Bună, am o problemă legată de ce să fac în continuare.
De la vârsta de 10 ani am început să mă confrunt cu stări de greață, care se întâmplau odată la 3-4 zile, dar cu timpul s-au amplificat, ocupându-mi mai mult de jumătate din zi, fapt care mă forța să mănânc foarte puțin. După puțin timp am început să văd lucruri pe care aparent cei din jur nu le vedeau, însă fiind copil mi se părea interesant, credeam că am o superputere.
La 11 ani nu am mai putut să ascund stările de greață față de ai mei și le-am zis ce se întâmplă, ei ducându-mă la spital. Nu au găsit nimic greșit la analize sau cu inima. Ceea ce vedeam s-a accentuat, începând să apară împreună cu un sentiment pe care nu îl pot descrie, însă greața dispărea în acele perioade.
Aproape de 12 ani am început să am atacuri de panică, simțindu-mă tristă și anxioasă timp de săptămâni și aveam gânduri de a-mi face rău. Însă odată cu venirea halucinațiilor ele(stările negative și cele de greață) dispăreau, și deveneam mult mai energică și entuziasmată din orice lucru mic. Și s-a transformat într-un ciclu epuizant.
La finalul clasei a 6-a m-am tăiat pentru prima dată și am avut gânduri de a mă înfometa. La 13 ani am continuat să-mi fac rău și mă gândeam să mă sinucid ca să opresc totul.
Perioadele astea au început să se diferențieze radical una de alta. Perioadele în care vedeam acele lucruri când eram mai mică, care atunci erau ca o pauză de la a mă simți deprimată au devenit mult mai brutale, durând în jur de o săptămână, în care am început să și aud lucruri, nu dorm aproape deloc, uit să mănânc, socializez constant cu oricine, fac multe lucruri ce mă pun pe mine sau pe cei din jur în pericol, dar nu realizez până nu se termină. Chiar nu obosesc și nu observ comportamentul ăsta până cei din jur nu mă întreabă ce se întâmplă.
Iar perioadele în care sunt tristă durează luni întregi, în care mănânc constant fără să realizez, și apoi mă înfometez ca șă nu mă îngraș, dorm mereu și abia dacă mă ridic din pat, nu vorbesc cu nimeni și îmi fac rău, aproape zilnic am gânduri negative.
La 14 ani mi-a fost prescris Rivotril (Clonazepam) de către un doctor cu care au vorbit ai mei, nu l-am întâlnit, însă ai mei niciodată nu mi-au spus pentru ce era. Mi-a înrăutățit toate stările așa că m-am oprit să-l mai iau.
Nu știu ce să mai fac, mereu ai mei au încercat să-mi ofere o viață bună și le sunt așa recunoscătoare, dar simt că sunt o povară, și oricât de tare încerc să duc o viață normală, de 6 ani, totul merge din ce în ce mai prost. Nu vreau să îi văd pe cei dragi mie cum suferă din cauza emoțiilor mele! Ce să fac?

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook