Sunt un tanar in varsta de 19 ani.
In ultima vreme "imi face cu ochiul" moartea.
Adica, cred ca ar fi mai bine, pentru mine, daca nu as mai fi.
Cred ca sufar de depresie de foarte mult timp. Spun "cred" pentru ca e vorba de multi ani, nu prea le mai stiu numarul.
Am tinut sub control depresia tot acest timp.
Dar, in ultima vreme am inceput sa am mai multe ganduri negre.
Motivele acestei depresii sunt date de copilaria mea: parintii nu prea tineau la mine-sau doar nu aratau asta, eram batjocura lor.
Mai ales a tatalui meu.
Pe la varsta de 12-13 ani, mama mea a murit, iar la aproape 18 ani si tatal meu. (Bunicii au murit cand eram foarte mic).
Astfel ca am ramas doar cu fratele meu.
Am ramas totusi cu cineva, nu?
Lucrurile nu stau chiar asa.
Fratele meu are probleme psihice grave. Nu doar ca nu se poate vorbi cu el, dar pe mine, cel putin, vrea sa ma omoare.
Si nu pot sa locuiesc cu el.
Cu autoritatile am vorbit, dar nu pot sa ii faca nimic.
Cel putin, nu inca.
Dar pana atunci trebuie sa stau departe de el.
Astfel, in prezent timpul mi-l ocup cu facultatea. Pot sa spun ca am rezultate ok.
Nu las starile mele sa ma traga prea mult in jos.
Chiar si asa, acum sunt ca un balon: gol pe interior si cu o fata mai mult sau sau mai putin vesela pe exterior.
Caut sa imi ocup timpul cu munca(studiul), dar sunt si momente cand mintea mi se duce spre viata mea. Atunci vad ca nu am nici un prieten, sunt singur, suparat si nu am nici un gand care sa ma faca mai fericit.
Am vorbit cu cineva despre asta. Ajuta doar sa imi treaca, dar tot negrul cauzatator ramane acolo si se activeaza in unele momente.
Un moment ca acesta este acum.
Uneori imi apun ca va fi mai bine in viitor, sa muncesc si va fi mai bine. Dar, pe de alta parte, imi spun si cum tot timpul mi-l ocup cu invatatul si viitorul cu munca, unde e bucuria?
De ce sa traiesc doar ca sa nu mor?
Pana la urma moartea nu mi se pare ceva ingrozitor.
Ce sfaturi imi puteti da?

Multumesc pentru atentia acordata!

Vreau sa ti amintesc ca si fratele tau a avut aceeasi părinți,a trăit în aceeași casa cu tine si este si el om! Cu siguranta ca nici el nu este bine psihic. Nu doar tu ai fost traumatizat. Depresia e o boala psihică,care,când devine suicidara,este grava. De unde stii ca al tau frate nu are acelasi gol ca si tine? Cei aflați în depresie nu spun usor asta si nu vor sa comunice decat atunci cand nu mai rezista, de multe ori fac greseala de a lăsa boala netratata care îi duce la moarte. Pe tine ar trebui să te vadă medicul de familie, urmând ca apoi să te trimită la psihiatru. Neglijarea emoțională sau abuzul in copilărie te poate lasa cu o depresie cronica dacă nu iei medicatie sau nu faci terapie cum ti se recomanda de către specialist. Antidepresivele iti vor anihila supărarea si nu vei mai simti acel gol, deci teoretic, nu vei mai fi depresiv. Acum ramane de vazut ce alegeri vei face tu in viata ta.

