Am nevoie de ajutor :

Am realizat un portofoliu la Istorie despre Crestinism, dar nu gasesc despre locuri sacre in crestinism. Ma puteti ajuta?

Funda!

Hmm... interesant asa ne-a dat si noua... Unde inveti?

Pai locurile sacre din crestinism sunt muntele unde a fost rastignit Iisus, templele in care a fost judecat si orasul in care s-a nascut.

Hmm... interesant asa ne-a dat si noua... Unde inveti?
Pai locurile sacre din crestinism sunt muntele unde a fost rastignit Iisus, templele in care a fost judecat si orasul in care s-a nascut.

Asa am scris eu.
Poate ma astept la o funda! B.A.F.T.A

Muntele Athos

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de "creștini", religia acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct de vedere numeric. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților în lume.

Creștinismul îmbină tradiții din iudaism, pe care le îmbogățește cu mărturia Noului Testament. Ca moștenitor alături de islam și iudaismul contemporan al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în ziua de astăzi credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.[1]

Ca orice monoteism, creștinismul a manifestat în bimilenara sa istorie o apreciabilă cantitate de intoleranță atât de tipică acestei forme speciale de religie.[2]

Cuvântul "creștin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a cuvântului משיח Mașiah (arabă مَسيح Masīh).

Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii, iar pentru catolicism și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.
Creștinismul



Acest articol este parte a
seriei Creștinism.






Isus din Nazaret
Maria din Nazaret

Paul din Tars

Istoria creștinismului


Biblia

Noul Testament
Personaje biblice

Biserici creștine
Bisericile Răsăritene

Biserica Catolică

Protestantism


--------------------------------------------------------------------------------

Mărturisiri de credință (crezuri)
Simbolul apostolic

Simbolul niceno-constantinopolitan

Simbolul atanasian

Sfânta Treime

Simboluri
Cruce

Monograma lui Isus Hristos

Peștele

Păstorul

Pomul vieții


--------------------------------------------------------------------------------

Ritualuri creștine
Botezul
Euharistia
Spovedania

--------------------------------------------------------------------------------

Arta creștină

--------------------------------------------------------------------------------

Sfinții
Apostoli
Cultul sfinților






Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli. Sintagma "Fiu al lui Dumnezeu" trebuie înțeleasă aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând creștinismul. Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani. Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") același înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da.[3] Această religie și crezul ei este în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea.[4] În Imperiul roman al vremii, acest fapt trecea ca fiind banal și nimic străin atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai vremii spunându-se același lucru. Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverși rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeași perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creștin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaș la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca și alte religii antice, considera că miracolele fac parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conține numeroase relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influențate de aceste relatări ale Vechiului Testament.[4]

Creștinismul, așadar, își are originea la ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă evenimentul și misterul lui Hristos (adică viața, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morți, înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, asta deși totuși o altă religie din aceeași matrice, anume islamul, percepe creștinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii religiei situează creștinismul pe o poziție aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut) precum islamul și iudaismul, din cauza noțiunii specific creștine de Treime, adică "trei persoane de-o unică substanță", fapt ce clasează creștinismul în categoria monoteismelor pluriforme alături de religiile primitive, care prin expresia unui monoteism pluriform (mai mulți zei sunt considerați a fi manifestări ale unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiași probleme ca și dogma trinitară, anume a coexistenței unității divine și a pluriformității divine (multiplicității de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici „nuer".[5] Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului creștin, anume a lui Iisus, divină și umană, nu face decât să complice și mai mult situația creștinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creștină, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu conține afirmații sau speculații trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.[6]

Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al universului (și, prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creștin enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute"), constituit în trei persoane distincte în relație, dar egale în natură.

În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină. Credința creștină că după moartea sa pe cruce Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului și punctând cu crize și dispute istoria acestei religii până astăzi.

Majoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea sa față de esența creștinismului primordial, în ciuda formei schimbate.

Cele trei mărturisiri de credință (crezuri) ale creștinilor sunt:
Simbolul apostolic (anul 50);
Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381);
Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunțit dogmele creștine de bază, comune celor mai multe tendințe și confesiuni creștine.

Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „buna vestire" că Dumnezeu a împlinit promisiunile sale cf. Lc 2, 35u.), conform creștinismului, izvorăște nu numai vestea mântuirii finale a omului și a universului, dar și angajarea personală în dinamica unei morale contrasemnată de iubire față de aproape și a unei vieți trăită în relație personală cu Dumnezeu.

Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19,20).

Pentru unii creștini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-ntreit - termen care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind în același timp Isus Hristos/Iisus Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat și rămânând în același timp Dumnezeu adevărat.

Pentru creștini, omul se mântuie prin moartea și învierea lui Iisus Hristos. Potrivit teologiei temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui prețul de răscumpărare a păcatelor omenirii, apoi învie, urmând ca toți oamenii să învie la sfârșitul istoriei. Potrivit, însă, teologiei liberale, omul se mântuie doar prin aderarea la Hristos.[necesită citare]

În creștinism, fundamentală este și referința la dimensiunea comunitară: într-adevăr, cei care cred în Iisus Hristos sunt chemați să participe direct la viața comunității.

Creștinismul mai poate fi definit ca „religia cărții", datorită importanței textelor sacre și a referinței la aceste texte ale revelației adunate în Biblie, dar această etichetare („religia cărții") a fost făcută de reprezentanți ai islamului, creștinismul fiind religia lui Hristos, cel înviat.

Totuși conținuturile doctrinare esențiale care îl caracterizează au fost elaborate în decursul secolelor și au dus la apariția multor confesiuni religioase, care – în diferite feluri – își exprimă legătura lor cu acest patrimoniu doctrinar comun.

De-a lungul timpului, principalele divergențe s-au manifestat:
în legătură cu natura reală a lui Iisus Hristos;
în legătură cu gradul de libertate a omului în interiorul planului divin de mântuire;
în legătură cu modul de organizare instituțională a comunității creștine;
în legătură cu raporturile creștinismului cu puterea politică.

În jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergențe între creștini și în legătură cu:
interpretarea corectă a textelor revelate,
a sacramentelor,
a riturilor liturghiei și
a codificării normelor morale
Primelor comunități creștine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus Hristos și a apostolilor săi foarte curând li s-au alăturat și comunitățile de origine păgână născute (mai ales) din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat creștinismul într-un context mai amplu, atât geografic cât și cultural. Acest fenomen n-a întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul diferitelor comunități, conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor și chiar Scrisorile lui Pavel.

Specific creștinismului primar este așadar amploarea diversității de opinii și credințe în numeroase chestiuni teologice, fapt provocat inițial de caracterul oral al transmisiei mesajului lui Hristos, și mai apoi de amploarea numărului de scrieri care îi fixau spusele, îndemnurile și credințele. Acest fapt, care n-a întârziat să producă dispute intestine în rândul mișcării, a pus în evidență necesitatea clarificării doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de cărți inspirate (apariția Canonului biblic) și a fizionomiei instituției menite să vegheze la păstrarea valorilor comune (înființarea bisericii).

Așadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteran, în sec.I, creștinismul primar a avut la început o fizionomie predominant urbană: centrele mai importante erau: Antiohia, Corint, Efes, Alexandria și Roma.

Această răspândire în aria geografică mediteraneană a favorizat posibilitatea transmiterii mesajului creștin atât în limba greacă cât și în limba latină.

În primele trei secole ale erei creștine (e.c.), în pofida apariției crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul, montanismul, pelagianismul ș.a.), crize care au dus la apariția unor Biserici cu caracter autonom, creștinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu cât și în afara lui. Această răspândire n-a fost oprită nici măcar de persecuțiile dezlănțuite de unii împărați romani, motivate de refuzul creștinilor de a recunoaște divinizarea împăratului, deși proclamau fidelitatea lor față de legile civile (reprezentativă este de exemplu Acta martyrum Sicillitarum).

Între principalele persecuții au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251), Valerian (257-258) și Diocletian (303-311).

Din a doua jumătate a secolului al II-lea, în fața criticii elitelor culturii păgâne, în special al filozofilor, a înflorit apologetica – adică, autoapărarea creștinismului pe plan cultural și moral (de ex. Iustin Martirul și Filozoful, Tertulian, Clement din Alexandria, Origene, Eusebiu din Cezareea ș.a.).

Cu „Edictul de la Milano" (313), împăratul Constantin cel Mare (306-337), și cu „Edictul de la Tesalonic" (380), împăratul Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constitutivă a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311.[7] Odată cooptat în angrenajele puterii, creștinismul se va transforma rapid într-un crud persecutor al celorlalte culte și religii, dar și al filozofiei vremii, fapt care se va materializa în interzicerea practicării oricărei alte religii în afară de creștinism dar și cu închiderea școlilor de filozofie atât de prețuite de către lumea clasică. În acest proces au existat, desigur, și numeroase victime omenești, de la membrii ai clerului și simplii credincioși ai diverselor religii "păgâne", până la filozofi.

Împăraților le-au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spații de intervenție în viața Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care în acele secole au avut de înfruntat diferite controverse, mai ales cele care au sfârșit în erezii trinitare și cristologice. În urma acestor controverse creștinismul a ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de credință (dogmele), cuprinse în crezul de la Niceea (numit și Crezul apostolic) și mai apoi în Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (sec al IV-lea). Istoria prin care s-au decantat însă aceste formulări dogmatice nu este una pașnică, adesea conflictul între teologi și taberele lor de susținători atingând forme extreme, de violență fizică și psihologică, în chiar timpul și sălile unde s-au desfășurat anumite sinoade (concilii) ecumenice. În acest context împărații, ca reprezentanți ai puterii seculare și deci garanți ai ordinii publice, au simțit de datoria lor să intervină prin impunerea poziției unei tabere, ca și prin masarea de trupe în orașele în care se țineau aceste sinoade, și unde din această cauză tabere de susținători ai diverselor puncte de vedere teologice în confruntare se încăierau pe străzi.

Caracteristica creștinismului din această perioadă a fost și dezvoltarea reflecției doctrinare condusă de teologii vremii – numiți mai apoi și Părinții Bisericii – (Augustin de Hipona, Ambroziu de Milano, Atanasie din Alexandria, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschinul, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz ș.a.).

În sec. al V-lea, Bisericile popoarelor armean, asirian, copt și alte câteva Biserici locale n-au primit deciziile dogmatice cu privire la natura lui Christos, definită în Conciliul din Efes (431) și cel din Calcedon (451) și rămânând legate de nestorianism sau de monofizism au dat naștere acelor comunități creștine cunoscute astăzi cu numele de „Bisericii antice".
Biserica Mar Thoma, fără niciun sinod ecumenic;
Biserica Asiriană, cu 2 sinoade ecumenice;
Bisericile celor trei concilii;
Integrarea între creștinism și puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoarelor barbare, a supraviețuit însă în Imperiul Bizantin, în forme și conținuturi care denotau tendințele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deținător al puterii politice și religioase.

Chiar și popoarele „barbare", care au invadat Occidentul, erau deja creștine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanță și civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.





Mozaic: Iisus Hristos
În aceste împrejurări, creștinismul a luat în regatele romano-barbare, importanța politică. A sprijinit constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură și deci un nou pol al dezvoltării creștinismului.

Între sec. al III-lea și al IV-lea și-a făcut apariția monahismul (părinții din deșert: Antonie Pustnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ș.a.), care monahism s-a cristalizat în sec. al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.

Pe fondul prelungitei căderi economice și politice produse de invaziile barbare, în Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spirituală, dar și a tradiției culturale a Occidentului; au oferit structura economiei medievale încadrând populațiile în ferme agricole stabile și au contribuit la opera progresivă a defrișării și a cultivării terenurilor agricole.

Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat și biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanțial lucrurile.

Mai importantă însă a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din sec. al VII-lea, odată cu cucerirea arabă și cu islamizarea definitivă a nordului Africii. Astfel, cealaltă jumătate a Imperiului roman, deși va supraviețui încă o vreme, își va vedea și ea diminuată substanțial suprafața, populația și puterea economică, fapt care nu va face decât să faciliteze viitoarele pierderi produse de către creștinătatea orientală în fața islamului, pierderi care vor culmina cu desființarea imperiului ortodox în 1453. Istoricii amintesc printre cauzele slăbirii Bizanțului și îndelungata luptă intestină din creștinism („lupta cu ereziile"), mai precis se indică spre faptul că o parte a populației din partea estică, asiatică și nord-africană a imperiului, care afișa un creștinism considerat „eretic" de către puterea centrală, era supusă permanent presiunilor din partea acesteia, și uneori era ținta masacrelor, fapt care a sfârșit prin a desolidariza această masă de cetățeni de interesele statului. Probabil sub influența noii religii semite, controversa iconoclastă iscată în chiar rândurile ortodocșilor dar care prezintă și ea o linie de falie etnică evidentă între populația europeană, greacă, a imperiului, deschisă (cel puțin începând cu sec. II e.n.) spre expresia plastică (artistică) a sentimentului religios și masele de origine semită din partea lui asiatică, închistate într-un aniconism fără compromis, va duce și ea la alte victime omenești. Tot cam în aceeași perioadă au fost creștinate și popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Chiril și Metodiu, în a doua jumătate a sec. al IX-lea, fapt care se va dovedi mai târziu salvator pentru creștinătatea orientală, când Rusia se va constitui în apărătoarea credinței ortodoxe.
Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental și-ale celui Occidental (romano-barbar), cu trecerea timpului, au accelerat un proces de diferențiere tot mai mare între cele două comunități creștine. Aceste diferențieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât mai ales formule liturgice și criterii disciplinare interne.

O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din sec. al VIII-lea, provocată de refuzul cultului imaginilor sacre (icoanelor) din partea așa-ziselor „sectoare ale creștinismului bizantin" (iconoclasmul), și apoi în schisma verificată între papa Nicolae I și patriarhul Constantinopolului, Foție (sec. al IX-lea).

Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma și Bizanț. Din acest moment creștinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta accentuând caracterul său organizatoric conciliar și „autocefal" (autonomia deplină a fiecărei Biserici naționale, etnice), însă într-un cadru doctrinar și liturgic comun (de ex. Biserica ortodoxă rusă, etc).

Cu toate acestea în Orient au rămas și biserici în comuniune cu Roma, sau biserici care au revenit la această comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (ex. Bisericile Orientale și cele numite Uniate: armeană, coptă, caldee, ucraineană).

În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare crescândă a figurii papei și a instituției politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate mișcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mișcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparație cu așa-zisa „Mare Schismă" orientală, dar nu lipsite de importanță. Ele sunt de amintit la afirmarea treptată (în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încreștinare absolută (cu forța) a societății și cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar și în comparație cu puterea împăratului.

Rezistența în fața acestor dezvoltări (a puterii și a primatului) precum și a degradării progresive a obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mișcări atât din interiorul Bisericii romane (ex. noile ordine religioase: franciscani, dominicani etc.), cât și din afara bisericii, de către schismaticii și/sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit repercusiunile sângeroase (sec. al XI-lea până în sec. al XIII-lea: albingenzii, catarii, valdezii etc.).

Crescândul amestec între Biserica catolică și puterea politică (numită „brațul secular al bisericii") a stat la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum ar fi de ex. proclamarea cruciadelor pentru eliberarea Țării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, schisma Occidentală dintre 1378-1417.

Ruptura cea mai importantă și cu grave urmări pentru întreaga creștinătate a avut loc însă în sec. al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă și morală a Scaunului Romei și favorizată de instanțele de reînnoire prezente în umanismul creștin (ex. Erasmus din Rotterdam, Thomas Morus), pe lângă multe alte încercări de reformă catolică și de reîntoarcere la puritatea credinței prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (ex. Francisc de Paolo).

Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther și în situația germană deosebită originile sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul și nordul Europei, chiar dacă această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele condiții naționale (ex. formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli ș.a.).

Procesul de divizare a creștinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic, cu controversatele interpretării asupra libertății omului în fața harului și a condamnării (așa numitele „controverse cu privire la predestinare"); pe plan liturgico-sacramental, controversele asupra sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei și a prezenței reale a lui Christos sub speciile pâinii și vinului; pe plan ierarhic și disciplinar, raporturile dintre magisteriu și libera interpretare a Scripturii, structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe plan organizatoric, cu refuzul de a recunoaște autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.

Pusă în fața unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacționat în cele din urmă cu mișcarea cunoscută mai apoi cu numele de „Contrareformă" și, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-1563); un rol foarte mare (după părerea unor istorici: decisiv) l-a avut în această reacție Societatea lui Isus (Iezuiții), fondată de sf. Ignațiu din Loyola, în 1534.

Odată cu căderea Constantinopolului sub dominație turcă (1453), stindardul creștinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată la rang de Patriarhat în 1589, devenită prima aliată a Țarilor ruși. A început astfel procesul de identificare națională între Biserică și stat și de reluare a cezaropapismului bizantin. În timp ce Biserica și Țarul se prezentau (și într-o oarecare măsură erau) protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcani căzute sub dominație otomană, s-a elaborat și ideea Moscovei ca „a treia Romă", chemată să revitalizeze întregul creștinism.

încreștinării

După teoriile majorității istoricilor, Creștinismul a ajuns în Dacia odată cu trupele Imperiului roman. Probabil că primii creștini din interiorul regiunilor estice ale Imperiului roman au trecut Dunărea în afara Imperiului încă din secolul I d. Hr., pentru a evita primele persecuții sistematice, organizate, de exemplu, de câtre autoritățile imperiale provinciale în vremea împăratului Nero. Oricum, trupele imperiale nu erau criptocreștine.
După 297, pe teritoriul provinciei romane a Sciției Inferioare (Scythia minor), între malul drept al Dunării de jos și Tomis – străvechiul oraș grecesc de pe litoralul apusean al Mării Negre, se află cei mai numeroși primi mărturisitori întru credință din întreg Imperiul roman.

Episcopul Efrem a fost ucis în 304, în ziua de 7 Martie, la Tomis. El a fost urmat de nenumărați alți martiri, mai ales în timpul marilor represiuni anti-creștine organizate din ordinul împăraților romani Dioclețian, Galeriu, Liciniu și Iulian Apostatul.

Moesia inferioară a fost de asemenea vizitată de Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Petru, ca și de discipolii direcți ai acestora, cu mult înainte de Războaiele dacice. Se cunoaște nu numai tradiția, dar și locul exact din Dobrogea unde Sfântul Andrei s-a adăpostit în timp ce își mărturisea credința, nu cu mult înainte de a fi martirizat pe crucea sa, de către soldați romani, la sud de Dunărea de Jos.

Un număr impresionant de toponime, ca și de materiale etnografice și de tradiții locale mănăstirești sunt atestate de altfel, direct, de către cele mai vechi scrieri ale Părinților Bisericii, cei dinaintea sinodului de la Niceea, (primul sinod ecumenic din istorie).

