Atunci cand incercam sa gasim sensul existentei noastre s-ar putea sa cautam motive pentru care am avea vreo importanta? Cred ca Universul isi urmeaza cursul firesc cu sau fara noi. S-ar putea sa nu contam deloc. Ar fi chiar atat de tragic?

Chiar dacă sensul existenţei noastre pare că nu-l vom afla niciodată, un om înţelept cred că ar trebui să nu înceteze să îl caute. Şi nu neapărat că ar vrea să convingă pe cineva, sau să se convingă pe sine, că are vreo importanţă, ci pur si simplu pentru a înţelege ceva, fie si numai partial din rostul existenţei.

Oamenii sunt niste chestii foarte arogante. Multa vreme am crezut ca soarele se invarte in jurul nostru, ni se pare ca daca cineva ne face rau karma (universul) ne va razbuna, credem ca daca extraterestrii ar exista ar veni sa se prezinte si sa dea mana cu presedintele.

In realitate existenta noastra este atat de nesemnificativa pentru univers ca pana si gandacii din bucatarie sunt mai relevanti pentru noi decat suntem noi pentru univers.

Realitatea este ca suntem irelvanti dar ne vine greu sa credem asta cand mai nostru ne-a crescut spunandu-ne ca suntem speciali, cand toate terapiile new-age ne spun ca suntem unici si ca putem face orice daca vrem.

Eu consider ca omul fiind o fiinta rationala,constienta de propia existenta are datoria de a cunoaste universul,astfel se cunoaste si pe el, sensul existentei noastre este cunoasterea, ma refer la noi ca specie, nu ignoranta, falsele credinte, ca individ scopul tau este sa ai parte de toate in viata, cate putin din toate

Facem cumva parte dintr-un tot. Asa cum un puzzle nu poate fi complet fara o piesa, consider ca universul este marele puzzle iar noi piesele. Poate nu contam in schema mare a lucrurilor dar contam pentru toti cei pe care ii stim. Din punctul meu de vedere e corecta sintagma "Nu e impotranta destinatia, ci drumul". Cred ca trebuie sa traim suficient de frumos incat atata timp cat oameni care au legatura cu noi traiesc...sa contam si dupa ce nu mai suntem. Plus de asta... daca n-as fi eu, n-ar fi fii-mea. Daca n-ar fi fii mea, n-ar exista fiica-sa si tot asa. Adica eu, ca si stramosii mei, sunt parte din perpetuarea neamului. Daca nu ar fi fost nici un om important, nu am fi avut viitor.
Daca nu eram eu, sotul meu ar fi avut alt viitor si alt copil...dar nu asta pe care il are. Cred cu tarie ca toti avem scopul nostru in viata asta.

Cauta experimentul lui Young - fizica cuantica, e o chestie super simpla si care demonstreaza cat contam

Din punctul meu de vedere nu ar fi tragic deloc. Așa cum viața unui singur om nu contează pentru întreaga umanitate nici pentru univers umanitatea nu este importantă, este mai degrabă ca un fir de păr printre nenumărate alte fire de păr, insignifiantă și neimportantă. Dispariția noastră nu i-ar provoca nici măcar un căscat acestui univers imens în care trăim.

Universul este imparțial cu ființele.
Urmează cursul firesc, ca un izvor ce nu ii sta nimic în cale sa îl oprească.

Datorita ego-ului uman simțim, fiecare dintre noi ca suntem centrul universului. De exemplu ne tot spunem ca "mie nu are cum sa mi se întâmple asta" și mâine te trezești cu cancer. De aceea universul este indiferent cu privire la viețile noastre, nu ii pasa de noi.

Nu exista sensul asta obiectiv. Exista sensul ego-ului nostru.

Exista teologii și spiritualități care se bazează pe anihilarea ego-ului și cuprinderea ființei umane în cursul imparțial al universului, asa numitele filosofii hinduse, budiste și toate ramurile lor.


Dar după mine, existenta umana este o enigma. Nu știu de ce suntem aici și de ce ne-am născut.