Cred ca sufar de o boala psihica.
Simt ca o iau razna si am nevoie de raspunsuri urgent.
La inceput am crezut ca am agorafobie, dar acum nu sunt sigura.

Stau mai tot timpul in casa, nu imi place sa ies fara parinti. Daca nu sunt cu unul dintre prietenii mei la o iesire, in care am incredere in el, ma simt tensionata: imi bate inima tare, am o stare de neliniste, uneori greata.
Cand am urcat in autobuz singura, cu niste colegi care nu imi erau prea apropiati, intr-un loc in care nu am mai fost, imi era teama ca nu o sa ajung acasa, ma incarcam cu energie negativa, credeam ca o sa ma lase intr-un loc de unde nu ma mai pot intoarce. Uneori imi este frica sa vorbesc, sa ma exprim, ceea ce e ciudat, fiindca sunt o persoana sociala.
Nu imi place sa ies, sa vorbesc despre problemele mele. M-am izolat.
Sunt irascibila fara motiv, imi vine sa plang desi nu am de ce, trec de la o stare la alta.
Cred ca am avut si atacuri de panica: Eram in baie, am inceput sa transpir toata, tremuram si imi venea sa cad jos, ma priveam ingrozita, cautam o cale de iesire, am inceput sa plang, ca si cand nu ma simteam bine.
Am citit pe internet si mi-am dat seama ca acestea sunt simptomele unor atacuri de panica.
O data pe luna am insomnie. Parintii mi-au cumparat si pastile de stres, iar fara ele nu mai puteam dormii, ca si cand as fi devenit dependenta.
Uneori imi imaginez ca sunt alta persoana si am momente cand vorbesc singura cam o ora- doua ore.
Ma doare capul des, uneori imi amortesc parti ale corpului, de obicei mainile si ma doare cutia toracica.
Mai am momente in care imi vine sa tip, sunt nervoasa si imi vine sa imi rup pielea de pe mine.
Acum cateva zile m-am ridicat din pat si am stat sa ma uit pe fereastra, cand m-am uitat la ceas, am observat ca am stat o ora intreaga uitandu-ma aievea, fara sa imi dau seama.
Am cosmaruri, senzatii de deja-vu, traite in vise, vise care se repeta.
Cred ca am ramas marcata de un incident de cand eram mica. Am trait un soc, fiind la un pas de moarte.
Cam astea ar fi unele simptome traite.
Ce credeti ca am?
Va, raspundeti-mi repede. Nu am cu cine sa vorbesc despre asta. Le-am spus alor mei ca am nevoie de un psiholog, dar ei au crezut ca glumesc.

Cred ca este vorba de o anxietate generala. Anxietatea culmineaza deseori in atacuri de panica. Cel mai bine ar fi sa vorbesti din nou cu parintii tai si sa apelezi la un psiholog. Acesta te va ajuta sa vezi de ce ai aceasta stare si iti va propune anumite exercitii pentru a o combate cand apare.

Ai nevoie neaparat cat mai repede de un psiholog. Eu am trecut acum 2 ani prin asa ceva dupa ce am avut un accident si cel care a intrat in mine a decedat. Nu ii doresc nimanui si iti spun ca nimeni nu o sa te ajute decat cel putin 2 vizite la psiholog pe saptamana. Este foarte costisitor dar merita altfel o sa suferi mult mai mult mai tarziu. Succes

Clar, dacă nu rezolvi chestia asta vei intra într-o depresie, poate că eşti skizofrenică. oricum, mergi la psiholog.

Salut. Nu prea exista sa "uiti de depresie si de probleme si sa incerci sa te bucuri de viata", fiindca e mult mai complicata problema pentru personele ca tine si ca mine.
Daca te demoralizeaza gandurile pe care le ai tu despre tine, cel mai probabil ca iti ingreunezi putin situatia (care deja e mai delicata din start din cauza depresiei).
Totusi, tine minte ca nu e niciodata capat de lume si ca mereu exista sanse de succes, atata timp cat iti doresti sa duci o viata mai buna.
nu cred ca exista vreun leac propriu-zis, ci doar schimbari pe care sa le implementezi in viata ta care sa te faca mai curios de ziua de maine. stiu, e usor de zis, dar greu de facut. Incepe cu pasi mici: gandeste-te daca e ceva care sa iti placa in mod deosebit. Daca da, dedica-te acestui lucru si depune efort si energie. Daca nu ai neaparat vreo pasiune, nu te opreste nimic din a incepe sa cauti! totul depinde de interesele tale.
Incearca sa iesi la o plimbare scurta, ca sa scapi de mediul in care esti tu cel mai confortabil si in care probabil te afunzi. Si asta poate fi greu, dar poate gasesti tu o cale: niste muzica in casti, o destinatie tip parculet semi-pustiu sau cafenea micuta. Ceva care sa fie destul de nou incat sa te impingi putin de la spate ca sa o faci, dar nu atat de incomod incat sa renunti din start.
Daca deja ai incercat sa faci chestii de genul si nu te-au prea ajutat, incercat sa vorbesti cu un profesionist, daca iti permite timpul si bugetul. Nu e nicio rusine in asta, uneori pur si simplu e mai greu sa ne dam singuri seama care gandire e cea mai buna si de ajutor. Avantaj: un psiholog ramane impartial si e mai usor sa te destainui cuiva care nu stie nimic altceva despre tine in afara de problema pe care i-o prezinti.
iti urez tot norocul din lume, si sa nu uiti ca se poate iesi din situatia asta, cu mult efort ce-i drept, dar e posibil!

