"Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu." Ioan 17:3. Vedem deci ca insusi Isus declara ca Dumnezeu este unul singur si unic, fara egal. Doctrina trinitatii se bazeaza pe faptul ca la inceputul Evangheliei dupa Ioan se fac urmatoarele afirmatii "La inceput era Cuvantul si Cuvantul era cu Dumnezeu si Cuvantul era Dumnezeu" prin Cuvant, evanghelistul referindu-se la Isus, dar sa nu uitam ca in Biblie, in Psalmi, ni se spune tuturor sau doar evreilor ca suntem dumnezei ("Eu am zis: Sunteti dumnezei, toti fii ai Celui Preainalt"). O alta "dovada" a realitatii trinitatii este afirmatia lui Isus "Eu si Tatal una suntem". Dar asta nu inseamna decat ce a explicat Isus in afirmatiile alaturate pe care se pare ca toti le ignora si anume "Eu sunt in Tatal si Tatal este in Mine" nicidecum Eu sunt egal cu Tatal sau la fel ca Tatal. Ce parere aveti? Mai credeti ca Isus este Dumnezeu Atotputernic?
Ordonare:
Cronologică
MESIA, Hristos – Fiul lui Dumnezeu este DIN VEŞNICIE. Nimeni nu Îl poate confunda pe Dumnezeu cu creatura, cea pe care tocmai EL a CREAT-O!
Miheia 5, 1: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar OBÂRŞIA LUI ESTE DINTRU ÎNCEPUT, DIN ZILELE VEŞNICIEI."
Profetul Isaia Îl numeste pe "Yahve" pe Mesia (pe Mântuitorul Hristos): "Dumnezeu-Tare, Domn al pacii, PĂRINTE AL VEACULUI ce va sa vina’’...
Răspunde
Esti Adventist? Ai cartea Sa studiem impreuna de Mark Filey?
As fi foarte bucuros sa se faca Adventist de Ziua a Saptea! Astfel am creste rapid si am avea peste 9 m ilioane de membrii AZS in toata luymea!
In efeseni 3 scrie ca Isus este Creator: 3:9 şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile;
3:10 pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu,
3:11 după planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.
Iehova este creator:
40:28 Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. Isus este creator
1:1 La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.
1:2 El era la început cu Dumnezeu.
1:3 Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. 1:14 Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Asta este dovada!
Sunt ortodox, si imi pare bine ca totusi, adventistii, au mai pastrat inca invataturile referitoare la trinitatea ipostasurilor. Daca ar mai fi pastrat si celelalte invatauri ale Bisericii primare ce bine ar mai fi fost...
Biserica primara nu mai exista demult. Trinitatea a fost adoptata in urma unui conciliu abia prin anul 320 si multe alte invataturi si ritualuri mult dupa aceea, la fel si icoanele, ce sa mai vorbim de bani si cotizatii fiindca chiar in Biblie scrie ca la inceput cand intra cineva in biserica isi dona toata averea iar din aceste donatii toti fratii isi luau cat le trebuiau ca sa aiba toti la fel, astfel toti membrii bisericii duceau un trai decent ori astazi nu mai este asa, populatia indobitocita trebuie sa intretina caracatita de biserica. Macar daca le-ar oferi o sansa la mantuire dar cum zicea si Isus "Cand un orb calauzeste alt orb vor cadea amandoi in groapa."
Sunt peste 19 milioane de membri in toata lumea, nu 9 milioane. Dar nu vad de ce esti tu interesat de ce face sau ce este milan9, el este adventist chiar daca nu este inca convins de asta. Voi demonstra asta dar acum nu am timp.
Biserica primara exista. Cine a spus a disparut. Nu te lua dupa cele 40000 de secte de inspiratie crestina. Adevarul a murit demult pentru ele... 
Biserica lui hristos ramane. Dumnezeu spune despre ea ca "nici portile iadului NU o vor birui" A mintit oare Dumnezeu? 
Trinitatea NU a fost adoptata in urma unui conciliu. Verifica fondul de scrieri teologice de dinainte de 325 si vei vedea ca trinitara a fost in mod neintrerupt invatatura predata Bisericii si pastrata de aceasta.
Biserica gestioneaza peste 600 de institutii sociale intretinute din fonduri proprii (in afara celor in care exista fonduri mixte). De ce aduci insulte fara sa ai date concrete? Stii cu cine ii asociaza Biblia pe cei care fac asta? Sigur ca stii...
Icoane existau si in primul secol al Bisericii primare. Nu te lasa dus de nas ca doar nu mai esti de mult copil. Si voi, "martorii" aveti imagini in revistele voastre. Inseamna ca aveti un alt fel de "icoane". Alt stil pictural...
De ce vorbesti de bani cand o miza principala a celor 40000 de secte diferite de Biserica o reprezinta donatiile si zeciuiala? Un crestin ortodox nu da intr-o viata de om atat cat doneaza intr-un an un "martor" catre gruparea din care face parte.
Adevarul e ca nimeni nu mai are adevarul conform lui Isus fiindca el a zis: "Cine va avea credinta cat un graunte de mustar va zice muntelui acestuia sari in mare si va sari, nimic nu le va fi cu neputinta celor ce vor crede." Dar conteaza si ce anume crezi, nu crezi? La inceput, apostolii si cei ce primeau Duhul Sfant, faceau tot felul de minuni, vorbeau in limbi, faceau prorocii exact cum a spus Isus ca se va intampla dar in ziua de azi unde mai vezi asa ceva? Si nu poti sa-mi spui ca niste preoti care iau bani si de la cei mai saraci ca sa le ingroape un mort au Duhul Sfant in ei.
Lucrarea Duhului Sfant este independenta de sfintenia preotului. Sfinti facatori de minuni sunt foarte putini, dar lucrarea Duhul Sfant se realizeaza indiferent de vrednicia preotului. Nu este lucrarea sau meritul preotului ci a lui Dumnezeu care lucreaza prin preotia pe care El Insusi a intemeiat-o.
In sutele de versete despre preotii din Noul Testament nu se mentioneaza ca toti ar fi facut minuni.
Imi pare bine sa aflu asta Danut! Eu sunt Adventist si nma bucura astfel de date.LA care biserica AZS mergi? In Rep.Moldova? daca da, cum se cheama pastorul AZS? in ce raion? cum se cheama denumirea bisericii?
I-an citeste porunca a 2 din cele 10 porunci!
20:1 Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte, şi a zis:
Dumnezeu a rostit. Platforma era acum aşezată pentru proclamarea Legii morale, care a rămas norma fundamentală de conduită fără întrerupere de atunci pentru milioanele fără număr. Nimeni nu va nega că acesta a fost unul dintre evenimentele importante şi decisive ale istoriei. Nici nu poate nimeni nega nevoia vitală a tuturor oamenilor de un astfel de cod de purtare, din cauza nedesăvârşirilor lor morale şi spirituale şi a înclinaţiei lor de a face ceea răul. Decalogul stă deasupra tuturor celorlalte legi morale şi spirituale. El cuprinde întreaga comportare omenească. Este singura Lege care poate controla efectiv conştiinţa. El este pentru toate timpurile un manual condensat de purtare umană şi cuprinde întregul domeniu al datoriei omului. Mântuitorul nostru S-a referit la porunci ca fiind calea prin care cineva îşi poate asigura viaţa veşnică (Matei 19, 16-19). Ele se potrivesc pentru orice fel de societate omenească, aplicabile şi în vigoare atâta timp cât va dura lumea (Matei 5, 17.18). Ele nu se pot învechi niciodată, pentru că sunt expresia imutabilă a voinţei şi caracterului lui Dumnezeu. A fost un motiv întemeiat că Dumnezeu le-a dat poporului Său atât pe cale orală, cât şi în scris (Exod 31, 18; Deuteronom 4, 13).
Deşi dat omului de autoritatea divină, Decalogul nu este o creaţie arbitrară a voinţei lui Dumnezeu. El este mai degrabă expresia naturii divine. Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1, 27), făcut ca să fie sfânt, după cum El este sfânt (1 Petru 1, 15.16), şi cele Zece Porunci sunt gradul de sfinţenie statornicit de Cer (vezi Romani 7, 7-25). Cheia pentru interpretarea spirituală a Legii a fost dată de Hristos în Predica de pe Munte (Matei 5 la 7).
Decalogul nu este numai expresia sfinţeniei, ci şi a iubirii (Matei 22, 34-40; Ioan 15, 10; Romani 13, 8-10; 1 Ioan 2, 4). Orice am face în slujirea adusă lui Dumnezeu sau omului, dacă este fără iubire, Legea nu este împlinită. Iubirea este aceea care ne păzeşte de călcarea celor Zece Porunci, deoarece, cum ne putem închina altor zei, cum putem să luăm în deşert Numele Lui şi să nesocotim păzirea Sabatului, dacă-L iubim cu adevărat? Cum putem fura ce aparţine semenului nostru, să mărturisim împotriva lui, sau să-i poftim lucrurile lui, dacă îl iubim? Iubirea este rădăcina credincioşiei faţă de Dumnezeu şi a cinstei şi respectului pentru drepturile semenilor noştri. Acesta trebuie să fie pentru totdeauna marele motiv care ne îndeamnă la ascultare (Ioan 14, 15; 15, 10; 2 Corinteni 5, 14; Galateni 5, 6).
Când vine de prima dată la Hristos, un om se va abţine în mod conştient de la răul cu care s-a obişnuit. Scopul principal pentru care a fost dat Decalogul, în mare măsură în formă negativă, a fost ca să-i ajute pe păcătoşi să deosebească între bine şi rău. Repetarea lui, „Să nu" dovedeşte prezenţa unor puternice tendinţe în inimă, care trebuie să fie reprimate (vezi Ieremia 17, 9; Romani 7, 17-23; 1 Timotei 1, 9.10). Dar această formă negativă înseamnă un domeniu vast şi satisfăcător de acţiune morală şi spirituală, aflat la dispoziţia omului, şi face posibilă o mare dezvoltare a caracterului. El este restrictiv numai prin cele câteva oprelişti arătate pe nume. Decalogul atestă adevărul libertăţii creştine (Iacov 2, 12; 2 Corinteni 3, 17). Cu toate că litera Legii, din cauza puţinelor ei cuvinte, poate să apară îngustă ca scop, spiritul ei este „fără margini" (Psalmi 119, 96).
Faptul că cele Zece Porunci au fost scrise pe două table de piatră, scoate în evidenţă aplicaţia lor faţă de două feluri de obligaţie morală: datoria faţă de Dumnezeu şi datoria faţă de om (Matei 22, 34-40). Ceea ce datorăm faţă de Dumnezeu este de nedespărţit de ceea ce datorăm faţă de om, pentru că neglijarea datoriilor faţă de semenul nostru, va fi urmată curând de neglijarea datoriei faţă de Dumnezeu. Biblia nu nesocoteşte deosebirea dintre religie (datorii directe faţă de Dumnezeu) şi moralitate (datorii ce se nasc din legăturile sociale), ci le uneşte în concepţia mai profundă că tot ce face cineva Îi este făcut lui Dumnezeu, a cărui autoritate este supremă în ambele sfere (vezi Mica 6, 8; Matei 25, 34-45; Iacov 1, 27; 1 Ioan 4, 20).
Fiind cuvintele lui Dumnezeu, cele Zece Porunci trebuie să fie considerate deosebite de „legile" (cap. 21, 1) întemeiate pe ele şi incluse împreună cu ele în „cartea legământului", ca alcătuind legea statutară a lui Israel (vezi cap. 24, 3). Cele două table, care conţin Decalogul, cu excluderea celorlalte părţi ale legii, sunt variat numite „mărturia" (cap. 25, 16), „legământul Său" (Deuteronom 4, 13), „cuvintele legământului" (Exod 34, 28), „table ale mărturiei" (Exod 31, 18; 32, 15) şi „tablele legământului" (Deuteronom 9, 9-11). Aceste table, şi numai acestea, au fost puse în chivotul legământului (Exod 25, 21; 1 Regi 8, 9). În felul acesta, ele au fost privite într-un anumit sens ca garanţia legământului. Punerea tablelor sub scaunul harului, aduce o lumină asupra naturii legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel. Acesta arată că Legea este substratul, temelia legământului, documentul obligatoriu, garanţia. Cu toate acestea, deasupra Legii este scaunul harului, stropit cu sângele ispăşirii, o mărturie încurajatoare că la Dumnezeu există iertare pentru cei care calcă poruncile. Vechiul Testament face în mod constant o deosebire clară între Legea morală şi legile ceremoniale (2 Regi 21, 8; Deuteronom 9, 11).
