Ca pasionat de filozofie vreau nu vreau ma confrunt cu nihlismul, voi nu? In lipsa hedoismului viata are vreun sens?

Hedonismul nu da niciun fel de sens.Societatea actuala este nihilista tocmai pentru ca este hedonista.Cu cat urmaresti mai mult placerea simturilor, cu atat suferi mai mult.

Corect, pai si atunci ce sa urmărești in viata?

Absolutul divin.
Nu e o cale pentru toata lumea.Consider ca majoritatea lumii nu se poate sustrage impulsurilor carnii, care ii coboara din umanitate pana in punctul inferiorizarii, asemanarii cu animalele.
Dar pentru aceia dintre ei care inteleg si au taria de caracter, pot scapa din capcana nihilismului prin ascetismul religios, care ii umanizeaza pana aproape de perfectiune.

Acum ca am stat sa citesc pe Wikipedia ce inseamna fiecare...
nu ma confrunt cu nihlismul. Mie mereu mi-a placut sa iau din fiecare cate ceva

Iar prin lipsa "hedoismului" vrei sa zici lipsa placerii? Sa ne gandim atunci la acele persoane care trebuie sa faca ceva si nu le face placere sa o faca. O fac poate din obligatie sau alte motive. Iar sensul vietii iar este ceva abstract, pentru fiecare este diferit.

Daca accepti toate celelalte idei ca fiind idei, nu te mai legi de fiecare denumire si categorie pusa fiecarei astfel de conceptii, poate iti formezi propria ta conceptie, cum cred ca asa ar si trebui sa fie.

Existenta este un absurd permanent, ma tine instinctul de supravetuire in viata

Plamanii te tin in viata, ficatul, creierul. Nu incerca sa explici existenta, cand o sa fie cazul sa o explice cineva, o sa o explice inevitabil. Pana atunci ia si bea ceva

"Mitul lui Sisif" ("Le Mythe de Sisyphe") este un eseu filosofic scris de gânditorul francez Albert Camus (1913-1960).

De-a lungul celor patru capitole ale textului, publicat în 1942, Camus expune filosofia absurdului, explicând în ce constă absurdul existenţei, care au fost atitudinile în faţa absurdului şi care este propunerea lui de a trăi într-o lume pe care o considera lipsită de sens.

În concepţia lui Camus, absurdul se naşte din discordanţa fundamentală între aspiraţiile omeneşti şi univers. Omul năzuieşte spre certitudini, ordine, valori absolute şi un scop ultim, însă universul este indiferent, impersonal şi haotic. Cum omul nu se poate sustrage acestui univers, absurdul devine parte din existenţa umană.

Conştientizarea acestei stări de fapt a născut două răspunsuri: sinuciderea sau credinţa în divinitate. Primul reprezintă recunoaşterea înfrângerii în faţa absurdului. Al doilea, susţine Camus, este iraţional, căci ascunde o contradicţie: dacă zeul ar fi existat, universul nu ar fi fost absurd, cele două noţiuni fiind incompatibile. A le accepta simultan trădează o lipsă de onestitate şi abandonarea raţiunii, ceea ce pentru autor este o "sinucidere filosofică".

În acest punct, Camus propune o a treia posibilitate, a omului care înfruntă eroic absurdul şi este dispus să descopere rostul de a trăi într-o lume lipsită de sens. Exemplar pentru această atitudine este Sisif, personajul mitologic osândit de zei să rostogolească la infinit o stâncă până în vârful unui munte, de unde piatra cădea inevitabil, de fiecare dată. Eforturile sale sunt inutile, munca sa este lipsită de un scop, de o finalitate, aşa cum şi eforturile omului de a găsi un sens superior existenţei sale sunt sortite eşecului. Cum poate fi Sisif motivat şi fericit, în aceste condiţii? Renunţând la nevoia de a căuta un sens metafizic, deasupra condiţiei şi eforturilor sale. "Care ar fi chinul lui dacă la fiecare pas ar fi îmbărbătat de speranţa în izbândă?", întreabă retoric Camus. Altfel spus, dacă scopul lui Sisif ar fi să aşeze piatra în vârful muntelui, viaţa sa ar deveni insuportabilă, un şir infinit de eşecuri. Dar dacă scopul lui Sisif este "doar" să împingă piatra spre vârf, atunci îşi va dori să o ia de la început de fiecare dată. Drumul este cel puţin la fel de important ca destinaţia, sugerează Camus.

Renunţarea la aspiraţiile ultime, la certitudini şi sensuri absolute nu echivalează cu renunţarea la orice fel de aspiraţii şi sensuri. De aceea, lui Sisif, "acest univers rămas fără de stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume". Poate fi omul fericit şi satisfăcut concentrându-se exclusiv la momentul prezent şi la viaţa pământească? Camus e convins că da: "Lupta însăşi către înălţimi e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc". Este singurul mod în care fericirea poate fi găsită într-un univers lipsit de sens, de aceea "trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit", conchide Camus.

În 1957, lui Albert Camus i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură, "pentru importanta sa creaţie care, cu o lucidă stăruinţă, aruncă o lumină asupra problemelor conştiinţei umane din vremea noastră", potrivit www.nobelprize.org. AGERPRES/(Documentare - Horia Plugaru, editor: Liviu Tatu, editor online: Anda Badea)

WOW, Ray, tu chiar esti interesat de filosofie.

De pshiologie, stiinta, filozofie