Și eu am ceva asemănător, eu una sufăr de un fel de anxietate de 2 ani, dar incerc să îmi i-au gandurile negative făcând altceva ce îmi place, de exemplu ascult muzica sau ma plimb singura prin parc admirând și ascultând la casti muzica. Muzica mă calmează când ma simt singura. Încearcă să mai vorbești cu ai tăi, explica cum te simti, ține punctul tau de vedere fix și adu argumente. Până la urmă va trebui să te înțeleagă. Dacă nu încearcă să te relaxezi în timpul liber, să stau de vorba cu o prietenă, să te uiți la un film sau să faci ceva să îți i-a gandurile nașpa. Când ești cu prietenii încearcă să vorbești cu ei fără teamă, iar dacă tot nu te simti in siguranta încearcă să eviți să ieși cu ei.
Dacă ai nevoie vreo data de cineva cu care să vorbești te poți baza pe mine, nu sunt o fată rea.

Ai scăpat de stare că și eu am și vreau să știu dacă ția pus un diagnostic și cum te-ai tratat?

Aceleasi simptome le prezint si eu. De aproape 3-4 luni e cosmar, ma lupt cu mine zilnic... momentan n-am apucat sa vorbesc prea mult despre asta, doar cativa dintre prietenii mei si cativa din familie stiu despre ce simt cu adevarat si lupta pe care o port (pe jumatate caci mi-am pierdut increderea in absolut orice,oricine,pana si in mine),insa, apropiatii si familia imi tot adreseaza intrebarea : "Esti bine?" Intr-un final am decis sa le povestesc si alor mei despre ceea ce simt,traiesc. Mi-au spus ca e doar o perioada, ceva ce ma nemultumeste, viata mea si chestii pe care le-am facut in trecut. Sunt o persoana foarte, foarte puternica, consider eu, caci, reusesc sa controlez sau mai bine spus sa ascund pret de 10-15 minute tot ce simt. La munca sunt foarte despresiv, toti colegii mei veseli, eu ma exteriorizez, drept urmare am demisionat pe motiv ca nu pot sa ma integrez. Imi este foarte rusine sa afle cineva despre problemele mele.Stiu ca nu e ok si deja ma simt penibil.Consider ca am nevoie de mine si pana nu gasesc raspunsuri la ce mi se intampla, n-as vrea sa-i mai fac si pe altii sa se simta aiurea din cauza mea.Ma simt super penibil pentru situatia in care am ajuns. Nu stiu cauza,nu stiu motivul, stiu doar ca ieri eram bine si astazi cand m-am trezit n-am mai avut chef de nimic. Prima saptamana n-am iesit deloc afara din casa, n-am mancat, n-am vorbit cu nimeni in afara de cativa membrii din familie ca sa para totul ok. Am tras draperiile si m-am inchis in casa. Eram o persoana super integra, sociabila, prietenoasa si asa mai departe.Mai mult de atat, pe langa depresia pe care o am, simt ca innebunesc si totodata am impresia ca toata lumea din jurul meu observa chestia asta si atunci ma panichez si mai tare si tot ce am in cap e sa scap cumva din situatia aia. Mi-e frica de penibil. Mi-e frica de fricile mele pe care inca nu le-am invins, dar muncesc, ma lupt zilnic. Mi se schimba starea de spirit din 30 in 30 de minute, nu pot dormi noaptea, nu am pofta de mancare la fel ca inainte, daca mananc de 2 ori pe zi si atunci cu forta.Nu reusesc sa mai socializez ca inainte...parca nimic nu mai e ca inainte. Incerc sa-mi depasesc conditia evadand din starea de comfort (acasa, unde nu ma vede si nu ma aude nimeni) iesind pe afara macar, nu mai zic de o cafea, un suc cu prietenii sau altfel de intalniri si daca ma intalnesc cu vechi cunostinte care probabil ar vrea sa stam putin de vorba, ma panichez instant si nu pot sa mai vorbesc prea bine, mi se schimba starea dintr-una normala intr-una de panicat. Si asta ma deranjeaza teribil.Mi-e teama sa ma afisez asa cuiva.Destul de observabil ca ceva e in neregula,de aici si "impresia" ca toti din jurul meu observa lucruri pe care in mod normal nu le-as fi facut. Am pastrat legatura cu cativa dintre prietenii/apropiatii carora le-am povestit despre asta, insa ei ma incurajeaza ca nu e nimic in neregula cu mine. Parintii la fel. Am ajuns sa cred ca ei ma sustin sa trec peste chestia asta, insa, nu e oportun si pentru mine acum, am nevoie de adevar ca sa stiu de unde sa incep. Ma inhiba. Simt ca n-ar mai trebuii sa fiu deschis cu ei. Simt ca tot ce tine de mine si de problemele mele trebuie sa le tin pentru mine si sa lupt in continuare sa le rezolv, iar in caz contrar sa caut ceva de specialitate. Pare ca starea mea generala e cea mai grava dintre tot ce am vazut pe aici.