Scriitori ai antichității târzii, ca Eusebiu, atestă faptul că Sfântul Apostol Andrei a fost Apostolul Daciei și al Sciției inferioare. Sfântul Apostol Andrei este, prin urmare, încă de la început, chiar Sfântul ocrotitor al neamului românesc.
Un număr de dioceze, sfinți și martiri, ca și nume de episcopi, este atestat pentru prima dată în Dacia în timpul Părinților Bisericii. Primul preot daco-roman cunoscut este Montanus, care a fost înecat ca martir împreună cu soția sa Maxima, pentru că a mărturisit credința sa creștină, în 26 Martie 304. Săpăturile arheologice din anul 1971 sub bazilica paleo-creștină de la Niculițel (lângă anticul Noviodunum, în Sciția minor) au dezgropat un Martyrion și mai vechi, așezat la temelie.

Pe lângă mormântul cu inscripții tombale foarte vizibile al lui Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos, sub cripta celor patru, au fost găsite sfântele moaște ale încă unor martiri care au mărturisit în timpul represiunilor împăratului Decius (249-251). Marele complex de cult de la Basarabi, întru totul unic, cuprinde Inscripții tombale mai ales grecești, .





Biserica de lemn din Deseşti, județul Maramureș. Construită în 1770, are hramul Sfânta Cuvioasă Paraschiva (14 Octombrie). Este pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
Materiale folclorice, etnografice, arhivistice și arheologice demonstrează amploarea și intensitatea vieții creștine încă de la începuturile formării poporului român. Acesta find contextul său cultural și etnogenetic, poporul român a apărut în istorie în paralel și de fapt chiar prin simbioză cu creștinismul ortodox.

Faptul că sfântele moaște ale Sfântului Sava Gotul, martirizat de soldații regelui got Athanaric în 372, la 12 Aprilie, prin înnecare în apa râului Buzău, au fost venerate și păstrate de Sfântul Vasile cel Mare din Cezareea Cappadociei demonstrează că (spre deosebire de episcopul Wulfila) Sfântul Sava, era ortodox și nu un ereziarh ca Arius. De îndată ce împăratul roman Galerius a proclamat libertatea de cult pentru creștinii din tot Imperiul roman, în 311, cetatea Tomis (Constanța) singură, a devenit Mitropolie, cu cel puțin 14 episcopate. Străvechiul Tomis s-a numit Constanța după edictul de la Mediolanum (Milano) din 313 care a confirmat libertatea de cult, în onoarea lui Constantin cel Mare, primul împărat roman creștin și fondatorul primei capitale creștine a lumii, Constantinopol.

Încreștinarea slavilor sudici cu ajutorul populației daco-romane n-a fost completă decât după secolul al zecelea, cinci secole după forțarea liniei de apărare Constanța-Cernavodă (a valului "lui Traian" ) întărit cu toate fortificațiile limesului dunărean al Imperiului bizantin.

La sfârșitul mileniului I d.Hr., deoarece teritoriul muntos de la sudul Dunării de Jos mai era numită și Vlahia Mare, aceea de la nordul Dunării de Jos a fost numită de către cancelariile bizantine, după numele ungurilor (aliații bizantini ai timpului) Ungro-Vlahia. Aceste importante fapte geografice și etnografice au fost reflectate în numele primei Mitropolii românești de la nord de Dunăre, Mitropolia Ungro Vlahiei.

În urma relațiilor complexe ale Patriarhatelor Bizantine cu primele forme ale Țaratelor româno bulgare, autoritatea ortodoxă a adoptat limba paleo slavică, aceea diortisită din limba greacă, în Sfânta Liturghie, începând din secolul IX d. Hr.

Cu toate acestea, cele mai multe texte religioase erau învățate pe dinafară de preoții care nu înțelegeau limba slavonă religioasă, ori voiau să fie înțeleși de enoriașii lor. Astfel, numeroase etyma din această perioadă, cum sunt boscorodire, reflectă situația unui bilingvism nu tocmai perfect.

[modificare] "Bizanțul de după Bizanț"





Andrei Şaguna (1809-1873) – baron, mitropolit, întemeietor al învățământului universitar ortodox din Transilvania, membru al Senatului Imperial din Viena, deputat în Dieta Transilvaniei, membru de onoare al Academiei Române, și președinte de onoare al Societății Transilvania din București.
Cu toate acestea, traduceri românești de mare importanță lingvistică, în limba vie a timpului, cum sunt faimosul Codice Voronețean sunt și azi citite ca monumente de expresie românească, și citate, de exemplu de Constantin Noica, drept exemplu.

Renumita Biblie a lui Șerban, prima traducere completă a Bibliei în limba română publicată în 1688 în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino (1678-1688 in Valahia) este o operă matură și somptuoasă.

Biblia de la București nu ar fi putut apare fără o mulțime de traduceri parțiale, și probabil de cele mai multe ori necunoscute sau anonime.

Tradiția bizantină a putut fi păstrată după căderea Constantinopolului sub turci datorită refugiului la nord de Dunăre a numeroase familii și figuri bisericești de acolo.

Această conștiință a făcut și să se acorde de către cele două țări românești libere sau autonome (Muntenia și Moldova)-->Domnitorii munteni și moldoveni au acordat, de-a lungul vremii, stipendii mai mult decât generoase tuturor lăcașelor ortodoxe aflate sub ocupație musulmană: mânăstiri din Moesia, cele din Rila, din Athos ori Meteore, din Palestina, Sinai, Siria, nordul Egiptului etc. Aceste stipendii aveau forme extrem de variate: manuscrise și tipărituri în limbile acelor țări, obiecte de cult, meșteri constructori, sume de bani, uzufructul unor moșii din nordul Dunării șamd. Sprijinul românesc a fost esențial pentru supraviețuirea acestor focare de credință și cultură. Iar rezultatele mecenatului românesc pot fi văzute și astăzi, de la steaua de argint de la Betleem (stil românesc, în 8 colțuri) la zidurile mânăstirilor din Athos ridicate pe cheltuiala românilor.

Familiile fanariote care au dat domni „ nepământeni " Munteniei și Moldovei (după domnitorul și martirul Constantin Brâncoveanu) au contribuit și ele, în tradiția românească, la înzestrarea Sfântului Munte, deși într-o mai mică măsură decât cei pământeni care i au precedat.

[modificare] Unirea Mitropoliei Bălgradului cu Biserica Romei

Procesul unirii mitropoliei românilor ardeleni cu Roma începe încă în 1688, prin intervențiile Curții de la Viena și ale iezuiților în viața religioasă a Transilvaniei. Modelul îl constituiau unirile deja realizate în Polonia și Maramureș, mai ales în rândul rutenilor. Atanasie Anghel, mitropolitul în timpul căuia a fost realizată unirea cu Biserica Romei, fost întâi mustrat iar apoi caterisit și anatematizat de Patriarhiile de Constantinopol și Ierusalim, în sinod, ca și de Mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei. Politica Vienei în Transilvania a stârnit Răscoala curuților condusă de Francisc Rakoczi al II-lea, izbucnită în 1703, a adunat alături pe români, unguri, ruteni, slovaci șamd. Românii, slovacii și rutenii erau presați din răsputeri să se accepte unirea cu Roma. Eforturi similare se făceau și printre unguri, pentru întoarcerea lor de la Calvinism la Romano-catolicism. Alte probleme erau de sorginte social-economică șamd. Abia în 1711 această răscoală s-a încheiat.

Calugarul ortodox Visarion Sarai a fost trimis de mitropolitul ortodox de la Karloviț să vină în Transilvania. Întâi la Lipova, apoi la Dobra, Deva, Orăștie, Săliște șamd a mărturisit românilor consecințele acceptării unirii fie și sub motive de diplomație: lepădarea de credința străbună și dreaptă. Mii și mii de români, în toate localitățile, au încuviințat predica sihastrului și l-au sprijinit, într-o mișcare a cărei amploare a îngrozit autoritățile. A fost arestat, împreună cu cei trei aromâni care îl însoțeau și închis în temnița de la Sibiu. De aici a fost mutat în alte închisori, la Deva, Timișoara, Osiek și Raab, pentru ca în final să fie mutat la temuta închisoare Kufstein din Tirol, unde a și fost ucis.

Autoritățile transilvănene, deveniseră în aproape jumătate de secol destul de obediente Vienei pentru a susține trecerea românilor la uniație, mai ales că văzuseră și că astfel românii sunt și dezbinați iar cei trecuți la uniație, ușor de deznaționalizat. Ca urmare, în 6 mai 1744 dau un ordin prin care obligă pe ortodocși să meargă la bisericile greco-catolice. Acesta venea în urma agitației ce creștea tot mai mult, stârnită nu atât de Sfântul Visarion Sarai (prăznuit de ortodocși pe 21 octombrie) cât de proclamația lansată de guvernatorul Transilvaniei Ioan Haller pentru... liniștirea românilor. Această proclamație anunța unirea cu Roma, pe care de fapt poporul de mult o respinsese, ca pe un fapt încheiat și aducător de multă fericire și folos. Acest folos, arăta patenta, consta în scutirea de dări și robote a popilor uniți, care fuseseră izgoniți de credincioși din parohii tocmai din pricina acestei renegări a credinței. Patenta a fost urmată de organizarea unor comisii destinate înștiințării tuturor românilor asupra binevoitoarei proclamări. Comisiile au fost însă șocate să constate că în toate satele credincioșii refuză orice unire cu Roma și orice popi uniați. La început s-au operat numeroase arestări, dar apoi s-a constatat că ar trebui arestați toți românii din Transilvania, cu excepția popilor plătiți de iezuiți spre a deveni greco-catolici.

Maria Terezia a trimis pe episcopul unit Manuil Olszavski din Muncaci ca să facă o vizită canonică în Transilvania și un referat. Acesta arătat că unirea există mai mult cu numele, întrucât românii nu vor să primească preoții uniți, cer aducerea lui Inocențiu Micu înapoi și altele asemenea.

Ca urmare a acestei persecuții s-au trimis noi și noi delegații și memorii la Viena. Delegații au fost persecutați, arestați, uciși. Printre ei și Oprea Miclăuș și Moise Măcinic, canonizați și prăznuiți de Biserica Ortodoxă pe 21 octombrie.

[modificare] Tulburările confesionale de la mijlocul veacului al XVIII-lea în Transilvania

Ca urmare a agitațiilor provocate de mitropolitul sârb de Karlovitz, la sfârșitul anului 1759 au izbucnit primele răscoale împotriva uniației. Arestarea ieromonahului Sofronie Kirlovic în satul Cioara a determinat ridicarea a peste 600 de țărani pentru eliberarea lui. Ieromonahul Sofronie a organizat în 10 august 1760 sinodul de la Zlatna. Hotărârile acestui sinod cereau episcop ortodox, restituirea bisericilor și averilor confiscate, eliberarea credincioșilor și clericilor închiși pentru credință, libertate religioasă. Memoriile trimise Curții de la Viena și Guvernului Transilvaniei nu au primit nici un răspuns. Persecuțiile au continuat, provocând întinderea răscoalei. În 1760 țăranii răsculați au atacat Blajul, centrul persecuțiilor anti-ortodoxe, silindu-l pe episcopul Petru Pavel Aron să se refugieze la Sibiu.

Pe 20 octombrie 1760 Maria Terezia deja anunțase că va forma o comisie care să cerceteze plângerile românilor și că va elibera pe cei arestați pentru credință. În 14-18 februarie se organizează, sub conducerea ieromonahului sârb Sofronie Kirlovic, Sinodul de la Alba Iulia. Hotărârile în 19 puncte au fost înaintate autorităților. Ele cuprindeau atât soluții pentru încetarea tulburărilor cât și măsuri de organizare a Bisericii Ortodoxe și de întărire a moralității și credinței. Cel trimis pentru cercetare de către Maria Terezia a fost generalul Nicolae Adolf de Buccow, care a fost numit comandant al tuturor forțelor armate din Transilvania, sporite cu acest prilej cu noi unități de cavalerie și infanterie. Odată cu el a fost adus și un episcop ortodox sârb, spre a se da nădejdi asupra așezării unui episcop ortodox în Transilvania.

Pe 1 mai 1761 generalul a convins pe Sofronie că se va face pace, cerându-i însă a părăsi Transilvania, ca să nu fie prilej de tulburare. Sofronie a făcut acest sacrificiu, trecând în Muntenia unde își va sfârși zilele într-un schit din Argeș. Și el este canonizat, fiind prăznuit de ortodocși tot pe 21 octombrie, împreună cu alți apărători ai credinței.

Acesta a frământat zeci de ani dearândul satele românești din Transilvania, atingându-și culmea în răscoala fără sânge a călugărului Sofronie din Cioara, de teama căruia tremura guvernul din Sibiu mai ales în timpul războiului de șapte ani (1756-1763), când oștile împărătești erau comandate la luptă pe frontul apusean. Rezultatul răscoalei lui Sofronie a fost trimiterea învățatului episcop sârb Dionisie Novacovici în Transilvania pentru păstorirea sufletească a Românilor ortodocși - deci o însemnată izbândă smulsă prin îndârjita împotrivire a preoților și a oamenilor dela sate față de politica înaltelor cercuri diriguitoare dela cârma Transilvaniei și a Împărăției austriece."

[modificare] Biserica Ortodoxă Română în secolul XIX

Istoricul I. Lupaș vedea, cu bună dreptate, veacul al XVIII-lea, ca unul din cele mai grele perioade ale istoriei românilor. Acest lucru este cu atât mai mult valabil pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta a avut de suferit nenumărate persecuții și loviri din partea străinilor.

Astfel, în Transilvania, ortodocșii erau sub tripla teroare a forțării trecerii la greco-catolicism, a presiunilor pentru maghiarizare și a autorităților austriece. Nici în Banat situația nu era mult mai bună. Deși aici presiunea uniată era mult redusă, nu lipseau nici eforturile de maghiarizare și nici masivele colonizări străine. Pentru a schimba caracterul etnic al Banatului - și totodată și pe cel religios - autoritățile austriece au colonizat în zonă germani (așa numiții "șvabi", aduși din Suebia), sârbi, și chiar slovaci, cehi, unguri, ruteni și alte naționalități. Ca urmare românii ortodocși, populația autohtonă a Banatului și inițial majoritatea covârșitoare, vor ajunge după cca. 150 de ani să fie abia jumătate din populație. Aceeași politică rasistă anti-românească s-a dus și în Bucovina. Aici, în 1775, românii erau 91% din populație, rutenii 2,5%, alte naționalități diverse formând restul populației (huțuli, evrei, țigani, ucraineeni șamd). În mai puțin de o sută de ani, ca urmare a colonizărilor masive organizate de Viena, românii ajung să fie abia jumătate din populația pământului lor strămoșesc. Principalii beneficiari au fost... rutenii uniți cu Roma, care au primit pământuri luate de la români sau de la Biserica Ortodoxă Română. "Împroprietăririle" s-au făcut, ca și în Banat și în alte teritorii românești ocupate, fără nici un temei juridic, în baza "dreptului forței".