Cum sa nu fie moartea ceva ingrozitor? Sunt pe sectie cu profil oncologic, am vazut zeci de oameni muribunzi numai anul acesta. Stii ce groaza este in ochii lor cand sunt in faza terminala si fara resurse terapeutice? Orice mi-ar zice altcineva care nu a trait astfel de experiente, nu poate sa ma faca sa nu cred ca dupa moarte exista entitati bune si rele, care te iau in primire in functie de sufletul tau. Multi inainte sa moara privesc in tavan si vorbesc cu cineva vazut doar de ei, ridica mana catre ei, se sperie, tipa, spun ca vad rude sau diverse persoane in jurul lor. Am sa iti dau 2 exemple de pacienti cu vieti diferite.
Primul este al unui barbat preot si foarte virtuos, ambii copii extrem de religiosi, in fine, isi facuse bine indatorirea de tata fata de ei. In dimineata zilei in care a decedat mi-a zis ca vede in camera multi oameni imbracati in alb pe langa el si era extrem de calm. A decedat cateva ore mai tarziu f linistit.
Al doilea este al unei femei cu antecedente de avorturi, familie dezorganizata, etc. Cu cateva zile inainte sa moara privea fix in tavan si dialoga cu cineva, se certa cu cineva vazut doar de ea. Cu o zi inainte sa moara cand am ajung langa ea m-a prins de brat extrem de puternic si striga la mine sa o ridic si sa nu o las, foarte ingrozita.
Concluzia o tragi si tu. Ceea ce simti tu ca fiind depresie nu este un mod de viata care te va duce dupa moarte alaturi de cineva luminos. Inteleg foarte bine prin ce treci ca si eu am avut depresie. Gandurile necurate nu sunt ale tale, omul este tinut prizonier de ele si abia cand le vei depasi te vei simti eliberat.
Dragul meu, trecutul nu il va sterge nimeni. Dar stii ce? Il poti folosi in mod benefic. Ia-l ca experienta de viata si pune-l in valoare ajutand pe altii. Esti valoros, numai faptul ca ai trecut prin atatea arata ce putere ai pe interior. Ar fi o prostie sa te lasi purtat de niste ganduri doar. Iesi din casa, socializeaza, implica-te in diverse activitati. Din ce oras esti? Iti pot recomanda diverse locuri in care sa iesi

Salut!
Multumesc pentru raspuns!
Chiar daca astfel de ganduri imi dau tarcoale mai exista si ceva ce nu pot explica:de multe ori privesc cerul si am un sentiment profund si pozitiv. Acest sentiment, nu stiu de ce, dar ma face sa merg inainte. Spre ce? Nu stiu. Dar sunt sigur ca e ceva de bine. Cred ca din acest motiv nu o sa fac niciodata o asemenea prostie. Dar cum am spus si in postare, gandurile de genul au inceput sa fie tot mai dese in ultima vreme. Din acest motiv am incercat sa cer sfaturi. Sfaruri mai obiective. Cei care ma cunosc nu le pot da.
Chiar ma implic in diverse activitati ale facultatii, aproape in toate. Dar si asa, cu tote ca sunt inconjurat de oameni valorosi tot singur ma simt, tot simt un gol.
Depresia nu o simt ca fiind eu, o simt ca pe o haina ce nu o pot da jos. Cu toate ca asta vreau.
Plimbarile si alte activitati nu prea ma ajuta. Uneori ma streseaza: vad ca am atatea de facut si cum sa ma mai plimb?
In orice caz, nu am cu cine.
Multe dintre activitatile celor din jurul meu-care nu sunt multi- nu imi sunt pe plac, eu fiind o persoana introvertita.
Si eu am citit si auzit despre experientele oamenilor aflati pe patul de moarte. Unele incredibile, altele fabricate. Oricum ar fi, noi oamenii nu putem prea usorvinvata din experientele altora.
E ca teoria de la scoala, pana nu practici nu poti dacat sa redai ca um casetofon, ori doar sa ai impresia ca intelegi.
In fine, scuze ca am intrat atata in detalii. Puteam fi mai precis.

Numai bine!

Te inteleg pentru ca fix aceleasi ganduri le aveam si eu. Si eu sunt introvertita. Pai daca ai oameni valorosi in jur dar nu formezi o legatura personala de prietenie cu ei, te vei simti mereu singur. Trebuie sa primesti si sa oferi sentimente.
Nu ai facut nici o prostie ca ai detaliat, chiar ma bucur ca ai spus.