20:2 Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.
Eu sunt Domnul. Literal, „Eu sunt Yahweh, un nume propriu derivat din verbul "a fi", "a deveni" (vezi comentariul pentru Exod 3, 14.15). El înseamnă "Cel care există", "Cel viu", "Cel veşnic". De aceea, când Isus le-a spus iudeilor din zilele Sale, care Îi făceau şicane, "Înainte de Avraam, Eu sunt" (Ioan 8, 58), ei au înţeles că El susţinea că este "Domnul" din Vechiul Testament. Aceasta explică ostilitatea şi încercarea lor de a-L omorî (Ioan 8, 59). Isus Hristos, cea de-a doua persoană a Dumnezeirii, este Acela care a fost Dumnezeul izraeliţilor în decursul istoriei lor (Exod 32, 34; Ioan 1, 1-3, 14; 6, 46.62; 17,5; 1 Corinteni 10, 4; Coloseni 1, 13-18; Evrei 1, 1-3; Apocalipsa 1, 17.18; PP 366). El a fost Acela care le-a dat Decalogul; El a fost Acela care S-a declarat pe Sine că este „Domn şi al Sabatului" (Marcu 2, 28). Grecescul he zoe, „Cel viu" (Apocalipsa 1, 18, RSV), este echivalent cu ebraicul Eyer ’asher ’ehyeh, „Eu sunt" din Exod 3, 14.
Casa robiei. Dumnezeu a proclamat sfânta Sa Lege în mijlocul tunetului şi al fulgerului, al căror rol pare să-şi găsească un ecou în imperativul „să" şi „să nu". Groaza de la Sinai a fost destinată să prezinte în mod viu în faţa poporului înfricoşătoarea solemnitate a zile judecăţii de apoi (PP 339). Preceptele precise ale Decalogului accentuează dreptatea Autorului lor şi stricteţea cererilor Sale. Dar Legea mai era şi un monument de aducere aminte a harului Său, pentru că Dumnezeul care a rostit Legea este chiar Acela care a scos pe poporul Său din Egipt şi l-a eliberat de jugul robiei. El este Acela care a dat preţioasele făgăduinţe lui Avraam, Isaac şi Iacov.
Deoarece Scripturile fac din Egipt un simbol al stării de păcat (vezi Apocalipsa 11, 8), eliberarea lui Israel din Egipt poate fi potrivit comparată cu eliberarea întregului popor al lui Dumnezeu de sub puterea păcatului. Domnul a eliberat pe poporul Său din ţara lui Faraon, ca să-i poată da Legea Sa (Psalmi 105, 42-45). Tot aşa, prin Evanghelie, Hristos ne eliberează din robia păcatului (Ioan 8, 34-36; 2 Petru 2, 19), ca să putem respecta Legea Sa, care este tradusă în ascultare adevărată (Ioan 15, 10; Romani 8, 1-4). Fie ca aceia care învaţă că Evanghelia lui Hristos ne scuteşte de sfânta poruncă a Decalogului să cugete asupra acestui adevăr. Eliberarea din Egipt a avut loc pentru a produce motivul de a asculta de Legea lui Dumnezeu. A se observa ordinea de aici, mai întâi Domnul salvează pe Israel, apoi le dă Legea Sa ca s-o respecte. Aceeaşi ordine este adevărată şi sub Evanghelie. Mai întâi, Hristos ne salvează din păcat (vezi Ioan 1, 29; 1 Corinteni 15, 3; Galateni 1, 4), apoi trăieşte în noi Legea Sa (Galateni 2, 20; Romani 4, 25; 8, 1-3; 1 Petru 2, 24).
20:3 Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.
Să nu. Deşi legământul a fost făcut cu întregul Israel (cap. 19, 5), folosirea verbului la singular arată că Dumnezeu S-a adresat fiecărui ins al naţiunii şi a cerut de la el ascultare de Lege. Ascultarea colectivă nu era de ajuns. În toată vremea, cele Zece Porunci îşi îndreaptă chemarea spre individ şi apasă asupra conştiinţei fiecărui om (vezi Ezechiel 18, 19.20).
Afară de mine. Literal, „în faţa Mea". Această expresie idiomatică ebraică înseamnă adesea „afară de Mine", „alături de Mine" sau „în opoziţie cu Mine". Fiind singurul Dumnezeu adevărat, Domnul cere să fie singurul căruia să I se aducă închinare. Concepţia aceasta a unui singur Dumnezeu era străină credinţei şi practicii politeiste ale altor naţiuni. Dumnezeu ne cheamă să-L punem înainte de orice altceva, să-L punem pe El în afecţiunea şi viaţa noastră, în armonie cu porunca Domnului din Predica de pe Munte (Matei 6, 33). Numai simpla credinţă nu este de ajuns, nici chiar recunoaşterea că El este singurul Dumnezeu. Noi datorăm supunere şi consacrare din toată inima faţă de El ca Persoană, pe care avem privilegiul să o cunoaştem, să o iubim, să ne încredem în El, şi cu care putem avea părtăşie binecuvântată. Dependenţa faţă de orice altceva, decât faţă de Dumnezeu, fie că este bogăţie, cunoştinţă, poziţie sau prieteni, ne pune în pericol. Este greu a lupta contra atracţiilor lumii şi atât de uşor să te încrezi în ce este vizibil şi vremelnic (vezi Matei 6, 19-34; 1 Ioan 2, 15-17). În epoca noastră materialistă, nu este greu să se calce spiritul acestei prime porunci, punându-ne încrederea în avantaj, sau ajutor pământesc, şi făcând aşa Îl uităm pe Acela care a creat lucrurile de care ne bucurăm (vezi 2 Corinteni 4, 18).
20:4 Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul.
Chip cioplit. Aşa cum prima poruncă accentuează faptul că există numai un singur Dumnezeu, ca protest contra închinării la mai mulţi zei, a doua pune accentul asupra naturii Lui spirituale (Ioan 4, 24), cu dezaprobarea idolatriei şi materialismului. Această poruncă nu opreşte în mod necesar folosirea sculpturii şi picturii în religie. Arta şi reprezentarea folosite la construirea sanctuarului (Exod 25, 17-22), la templul lui Solomon (1 Regi 6, 23-26) şi la „şarpele de aramă" (Numeri 21, 8.9; 2 Regi 18, 4) dovedesc în mod clar că a doua poruncă nu proscrie materialul ilustrativ religios. Ce este condamnat este venerarea, închinarea, sau semi-închinarea pe care mulţimile o aduc în multe ţări picturilor şi chipurilor religioase. Scuza că nu li se aduce închinare idolilor înşişi nu micşorează tăria acestei oprelişti. Idolilor nu numai că nu trebuie să li se aducă închinare, ei nici nu trebuie să fie făcuţi. Nebunia idolatriei constă în faptul că idolii sunt doar produsul iscusinţei omeneşti şi, de aceea, inferiori omului şi supuşi faţă de el (Osea 8, 6). Dar omul poate să aducă adevărată închinare, numai îndreptând gândurile sale spre Cineva mai mare decât el.
Nici vreo înfăţişare. Întreita împărţire de aici şi din altă parte (cer, pământ şi ape) cuprinde întreg universul fizic, din care păgânii îşi făceau zeităţile lor (Deuteronom 4, 15-19; Romani 1, 22.23).
20:5 Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc,
Să nu te închini. Aceasta loveşte în cinstea exterioară dată chipurilor din lumea antică. Ele nu erau privite ca embleme, ci ca întrupări reale şi adevărate ale zeităţii. Se credea că zeii se aflau în aceste chipuri. Cei care le-au făcut nu erau cinstiţi; ei puteau fi chiar dispreţuiţi. Dar manopera lor idolatră era venerată, adorată şi i se aducea închinare.
Un Dumnezeu gelos. Dumnezeu refuză să împărtăşească slava Sa cu idolii (Isaia 42, 8; 48, 11). El refuză închinarea şi slujirea unei inimi împărţite (Exod 34, 12-15; Deuteronom 4, 23.24; 6,14.15; Iosua 24, 15.19.20). Însuşi Isus a spus: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni" (Matei 6, 24).