Pentru alte prigoane în Transilvania secolului XVIII se pot vedea capitolele anterioare.

Nici Biserica Ortodoxă Română din Muntenia nu avusese o soartă mai bună. Odată cu instalarea domniilor fanariote la București, la 25 dec. 1715, începe o perioadă extrem de neagră. Domnitorii fanarioți impuneau în funcții importante - mai ales de factură economică - preferații lor, de obicei rude din Fanar, fără minime cunoștințe de limbă și cultură română, fără un minim nivel de moralitate. Aceștia - domnitorii și rudele lor - au jefuit sistematic țara și Biserica, deturnând averile mânăstirești destinate sprijinirii Locurilor Sfinte, bolnițelor (spitalelor), școlilor sau altor instituții obștești în buzunarele proprii. Clericii și călugării care au încercat să limiteze jaful au fost înlăturați, torturați, uciși - după caz.

În Memorii istorice și geografice asupra Valahiei F. G. Bauer menționează că numai în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat în Țara Românească a Munteniei, între 1744 și 1748, "minunatele reforme" (cum le-au numit unii) ale acestuia au dus la scăderea numărului de familii de la cca. 150.000 la... 35.000! Această pustiire a țării în urma jafului fanariot a făcut ca o mare parte a călugărilor să revină, ca înainte de secolul XV, la viețuirea sihăstrească. Retragerea în codrii și munți era singura cale de a păstra Ortodoxia curată în fața păgânismului fanariot, interesat doar de a stoarce bani din absolut orice. Acest lucru va favoriza și lucrarea Sfântului Paisie Velicicovschi și va permite mai târziu o revenire surprinzătoare a Ortodoxiei românești după 1821.

[modificare] Biserica Ortodoxă Română din Transilvania





Ortodocşii şi greco-catolicii din România interbelică (pe județe)
Ponderea greco-catolicilor o depășește pe cea a ortodocșilor, existând totuși importante comunități ortodoxe

Ponderea ortodocșilor o depășește pe cea a greco-catolicilor, existând totuși importante comunități greco-catolice

Majoritate ortodoxă fără o prezență greco-catolică importantă (sub 1%)

Viața monahală ortodoxă în Transilvania a continuat organizat după 1761 în doar câteva mânăstiri și schituri scăpate de urgie sau refăcute - în general pe ascuns - ulterior. Mai existau sihaștri, mai ales în pădurile din Maramureș și alte zone carpatine. Acești sihaștri au asigurat totdeauna continuitatea monahismului românesc atunci când prigoanele au distrus sau controlat excesiv mânăstirile.

Atât dintre călugării scăpați cu viață, cât și dintre ardelenii ortodocși cu vocație monahală, mulți au fost nevoiți să treacă în Muntenia și mai ales în Moldova, în zonele mai sărace și mai ferite de prigoana fanariotă.

Urmașul lui Dionisie și Sofronie, episcopii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în secolul XVIII a fost Ghedeon Nichitici, care a fost numit și episcop al Bucovinei și care face trecerea către secolul XIX. El a luptat pentru limitarea efectelor negative ale răscoalei lui Horea, pentru buna organizare a Bisericii și instruirea clericilor și credincioșilor.

[modificare] Situația cultelor crestine în România

La recensământul din anul 2002, în România au fost semnalate următoarele culte și organizații religioase:
Biserica Ortodoxă (18,83 milioane membri),
Biserica Romano-Catolică (1,02 milioane membri);
Biserica Greco-Catolică (191.556 membri);
Cultul Creștin de Rit Vechi (38.147 membri);
Biserica Armeană (687 membri);

Cultele protestante:
Biserica Reformată (701.077 membri),
Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (8.716 membri),
Biserica Evanghelică Lutherană Sinodo-Presbiteriană (27.112 membri),
Biserica Unitariană (66.944 membri);

Cultele neoprotestante:
Biserica Creștină Baptistă (126.639 membri),
Cultul Penticostal (324.462 membri),
Biserica Adventistă de ziua a șaptea (93.670 membri),
Cultul Creștin după Evanghelie (44.476 membri),
Biserica Evanghelică (18.178 membri);
alte culte (inclusiv organizația Martorii lui Iehova) (88.509 persoane).

Alte circa 33 de mii de persoane s-au declarat la recensămînt fără religie, atei sau nu au vrut să-și facă publică apartenența religioasă.

Selecteaza si tu ceva de acolo, succes la scoala si in viata . Sarbatorii fericite !

Eu invat la Colegiul National de Informatica Piatra Neamt