Va rog ajutati-ma nu stiu ce sa fac..nu mai rezist simt ca cedez psihic si nu are cine sa ma ajute..nu am prieteni, rudele nu ma inteleg si simt ca cedez pe zi ce trece..am ganduri urate cum ar fi sa ma omor si eu nu vreau asta dar uneori ma gandesc ca numai asta ar fi solutia.M-am taiat pe mana intentionat si ieri imi parea rau ca am facut asta si acum nu-mi mai pare..adica simt ca vreau sa mor..nu mai vad rostul dc ar mai trebui sa traiesc daca nu am pe nimeni, parintii nu ma inteleg, am niste probleme si nu prea le vad rezolvarea si nu stiu ce sa fac..plang in fiecare zi mult..stiu ca nu rezolv nimic cu asta dar doar asa pot sa ma descarc..nu vreau sa ma omor dar nu vad alta solutie..momentan nu am curaj sa ma injunghii dar nu stiu ce se va intampla daca voi ceda psihic.

Rebeca, cred ca pot sa inteleg prin ce treci. Am doua insemne pe ambele maini care-mi stau dovat, pentru toata viata, ca am fost un tanar disperat.
Dar dupa ce totul pare negru si nimic nu pare sa aiba forma, soarele rasare, iar lucrurile devin ceva mai clare, apoi vei simti ca detii controlul.
La fel, nu aveam cu cine vorbi (nici nu exista Facebook sau TPU), eram si prea timida sa intreb, sa cer, sa strig. Asa ca scaparea mea a fost google.
Este incredibil de important sa vorbesti despre ce te apasa, ce te doare. Nici nu ai sa-ti imaginzi cati trec prin situatii asemanatoare cu ale tale. Uite-ma, sunt una!
Sunt persoane adevarate care-si spun povestea, la fel, in speranta de a gasi alinare, de a gasi acea mana de ajutor din partea celorlalti, de a nu se mai simti singuri, uitati, neintelesi.
Am respirat adanc, am plans, am suferit, am dormit cat mai mult ca sa nu trebuiasca sa ma gandesc la ce ma macina, am inceput pana si sa-mi bat capul cu matematica (singura materie care mi-era sila de ea) si am ajuns sa fac un obicei de a cauta cele mai grele probleme doar ca sa uit de mine (a ajuns matematica sa fie dragostea mea - acum sunt la Facultatea de Mate).
Ce incerc sa-ti spun e ca ai nevoie sa apleci putin urechia si la ceilalti. Au un cuvant important de spus in viata ta. Exista cel putin 1 motiv extraordinat pentru care sa spui DA (tare, raspicat, din tot sufletul) vietii. Trebuie insa sa-l descoperi tu, pentru tine.
Viata este pana la urma un drum, un soi de incercare. Are urcusurile si coborasurile sale. Treci de momentul asta, iar viata-ti va surade.

Sa nu te opreasca nimic in a cere ajutor, in a vorbi, in a te destainui.
In acelasi moment te sfatuiesc sa incepi un jurnal. Pe mine m-a ajutat enorm! In el poti sa tipi, sa strigi, sa vorbesti cum iti vine, sa iti faci planuri, sa analizezi... poti reveni peste ce ai scris si tot tu sa-ti fii propriul critic. Sa vii tu insati cu argumente PRO si CONTRA pentru ceea ce gandesti sau faci.

Ce m-a ajutat pe mine, chiar intr-un punct in care nu mai stiam ce sa fac, este alergatul. M-am certat intr-o zi cu ai mei atat de tare, ca am fugit. Am fugit cat m-au tinut picioarele (a fost prima mea fuga si ultima). Dupa ce nu am mai putut alerga, m-am asezat pe iarba si doar am privit cerul, asteptand sa imi recapat suflul. M-am simtit bine.
Din ziua aia am alergat in fiecare zi doar pentru a ma simti din nou ca in acea zi - si a mers (pentru mine).
Mai tarziu am aflat ca ce se intampla de fapt e ca atunci cand faci sport, iti este eliminat in corp un hormon care te face sa te simti bine (uneori chiar si fara motiv te simti bine)
Asa ca in ziua de azi, in fiecare dimineata, eu imi pun castile si ies la alergat.
Nu strica desigur sa urmezi sfaturile unui specialist. Poate ar fi indicat macar o data sa te intalnesti cu un psiholog. Eu nu am fost. Am gasit un refugiu in alergat si muzica (la maxim). Fa o incercare, mergi, vorbeste, si vezi cum te simti.
Aici, noi suntem oameni simpli, fiecare cu specializarile lui, cu trairile si experientele lui. Putem sa venim cu cele mai bune sfaturi ce credem noi ca ar fi potrivite, insa, in final, draga mea Rebeca, tu esti cea care trebuie sa aduni totul si sa faci pasi marunti, dar siguri, pentru linistea ta interioara.
Un om cu atat de multe trairi interioare ca tine, este un om pretios si, stiindu-ma pe mine prin ce am trecut, stiu ca vei avea forta necesara sa treci peste orice. Fiecare suntem unici, in felul nostru asta te face si pe tine, la fel, unica. Deci un om pretios.

Nu stiu, o fi o conditie a noastra, a fetelor. Suntem mai sensibile, mai vulnerabile, mai usor de suparat. Dar noi, in acelasi timp, putem fi soarele pe cerul persoanelor iubite, mana de fier din spatele barbatolor, "lumina" din familia ce ni-o cladim. Intr-un minut putem sa fim sus (sa ne simtim minunat), iar in secunda doi putem sa simtim cum intreg cerul cade pe noi.
INSA, Rebeca, intre aceste doua extreme, exista doar zambet, exista doar exepriente pe care vei vrea sa le traiesti din nou si din nou.
Soarele intotdeauna va rasari! Va rasari si pe strada ta