deloc parte de prezenta Lui.

Dar in Biblie nu scrie nicaieri ca oamenii buni merg in cer si cei rai in iad. Uite, talharul de pe cruce a fost un om "rau" in termeni omenesti, dar acum este in cer pentru ca a crezut in Hristos.
Orice om are destul timp in viata asta sa se hotarasca daca vrea sa-L urmeze pe Hristos sau sa i intoarca spatele.
Noi toți ne nastem in pacat, dar si sansa la mantuire este egala.

După tine, ce înseamnă iad? Când zici "iad", la ce te gândești? Că vine Bau-bau și te torturează că ai fost un băiat rău? Văd că mulți atei au o percepție foarte greșită asupra iadului, în special din cauză că sistemul de educație din România nu prea își face treaba.
În Sâmbăta Mare, când Mântuitorul S-a coborât în iad, El a predicat Evanghelia celor de acolo. Tuturor celor care au murit înainte de Întrupare. Și unii s-au pocăit și așa au ajuns în rai. Alții, în schimb, chiar dacă L-au văzut acolo pe Mântuitor predicând, nu au mers la El, pentru că erau prea înrădăcinați în patimi. Ce e iadul? E un foc spiritual, metafizic, al unei patimi care nu se poate materializa. Iar dorința asta chinuitoare, arzătoare, este iadul. Pentru că te-ai atașat de lucruri materiale, pe care nu le mai ai. Pentru că ești atât de îmbibat de răutate încât sufletul în sine se deformează. În iad toată lumea își bate joc de toată lumea, toată lumea se apără de toate lumea.
Altă interpretare foarte frumoasă a iadului e asta: la final, Dumnezeu va cuprinde toată creația, dar Lumina Sa va fi percepută diferit de oameni. Pentru cei care L-au urât și care au iubit nedreptatea și viciul, lumina asta va fi un foc arzător, insuportabil.
Și se face că după moarte chiar mai ai a doua șansă. Sunt unii care după judecata personală sunt trimiși în iad iar la judecata universală se pocăiesc și ajung în rai. Motivul pentru care după judecata universală nimeni nu mai ajunge în rai se datorează preștiinței lui Dumnezeu. El știe că oamenii de acolo sunt prea înrâuriți împotriva Lui încât oricâte șanse le-ar da, ei nu L-ar accepta. Și atunci nu mai are ce face. De aia nici sinuciderea nu de iartă. Dacă tu nu vrei viața, Dumnezeu nu are ce să-ți dea, nu are ce face cu tine.