Pedepsesc nelegiuirea. Această ameninţare aparentă a tulburat minţile unora care văd în ea manifestarea spiritului de răzbunare. Totuşi, trebuie să fie făcută o deosebire între rezultatele naturale ale cursului unei acţiuni păcătoase, şi pedeapsa suferită din cauza acesteia (PP 306). Dumnezeu nu pedepseşte pe un cineva pentru faptele rele ale altuia (Ezechiel 18, 2-4). Fiecare om este răspunzător în faţa lui Dumnezeu pentru propriile fapte. În acelaşi timp, Dumnezeu nu intervine în legile eredităţii, în aşa fel încât să ocrotească o generaţie de faptele rele ale părinţilor ei, acesta necorespunzând cu caracterul şi principiile Sale de a lucra cu oamenii. Numai prin acele legi ale eredităţii care au fost lăsate de Creator la început (vezi Geneza 1, 21.24.25), dreptatea divină pedepseşte „nelegiuirea" unei generaţii în cealaltă.
Nimeni nu poate să scape întru totul de urmările unei vieţi dezordonate, boală, desfrânare, faptă rea, ignoranţă şi obiceiuri rele preluate de la generaţia anterioară. Descendenţii idolatrilor decăzuţi şi urmaşii oamenilor răi şi vicioşi, în general, încep viaţa în condiţiile handicapului păcatului fizic şi moral şi recoltează roadele seminţei semănate de părinţii lor. Delicvenţa juvenilă mărturiseşte despre adevărul poruncii a doua. Mediul are de asemenea un efect hotărâtor asupra fiecărei generaţii care apare. Dar, deoarece Dumnezeu este îndurător şi drept, putem avea încredere că El tratează just fiecare om, ţinând seama cuvenită de dezavantajele naşterii, predispoziţiile moştenite şi influenţa mediului înconjurător asupra caracterului. Dreptatea şi îndurarea Lui cer acest lucru (Psalmi 87, 6; Luca 12, 47.48; Ioan 15, 22; Fapte17, 30; 2 Corinteni 8, 12). În acelaşi timp, scopul nostru trebuie să fie să devenim biruitori asupra oricărei tendinţe spre rău, moştenite sau cultivate (COL 315, 330, 331; DA 671).
Dumnezeu „pedepseşte" urmările nelegiuirii, nu răzbunător, ci pentru a-i învăţa pe păcătoşi că o faptă rea atrage după sine în mod inevitabil urmări nenorocite.
Celor care Mă urăsc. Adică, aceia care deşi Îl cunosc pe Dumnezeu, refuză să-I slujească. A îndrepta iubirea cuiva asupra zeilor falşi de orice fel, a-şi pune cineva încrederea în orice altceva în afară de Domnul, este a-L „urî". Cei care fac aşa aduc, în mod inevitabil, necaz şi suferinţă nu numai asupra lor înşişi, ci şi asupra acelora care vin după ei. Acei părinţi care cugetă cel mai mult la Dumnezeu se gândesc cel mai mult la copiii lor. Folosirea cuvântului tare „ură" este caracteristic orientală, exprimând dezaprobarea cea mai puternică. Tot ce este necesar să facă omul pentru a se plasa printre cei ce Îl „urăsc" pe Dumnezeu este să-L iubească mai puţin decât iubeşte alte persoane sau lucruri (Luca 14, 26; Romani 9, 13).
20:6 şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.
Păzesc poruncile Mele. Adevărata iubire faţă de Dumnezeu este dovedită prin ascultare. Deoarece Însuşi Dumnezeu este iubire şi felul Lui de a lucra cu creaturile Sale este întemeiat pe iubire (1 Ioan 4, 7-21), Dumnezeu nu doreşte să ascultăm de El pentru că trebuie, ci pentru că am ales să facem aşa (Ioan 14, 15.21; 15,10; 1 Ioan 2, 5; 5, 3; 2 Ioan 6).
Porunca a II-a a fost data intr-un anumit context (pericolul creditarii zeitatilor false din timpul lui Moise- cu 1400 de ani inainte de imaginile, icoanele crestinilor din catacombele din Roma- sec.I) si se intelege INTR-UN ANUMIT CONTEXT...
Scopul NU era acela de a interzice obiecte care să medieze cinstirea lui Dumnezeu. Scopul era evitarea politeismului, ferirea evreilor de cultul zeităţilor păgâne, foarte răspândit pe atunci printre toate popoare învecinate.
Riscul de corupere era foarte mare, şi de aceea era nevoie de această poruncă din decalog. Ori, popoarele invecinate, se închinau nu numai acelor zeităţi, ci divinizau înseşi statuile care reprezentau acele zeităţi, atribuindu-le aceleaşi puteri supranaturale. De aceea Dumnezeu, poruncind: "Să nu-ţi faci chip cioplit ca să i te închini", motivează imediat, adăugând: "căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău" (această completare ulterioară explică faptul că interdicţia viza zeităţile multiple).
Ori, noi creştinii nu credem că icoanele ar fi Dumnezeu(!) ori că ar avea în sine putere divină... Şi nu lor ne rugăm, şi nu în ele ne punem încrederea (icoanele nu se cinstesc excluzându-L pe Dumnezeu), ci – precum ne-o spune sinodul Tridentin –
Porunca a doua a fost data doar într-un context istoric izolat – mai exact acum 3500 de ani. Astăzi nici evreii și nici un alt popor nu se mai confruntă cu zeități false, păgâne, atât timp cât nu discutăm despre religia hindusă.
Eduard, e necesar sa intelegi ca cei ce aduc ca argument împotriva icoanelor (a imaginilor inclusiv din cartile neoprotestante) porunca a doua din Decalog, trebuie să înţeleagă faptul că această poruncă avea un singur scop: avertizarea evreilor "trădători" care alergau după falşi dumnezei străini (erau adorate multiple zeităţi DISTINCTE).
Si ca dovada...
La porunca lui Dumnezeu (!), chiar deasupra Chivotului Legii şi DEASUPRA CELOR ZECE PORUNCI se aflau STATUILE (sau "chipurile cioplite") ale HERUVIMILOR.
Asta ce înseamnă? Că trebuie să renunţăm la confuzie şi să vedem că porunca a II-a a fost dată doar într-un anumit context, un context care a ţinut de O ANUMITĂ RELIGIE (poruncă dată doar evreilor!), contexte care au ţinut de UN ANUMIT timp istoric (dată acum 3800 de ani!).
UNICUL SCOP pentru care a fost data aceasta porunca a fost doar ELIMINAREA CONCURENŢEI (a falselor zeităţi păgâne care Îl concurau pe Dumnezeu), si nicidecum eliminarea obiectelor de cult, din moment ce evreii insisi aveau SUTE de obiecte de cult…
Chipurile heruvimilor acelora le-a facut cunoscute Dumnezeu, nu un artist sculptor sau pictor.
Dumnezeu i-a spus lui Moise cum sa le faca si i-a aratat ce chip trebuie sa aiba.
As zice sa citesti Psalmul 97:7
97:7 Sunt ruşinaţi, toţi cei ce slujesc icoanelor, şi care se fălesc cu idolii: toţi dumnezeii se închină înaintea Lui.
Ruşinaţi. Descrierea impresiei făcute asupra păgânilor când se arată slava lui Dumnezeu. Idolii sunt fără putere înaintea lui Dumnezeu.
Toţi dumnezeii. Vezi la Psalm 82, 1.6. Dacă se face referire la dumnezeii păgânilor, lucrul acesta e numai la modul figurat, deoarece dumnezeii aceştia nu există. LXX zice: "Închinaţi-vă Lui, voi toţi îngerii Lui" (vezi la Psalm 8, 5). Vulgata zice: "Adoraţi-L, voi, toţi îngerii".
Imaginile din brosurile "martorilor" sunt "dumnezei păgâni"? Atunci scoateti-le! Dar numai voi. Noi, din moment ce nu vedem imaginile (gr. ikonos) ca fiind idoli, nu trebuie sa le scoatem. Dar voi faceti bine si le scoateti daca le vedeti ca "zei falsi"...
Eu sunt adventist dar tu esti martor al lui Yehova daca ai in numele tau de doua ori "JW". De ce spui ca esti adventist?
Nu cred ca este util sa ma contrazic cu tine, pot aduce cate argumente se poate, este un efort inutil. Ti-am mai spus voi cu ceea ce sustineti sunteti ANATEMA, singur ai spus ce inseamna asta dar daca vrei sa-ti spun pe sleau ce inseamna este dureros si poate parea si jignitor. Voi nu mai aveti dpdv Biblic nici o sansa la Dumnezeu, v-ati intrerupt singuri legatura cu EL. Ce sa vorbim despre Dumnezeu cand pentru voi mu mai exista sanse de scapare, doar Domnul Isus Hristos sa mai faca o minune. 
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
